Autor 33494 vizualizări


La aproape 100 de ani de la incheierea Primului Razboi Mondial, incununat cu realizarea statului national unitar roman, acest eveniment istoric de o importanta cruciala pentru destinele poporului nostru continua sa releve aspecte mai putin cunoscute si, totodata, cu retinere in apreciere, mai putin placute.

Din spirit de recunostinta pentru efortul urias al natiunii romane si al sacrificiilor indurate de cei pe care gloria i-a ocolit este necesar sa ne indreptam atentia si asupra aspectelor ingrate ale razboiului. Suferintele si nedreptatile suportate de categorii defavorizate precum femeile, batranii si copiii din teritoriile invadate de dusmani, urmate de umilintele si abuzurile la care au fost supusi combatantii romani cazuti in prizonierat, fac parte din pretul platit de reprezentanti ai poporului nostru pentru atingerea idealului unitatii nationale.

"Nici soarta Belgiei n-a fost mai grea"

Pierderile economice in valoare de miliarde de lei aur aduse de armate ale Puterilor Centrale in anii 1916-1918 au fost demult evaluate, lor adaugandu-li-se dramele fizice si psihice cauzate de atitudinea deliberata a ocupantului, orori de razboi ce nu pot fi cuantificate. Din respect pentru adevarul istoric aducem la lumina fapte existente in evidenta Marelui Cartier General al armatei romane si in corespondenta unor persoane implicate direct in evenimente.

Ziarul englez Times aprecia la vremea respectiva ca "La ocuparea Munteniei, germanii s-au grabit sa inlature numaidecat pe toti martorii neplacuti ai purtarii lor in teritoriul cotropit. A doua zi dupa ocuparea Bucurestilor, au instiintat pe reprezentantii Americii si Olandei sa paraseasca Bucurestiul...Nici soarta Belgiei n-a fost mai grea ca aceea a Munteniei."

Sunt legi inscrise in sufletul omului peste care nu se poate trece, fara a te prabusi in mijlocul fiarelor. Intrarea soldatilor si ofiterilor germani si unguri in localitatile romanesti a pricinuit acte de salbaticie printre locuitori:jefuirea produselor alimentare si articolelor de imbracaminte, siluirea femeilor si a fetelor, rechizitionarea fortata a locuintelor. in putinele case ramase proprietarilor romani ajungeau sa locuiasca si cate 4-5 familii. Vechilor autoritati comunale li s-au adaugat politisti, ca agenti de executie ai comandamentului militar german, ce puneau in aplicare jaful organizat.

Jaf in toata regula

Animalele vii mari, porumbul si graul, fasolea si cartofii, branza si untura taranilor romani au fost predate obligatoriu, lasandu-li-se ratia de "hrana pentru o luna socotita cu gramul". Cantitati insemnate de alimente erau destinate armatelor ocupante, atat pentru consumul intern, cat si pentru a fi transportate in tarile lor. Pasarile si bautura (vin, tuica), camasile si panza pentru confectionarea lor intregeau articolele luate gratuit si fortat, ascunderea lor de catre localnici atragand dupa sine privarea de libertate.

Pentru tot ce s-a luat nu s-a dat aproape nici un ban. Rareori se plateau 30 de bani pe decalitrul de vin. Uneori se ofereau bietilor oameni "bonuri nemtesti" in care pretul indicat era ironic, cateva "perechi de palme". Oamenii necesari la corvezi erau ridicati de la domiciliu si trimisi cu forta la munca, iar cei care se opuneau erau inchisi si batuti. Cultura porumbului se facea de-a valma. Nu se tinea cont al cui era pamantul si nimanui nu ii era permis sa-si ridice roadele muncii de pe terenul lucrat. Nu s-a lasat locuitorilor pentru folosul lor decat ograzile. Pentru ca in zilele de Paste oamenii n-au vrut sa iasa la munca campului, comuna Campurile a fost amendata cu 500 de lei si suma a fost incasata de perceptorul fiscal in 24 de ore. Toti locuitorii au fost obligati sa se prezinte la apel de trei ori pe zi. in aceeasi localitate s-au facut si deportari, ridicandu-se treptat peste o suta de persoane de la varsta de 14 ani in sus pentru a fi trimise la munca. De soarta lor nu s-a mai aflat nimic, ele nu au mai revenit acasa.

Atat nemtii, cat si ungurii impuscau intai cainii, apoi confiscau animalele (porci, gaste, rate, gaini), transportandu-le in carute. De la carciumari strangeau tot tutunul, bauturile si produsele de hrana. Oamenii, ca sa mai scape cate ceva din lucrurile pe care le aveau, le mai ingropau, dar nici asa nu erau in prea mare siguranta, "deoarece nemtii scormoneau pana si pamantul imprejurul caselor." "intr-un sat dincolo de Schitul Ciolanului - se arata intr-o relatare - am vazut cum un ofiter german umbla din casa in casa, cu patru soldati si cu doi caini dresati, cautand dupa alimente; cainii indicau locul unde bietii oameni isi ingropasera in pamant anumite articole de hrana, haine, rufe, etc."

Bonurile de rechizitie, dupa cum s-a putut constata deja, erau o adevarata bataie de joc. Traduse din limba germana, ele glasuiau:"Dumnezeu sa pedepseasca pe englezi si sa ajute bietilor valahi." sau "Am luat un porc de la acest valah, contra 3 palme. Comandamentul paduchilor."

Casele din localitatile rurale parasite de romanii plecati in refugiu in Moldova, au fost "cu totul devastate". in sate aproape ca nu mai exista biserica care sa nu fi fost transformata in grajd pentru caii ofiterilor de trupa, caci grajdurile propriu-zise au fost "puse pe foc de soldatii inamici". Acestia au dat dovada de un comportament pagan:"toate altarele sunt daramate si icoanele puse pe foc, iar pe masa sfanta au facut spurcaciuni."

Navalitorii unguri, turci, bulgari...

Armata ungara avea o procedura clara de operare pe care trebuia sa o aplice in teritoriile ocupate. Aceasta era prevazuta in "Instructiunile asupra chipului de procedare al oricarui element de trupa la ocuparea unei localitati sau regiuni", documentatie cu care Marele Stat Major al armatei romane era la curent. Articolele instructiunilor prevedeau blocarea tuturor iesirilor din localitate, ocuparea oficiilor telegrafo-postale si telefonice, confiscarea corespondentei, registrelor, dosarelor si caselor de bani, dezafectarea sinelor de cale ferata din garile ocupate. Dispozitiile faceau referire si la raporturile dintre ocupanti si populatia autohtona, articolul 18 precizand ca "in efectuarea rechizitiilor se va cruta, pe cat va fi cu putinta, populatia romaneasca si cea sasa."
Ca nu a fost vorba de manifestare unei atitudini mai retinute fata de romani, motivata de pregatirea terenului pentru o posibila conciliere a raporturilor romano-maghiare, s-a putut vedea din desfasurarea evenimentelor in localitatile cotropite de armata ungara. Astfel, litera regulamentelor era una, iar punerea lor in practica alta, generandu-se abuzuri nepedepsite. in comuna Soveja ocupantii unguri au decimat turmele de animale. Din 4900 vite mari (bovine, cabaline), 1000 de porci si 5oo de oi cate existau la ocuparea localitatii, au mai ramas 283 vaci cu vitei, 2 boi, 21 de cai, 2 scroafe cu 6 purcei si 38 de oi, adica doar 5% din efectivul initial. Din cele 850 de carute de fier si 250 carute din lemn n-a mai ramas nici una.

"Li se ia satenilor totul... - se arata intr-una dintre marturii - fara nici o plata, ignorand cu totul protestarile, tipetele femeilor si copiilor. Am vazut o biata femeie, care cu cei 8 copii ai sai s-a pus in genunchi inaintea ungurului, ca sa nu o lase sa moara de foame. Ungurul a lovit-o cu piciorul! I-am vazut in Buzau oprind o femeie cu caruta, deshamandu-i calul si prinzandu-l la caruta lor; femeia a ramas bocindu-se cu caruta in drum."
De un comportament brutal si reprobabil au avut parte si locuitorii din raza de actiune a ocupantului turc si bulgar. in satul Nazaru din judetul Braila un sergent si zece cavaleristi turci, dupa ce au incercat sa siluiasca trei fete, care au scapat fugind pe o fereastra dosnica, au violat doua batrane ramase in casa, in fata sotului uneia dintre ele. Conform relatarii acestui martor, dupa ce au luat banii gasiti asupra lor, impricinatii "au incarcat toate hainele, incaltamintea, rufaria si au plecat lasand oamenii desculti, aproape dezbracati!"

In ceea ce priveste salbaticiile la care s-au dedat soldatii bulgari, exista marturia arendasului unei mosii si a trei refugiati din satul Cotul Mihalea din judetul Braila:"Trupele bulgare au intrat in sat in ziua de 23 decembrie <1916>, unde au stat numai 24 de ore, dupa care venind trupe rusesti au fost respinse iar aproape din sat. in aceste 24 de ore soldatii bulgari au violat aproape toate fetele si femeile din sat, pe multe din ele chiar in fata barbatilor; au luat tot ce au gasit: incaltaminte bani si hrana. Pe multi i-au lasat completamente dezbracati si desculti, pe multi i-au batut spre a-i face sa scoata banii ascunsi!"
Nici in Bucuresti situatia nu era mai buna. Centrul orasului era oarecum mai crutat, dar cartierele de la periferie erau la cheremul armatelor ocupante care se dedau la acelasi gen de fapte descrise mai sus. Dupa aprecierea locuitorilor de sex feminin "cei mai bestiali sunt bulgarii si ungurii, apoi turcii; nu sunt mult mai buni insa nici nemtii care scotocesc pretutindeni si jefuiesc populatia..."13
Faptele descrise mai sus au fost cercetate si confirmate de o comisie romano-rusa in comunele eliberate dupa victoriile obtinute in vara anului 1917.

O atitudine aparte a avut-o pe timpul ocupatiei militare una dintre minoritatile nationale, si anume evreii. Aprecierile Marelui Cartier General al armatei romane nu sunt deloc magulitoare la adresa acestora. Reprezentantii acestei etnii nu au impartasit aceleasi suferinte cu romanii caci "in timpurile de pace s-au impartasit de multe favoruri, iar acum s-au aruncat fara pic de rusine in bratele dusmanului, uitand tara..." Aproape toti evreii s-au pus in serviciul germanilor ca interpreti, informatori sau in serviciul politiei civile, calitate in care "nu cruta mai ales casele bunilor romani." Conform aceleiasi surse "atat in Buzau, cat si in Bucuresti, unul din martori a vazut multi evrei care, dupa ce au dezertat din armata romana, aduc servicii dusmanilor."

Propaganda germana

Pentru a frange rezistenta in lupta a romanilor, armatele Puterilor Centrale au recurs si la arma persuasiunii, dand frau liber promisiunilor false. Se spera ca darzenia combatantilor, in cea mai mare parte provenind din randul micilor agricultori, sa fie inmuiata prin zvonurile de impartire a pamantului la tarani si oferire a libertatii in schimbul predarii fara lupta. Aceste promisiuni demagogice erau raspandite "in cursul luptelor de retragere (referire la a doua faza a campaniei din 1916, n.n.) printre randurile soldatilor de catre emisari ai dusmanului sub diverse forme!"

La 7 iunie 1917, inaintea marilor batalii din vara acelui an, Biroul Informatiunilor din cadrul Marelui Cartier General al armatei romane a intrat in posesia unui document secret, "Ordin de divizie", emis de comandantul Brigazii nr. 62 infanterie germana, generalul Kreyensberg, menit dezvoltarii "activitatii de propaganda pe frontul romanesc". Conform documentului scopul propagandei era de a dezorganiza armata romana si in special Armata I de pe frontul moldovean.

Metodele folosite erau aruncarea in liniile romanesti a unor materiale de propaganda (gazete, manifeste), precum si influentarea maselor prin viu grai pentru "castigarea unor oameni de incredere", adica virtual tradatori, dezertori. Posturile de cercetare de pe front stabileau puncte favorabile desfasurarii intrevederilor ("rendez-vous") unde urmau sa intre in actiune interpretii pentru a momi pe cei creduli sau mai slabi de inger. Se facea apel la chemari linistite si camaraderesti, fagaduiala ca nu se va trage sau bombarda zona, depunerea de tutun, totul cu scopul de a castiga increderea militarilor romani. Pozitiile unde erau constatate observatoare de artilerie erau evitate, nefiind propice propagandei germane, intrucat se presupunea prezenta ofiterilor si instructorilor francezi.

Era recomandata evitarea strigatelor tari, care "ar ingrozi si mai mult pe un dusman atat de fricos (sic!) ca romanul si ar da nastere, poate, la alarmarea intregii pozitii." Desconsiderarea militarului roman denumit "fals si necinstit" facea parte din campania de denigrare a inamicului in incercarea de a obtine un ascendent moral asupra unui popor care lupta pentru o cauza dreapta. Ordinul atragea atentia asupra pericolului punerii de "curse in scop de a captura sau impusca organele noastre care duc propaganda" si impunea instruirea acestora "asupra repartitiei pretinse a fortelor noastre." Pentru contracararea propagandei romane se ordona ca "scrisorile si imprimatele pe care le-ar trimite dusmanul in randurile noastre sa se ia fara sa ajunga in mainile trupei, dandu-se neatinse si nedesfacute sefului Biroului Informatiilor"germane.

Aflate in cunostinta de cauza, autoritatile militare romane au putut lua masuri de contracarare corespunzatoare, anihiland activitatea propagandei germane. Rezultatele s-au vazut in iulie-august 1917, cand armata romana a triumfat in crancenele batalii de la Marasti, Marasesti si Oituz.

La cauza unitatii nationale si-au adus contributia atat romanii din Vechiul Regat, cat si cei din provinciile ce urmau a fi eliberate de sub dominatia straina. Unii luptasera ca voluntari si dupa incheierea Pacii de la Bucuresti din mai 1918 cu Puterile Centrale au fost demobilizati, temandu-se sa nu fie remobilizati de armata Imperiului Austro-Ungar. De exemplu, un anume Petrescu Corneliu originar din Transilvania, a luat parte in cadrul armatei romane la intreaga campanie in intervalul 15 august 1916-24 iunie 1918. Dorind sa evite posibilitatea incorporarii de Consulatul austro-ungar din Bucuresti, el s-a adresat autoritatilor din cadrul armatei romane pe care cu cinste o slujise pentru a-i elibera "un certificat doveditor" de satisfacere a legii de recrutare in Romania. Petrescu isi motiva cererea prin faptul ca "desi nascut dincolo ... eu am renuntat definitiv la supusenia straina."

Asemenea lui erau numerosi alti patrioti romani si, in mod firesc, I s-a eliberat un certificat de participare la razboi, el "achitandu-se bine de toate insarcinarile ce a avut."
in unele orase ocupate, precum Bucuresti si Buzau, prin afise se aducea la cunostinta populatiei ca toti barbatii romani intre 16 si 46 de ani cu serviciul militar satisfacut sau nu, trebuiau sa se prezinte in fata autoritatilor militare germane. Circula zvonul ca urmau sa fie transportati in Germania pentru diverse munci in scopul suplinirii barbatilor trimisi pe front.

Femeile romance erau folosite la spalatul lenjeriei armatei dusmane in cazurile fericite. in satele aflate in vecinatatea transeelor germane, precum Crucea de Jos, Satul Nou si Dumbrava, localnicele erau nevoite sa aduca mancare inamicului si sa munceasca in transee in linia de foc, ca scuturi umane, aplicandu-li-se deviza:"daca nu mor de chinuri si necinstite, atunci sa moara de gloantele noastre."

Situatia prizonierilor din Germania

Soarta cea mai grea au avut-o militarii romani cazuti prizonieri ai armatelor de ocupatie, ei fiind supusi la un tratament degradant si la indurarea unor suferinte cumplite. in septembrie 1917 Marele Cartier General al armatei romane a sintetizat datele la care a avut acces in raportul "Informatiuni asupra suferintelor indurate de prizonierii romani in taberele dusmane si de populatia ramasa in teritoriul invadat". Relatari sfasietoare, de un mare dramatism, ne prezinta tragedia a nu putini militari romani supusi unei politici de exterminare, dusa impotriva tuturor legilor razboiului si tuturor drepturilor omului.
In tara tabere cu prizonieri romani erau la Focsani si Ramnicu-Sarat. Ei erau folositi la saparea transeelor si adaposturilor pentru armata ocupanta, la transportul munitiei si a hranei, la trasul carutelor, fiind adesea insultati si loviti. in tabara de la Ramnicu-Sarat din peste 5 000 de prizonieri au supravietuit mai putin de 2 000.

Un soldat din regimentul nr. 27 infanterie luat prizonier in apropiere de Bucuresti si care a reusit sa evadeze dupa 12 zile de captivitate declara:"Am fost inchis in cladirea Cercului Militar, unde mai erau vreo 700 de prizonieri romani. Aici am stat vreo trei zile in care timp unica mancare ne-a fost 1Kg de paine (1/3Kg pe zi) neagra si amara de tot. Dupa trei zile s-a format o corvoada (convoi pentru munca silita, n.n.) de 50 de oameni, printre care m-am varat si eu, doar voi avea prilejul sa scap cumva. Corvoada fu condusa la gara Obor, unde a trebuit sa descarcam munitii din niste camioane si sa le asezam in magazie. Am stat aici 6 zile; eram tratati foarte barbar de catre nemti, in plus trebuia sa ridicam poveri ce treceau peste puterile omenesti, iar de mancare nu primeam decat 1/2 Kg paine neagra si uscata pe zi. in ziua a sasea fusei somat sa ridic o lada mare si fiindca n-am putut neamtul mi-a aplicat o lovitura in coasta, care m-a doborat la pamant."

Soarta acestui soldat a fost una fericita fata de a majoritatii prizonierilor, caci sansa i-a suras sa evadeze repede. Prizonierii romani erau, in general, subalimentati, foarte rau tratati si cu sansa de a-si ameliora conditia doar in schimbul cooperarii cu ocupantul si al defaimarii propriei sale armate. Dusmanul incerca sa-i corupa in schimbul unor servicii, lucru "pentru care s-au oferit fara nici o rezerva aproape toti evreii, fie fosti soldati romani, fie civili". Un inginer roman din Dolj surprins in Bucuresti de ocupanti relata ca prizonierii au avut de suferit din partea evreilor si a servitoarelor unguroaice, care ii batjocoreau la trecerea pe strazi.

Prizonierii romani fara deosebire de grad, inclusiv ranitii, erau purtati pe drumuri lungi, flamanzi si in zdrente pana la locul de tortura numit tabara. in aceste "colturi de iad" primeau 250 de grame de paine facuta din faina de paie, amestecata cu rumegus si o bruma de faina adevarata. La amiaza portia consta intr-o supa din sfecle mai totdeauna putrede, "adevarate laturi". in astfel de conditii erau pusi la muncile cele mai grele, loviti, schingiuiti si noaptea legati la stalp.

Prizonierii indura foamea si frigul
Cei care au reusit cu mari riscuri sa scape din taberele militare dusmane au facut declaratii zguduitoare. De exemplu soldatii Neagu Stefan si Stan Ioan din Regimentul nr. 67 au fost facuti prizonieri pe Valea Salatungu de pe apa Topologului la 4 noiembrie 1916. Au fost porniti pe jos pana la Sibiu, apoi urcati in vagoane de vite, cate 75 intr-un vagon. Prin garile din Ardeal, romancele auzindu-i tipand de foame vroiau sa le dea cate ceva de mancare, dar santinelele le indepartau, iar pe prizonierii de la ferestre ii loveau cu patul pustii. Timp de opt zile au fost transportati spre destinatia Tuhel in Prusia. Numai la doua zile primeau cate o bucata de paine, ori putin bors, dar niciodata amandoua in acelasi timp. Pentru necesitati erau debarcati din vagoane tot numai la doua zile. Din cauza inghesuielii si a foamei multi camarazi s-au prapadit.

La Tuhel prizonierii romani au fost internati in tabere:cate 130 de oameni ingramaditi in baraci inguste, dormind pe scanduri si pe jos in frig. Mancarea era cat se poate de rea:200 de grame de paine vanata facuta din coji de cartofi, tarate din rumegus si alte amestecaturi. Dimineata li se da un fel de apa incalzita numita ceai, la pranz doar zeama unor legume fierte si seara "tot un fel de apa calda". Subnutriti, prizonierii au ajuns in curand adevarate schelete. De frig si de foame zilnic mureau intre 20 si 40 de insi. La 2-3 saptamani erau dusi la baie, stand in frig si vant peste o ora asteptand sa le vina randul.

La 9 ianuarie 1917 prizonierii au fost dusi la munca pe frontul francez. Echipa lui Stan a fost urcata pe munte si asezata intr-o baraca de scanduri putrede lipsita de incalzire. in prima noapte au degerat 20 din cei 130 de oameni. Initial prizonierii au fost utilizati la lucrari de cale ferata si la construirea de transee sapate in piatra. Lucrul greu si hrana proasta au facut ca in trei luni echipa sa fie de patru ori completata, iar din 130 au mai ramas in viata doar 7, adica 5%, din care doi au evadat. Ca sa-si potoleasca foamea prizonierii mancau seara, pe furis, coaja de brad. Ea le pricinuia moartea. La autopsia mai multor cadavre s-au gasit cojile nemistuite in stomac.
Neagu si Stan s-au hotarat sa fuga. Noaptea mergeau prin padure, iar ziua stateau ascunsi prin bradet. Prin greutati neinchipuite ei au ajuns in liniile franceze, unde, aflandu-se ca sunt romani, au fost imbratisati, tratati bine si tinuti in spital pana la intremare. La Paris au fost decorati, apoi au pornit spre Arhanghelsk imbarcati pe un vapor si prin Petrograd au sosit in tara.

"in acest chip jalnic s-au prapadit atatia din flacaii nostri..."
Ziarul Temps scria:"Dupa mai multe marturisiri primite de la bolnavi si greu raniti ce s-au intors din Germania in Franta, soarta prizonierilor romani din Germania e dintre cele mai nenorocite. Ei sunt torturati in chipul cel mai neomenos." Dintr-un convoi de 2 550 de prizonieri purtati timp de trei luni dintr-o localitate in alta, au supravietuit doar 45029, adica sub 18%!
Din statisticile germane detinute in timpul razboiului de autoritatile militare romane reiese ca pana in septembrie 1917 in Germania s-au aflat 53 000 de prizonieri romani, din care 19 526 (37% din total) au murit, iar 16 645 (31%) erau bolnavi in spitale. Concluzia Marelui Cartier General era categorica:"in tara care stie sa se laude cu starea ei sanitara, aceste exterminari in masa se datoresc numai foamei si tratamentului mizerabil...in acest chip jalnic s-au prapadit atatia din flacaii nostri, cati n-am pierdut in bataliile mari."

Despre salbaticia cu care se purtau germanii cu prizonierii a relatat si medicul francez dr. Fortune Cresson, fost captiv la inamic:"Germania a facut un sistem deosebit fata de prizonieri, spre a-i distruge in cat mai mare numar." Prizonierii erau infometati in toata acceptiunea cuvantului. Ei cautau in lazile de murdarie dupa cojile de cartofi cruzi si stricati. Culegeau tot ce gaseau si sentimentul de dezgust era atat de desfiintat in ei, incat nenorocitii dezgropau corpurile de animale moarte si cu aceasta carne otravita incercau sa-si potoleasca foamea. "Prizonierii sufera si moral; se simt lipsiti de orice aparare si pe de-a-ntregul lasati dusmanilor lor, iar inamicul il face intr-una sa inteleaga ca prizonierul nu este un om, ci un animal, de a carui viata esta nevoie atat, cat poate sa fie de folos Germaniei", conchidea Cresson.

Prizonierii din Bulgaria
De un tratament la fel de cainesc aveau parte prizonierii romani detinuti in Bulgaria. "Bulgarii tin recordul in dezlantuirea salbaticiei", alaturi de soldati, ofiterii superiori, pana si cei batrani chiar, fiind pusi sa munceasca la amenajarea drumurilor in insulte si chiar in batai.
in sudul tarii vecine, in apropierea Muntilor Rodopi se aflau doua lagare de prizonieri, iar cel de-al treilea in partea central estica, langa Muntii Balcani. Asupra tratamentului degradant suportat de ofiteri si soldati ai armatei romane face lumina o scrisoare strecurata cine stie cum prin cenzura militara a statului sud dunarean.

Documentul aflat sub forma dactilografiata in arhiva omului politic Alexandru Marghiloman prezinta un grad mare de obiectivitate, fiind emis de sublocotenentul Alexandru Filipescu, unul din numerosii detinuti. Destinatarul tulburatoarelor randuri nu este cunoscut cu exactitate, posibil o ruda apropiata, o persoana din anturajul lui A. Marghiloman, sau poate chiar el insusi. Stilul echilibrat si maniera de abordare realista fac sa transpara constiinta faptului ca prizonierii erau condamnati la o moarte lenta. Autorul insusi nu a supravietuit decat doua luni propriei marturii.
Datoria istoriei este de a nu-si condamna eroii la uitare, fapt pentru care redam mai jos relatarea in mod integral.

"Sliven (Bulgaria), 3/16 VII 1917
Este poate a douazecea scrisoare pe care ti-o trimet si a o suta pe care o scriu pentru Bucuresti de cand sunt prizonier si totusi ma indoiesc ca voi primi un raspuns, fiindca sunt sigur ca nu va patrunde in tara, cum n-au patruns nici cele de pana acum. Noua, prizonierilor romani din Bulgaria ni s-a suprimat dreptul de a comunica cu ai nostri. Nu oficial, ai dreptul de a comunica cu ai tai si sa expediezi cate 6 scrisori pe luna, nici una nu ajunge la destinatie. Si nici la noi nu patrunde din tara nici o veste, nici un rand. Iata de ce va trebui sa ma consider ca cel mai norocos dintre oameni, daca soldatului bulgar caruia ii incredintez scrisoarea ti-o va aduce, nu pentru a ma servi, ci pentru dorinta unui bacsis. Va ajunge astfel la D-tale un glas din mormantul in care sunt inchise 60 000 vieti de atata vreme, sau mai exact au fost inchise, caci mai bine de jumatate din prizonierii romani din Bulgaria s-au prapadit si multi altii vor pieri pana la sfarsitul acestei nebunii sangeroase. Putini sunt cei care pot sa reziste la o foame perpetua in intemperiile cele mai capricioase, terorizati zi cu zi. E destul sa-ti expun prin cateva cuvinte tratamentul la care suntem expusi noi ofiterii ca sa-ti dai seama cat de ticaloasa e viata celorlalti.

Cei 700 prizonieri romani ofiteri din Bulgaria suntem tinuti in trei lagare:250 (toti de la Turtucia) in lagarul de la Kirdjali, 350 (majoritatea tot de la Turtucaia) in lagarul de la Hascovo, iar ceilalti 150 (prinsi toti intre Dunare si Bucuresti) in lagarul de la Sliven. Un lagar e o puscarie. Cel de la Sliven, unde sunt eu de la 25 martie, cuprinde in afara de 150 ofiteri si 50 plutonieri romani, iar alti 2000 soldati romani, sarbi si rusi care fac aci numai un stagiu de cateva zile (caci sunt trimisi de la o munca la alta) si vreo 4-5000 de ostateci sarbi:batrani, femei si copii. Tot acest furnicar omenesc e ingramadit in vreo 2-3-4 pogoane de teren, inconjurat de santinele la cativa pasi una de alta. Noi, ofiterii si plutonierii locuim 200 intr-o baraca. Dormim jos pe saltele de paie.
La Hascovo, unde am fost pana la 25 martie nu aveam nici aceste saltele si dormeam pe podeaua goala, fara foc si aveam pe noi numai hainele cu care fusesem prinsi. Drept hrana ni se da paine de malai 500 gr. Si un fel de boabe de grau fierte. Saptamani intregi am primit numai o jumatate paine fara alt adaos. in sapte luni nu am primit nici haine, nici rufe, nici ghete. Cei mai multi erau cu zdrente si incaltamintea obisnuita o formeaza tarligi si sandale de lemn. Ca solda avem 30 leva lunar, caci restul pana la 70 leva ni se retinea pentru hrana aratata mai sus. Baie nu am facut deloc in timpul captivitatii mele si neavand rufe ca sa ne schimbam am fost invadati de paduchi, cu care luptam zilnic dar fara succes definitiv. Aci, la Sliven cel putin avem apa. La Hascovo lipsea si asta, asa ca umblam saptamani intregi nespalati. Ziar nu avem voie sa citim. in contact cu alta lume decat a lagarului nu avem voie sa fim niciodata. Ofiteriii de la Turtucaia au fost dusi in Muntii Rodopi, pusi sa sfarame pietre si sa care bolovani pentru sosele, apoi batuti oficial cu ciomagul, pe pietele publice. Soldatii sunt redusi la un regim de distrugere sistematica istoviti de munca la transee, mine si sosele, nehraniti cu saptamanile, lasati sa degere iarna, sunt dusi in lagare pentru a se intrema.
Degeratii de asta iarna, flamanzi, murdari si goi, se intind la soare si mor. E un popa sarb care ii prohodeste. Uneori prohodeste cate un convoi de morti si vii la un loc, pentru ca stie ca si celor vii le va veni in curand timpul sa moara.
ti-am scris mai intai aceste randuri pentru a-ti face o icoana a traiului prizonierilor romani din Bulgaria. Iarta-ma daca scrisoarea mea e incorecta:e scrisa in fuga, la marginea unui sant, pe genunchi, caci nu mai avem voie sa avem scaune si mese;daca le vad le confisca.
S.S. Sub-Locotenent ALEX. FILIPESCU
Reg.45 Inf.
Sliven, Bulgaria
(Mort in lagarul Sliven in septembrie 1917)34
Articolul nu este indreptat impotriva nici unuia din popoarele sau etniile incriminate si nu trebuie sa starneasca resentimente la adresa acestora. Faptele au fost prezentate fara ura si partinire din ratiunea de a clarifica aspecte mai putin cunoscute si de a servi ca avertisment a ceea ce inseamna ororile oricarui razboi.


NOTE:

1.


2. Ibidem.
3. Ibidem, f. 40.
4. Ibidem.
5. Ibidem, f.39.
6. Ibidem, f.75.
7. Ibidem, f.76.
8. Ibidem, f.37.
9. Ibidem.
10. Ibidem, f.40.
11. Ibidem, f.39.
12. Ibidem.
13. Ibidem, f.40.
14. Ibidem.
15. Ibidem.
16. Ibidem, f.40.
17. Ibidem, f.41.
18. Ibidem.
19. Ibidem.
20. Ibidem, f.26.
21. Ibidem.
22. Ibidem, f.37.
23. Ibidem, f.35.
24. Ibidem, f.36.
25. Ibidem, f.39.
26. Ibidem.
27. Ibidem, f.35.
28. Ibidem, f.36.
29. Ibidem.
30. Ibidem.
31. Ibidem, f.35.
32. Ibidem, f.36.
33. Ibidem.
34. Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond Alexandru Marghiloman, dosar nr. 5, f. 87-88.

Arhivele Nationale Istorice Centrale, fond Proprietari de mosii. Iliescu Ion, dosar nr. 3/1913-1946, f.37.