Autor 2875 vizualizări


La finele secolului al XV-lea, Sigismund a devenit nu numai rege al Poloniei, mare putere la vremea aceea, ci şi al Suediei. Acest lucru l-a provocat pe unchiul său, ducele Karl, să pornească o revoltă. La Stångebro, lângă Linköping, el a reuşit să îşi înfrângă nepotul folosindu-se de o stratagemă înşelătoare.

O ceaţă deasă se aşternuse deasupra câmpiei de dincolo de Linköping în dimineata zilei de 25 septembrie 1598. Destul de aproape de oraş curge râul Stångån, iar pe malul său stâng fusese ridicată o tabără impresionantă. Aparţinea regelui Sigismund, care avea în subordine o armată de 5000 până la 8000 de oameni:suedezi şi mercenari de prin alte părţi. Când a crăpat de ziuă, oamenii regelui au traversat râul pe ambele sale poduri. Acum ocupaseră malul de est, aşteptând ca ducele Karl, unchiul lui Sigismund, să dea ordin armatei sale să atace.

Dar nu a năvălit niciun soldat prin negură. În schimb a apărut o delegatie din partea ducelui, care propunea noi negocieri. Sigismund acceptă propunerea, întrucât pornise la război cu mari reţineri.

În prima confruntare de acum câteva săptămâni, armata ducelui suferise pierderi importante şi regele Sigismund poate că ar fi avut ocazia să pună capăt războiului chiar atunci. El a ordonat însă incetarea focului pentru a nu mai ucide sau răni şi mai mulţi supuşi suedezi decât ar fi fost necesar.

Sub acoperământul negurii, oştirea ducelui se pusese în mişcare îndreptându-se spre podurile de peste Stångån. Cuprinzând între 8000 şi 12000 de oameni, aceasta o depăşea numeric pe cea a adversarului, numai că era alcătuită în principiu din fermieri mobilizaţi pe loc si fără experientă în războaie. Trupele lui Sigismund au fost însă luate complet prin surprindere atunci când două coloane de infanterie şi cavalerie au pătruns prin ceaţă şi au atacat podurile. Oamenii săi au încercat cel mult să le opună rezistenţă şi să împiedice inamicul să ajungă de partea cealaltă a râului.

În cele din urmă oştirea lui Sigismund a fost nevoită să se retragă;călăreţii şi pedestraşii s-au îngrămădit în panică pentru a pune iar stăpânire asupra podului mai mic. Mulţi au căzut în apă şi s-au înecat. Sigismund nu a mai avut altă soluţie decât să îi ceară unchiului său Karl un armistiţiu. Numărut celor pieriti în bătălia de la Stångebro.

Potrivit cifrelor lui Karl ar fi fost vorba de 2000 de soldaţi ai lui Sigismund, comparativ cu numai 40 de-ai săi. Desigur că este o exagerare, dar pierderile nepotului său au fost totuşi semnificative. Bătălia a reprezentat punctul culminant al ultimului război civil din Suedia. Dar ce anume a provocat confruntările sângeroase?

Când a murit regele Gustav Vasa – tatăl ducelui Karl şi bunicul lui Sigismund – în anul 1560, acesta a avut grijă ca niciunul dintre fiii săi să nu rămână fără moştenire. Cel mai vârstnic dintre ei, Eric, a fost numit succesorul la tron. Succesiunea ereditară nu mai fusese o realitate în ţară de la finele secolului al XIV-lea. Ceilalţi fii, Johan Magnus şi Karl au fost înnobilaţi duci şi au primit în stăpânire porţiuni mari de teritoriu care beneficiau de independenţă.

s-ar crede că Gustav Vasa a pavat drumul spre contradicţii şi conflicte prin această impărţire. Este posibil să fi fost mai mult interesat de întreţinerea fiilor săi, care ar fi fost garantată de veniturile din ducatele lor. Johan a primit de pildă întreaga regiune de est, practic spus Finlanda, în timp ce Carol se înstăpânise asupra zonelor Södermanland, Närke, unei parti din Västmanland şi întreagii Värmland.

În prima mare bătălie dintre fiii lui Gustav Vasa, Eric a fost învins de către Johan şi Karl in 1568. În timpul domniei lui Johan, Karl nu a dorit să fie în prim plan şi s-a dedicat mai degrabă activitătilor comerciale, agricole şi miniere din ducatul său, fapt ce l-a făcut extrem de bogat. Asta în contrast cu Johan, care suferea mai mereu din pricina economiei. Spre finele domniei sale a fost chiar nevoit să se împrumute de la fratele său. Diferenţa principală şi în cele din urmă decisivă dintre cei doi fraţi a reprezentat-o însă poziţia faţă de religie.

Pe când era duce al Finlandei, Johan s-a căsătorit cu prinţesa poloneză Katarina din dinastia Jagellonă. Aceasta era catolică şi nu o interesa foarte tare reforma protestanta a lui Gustav Vasa. Johan avea educaţiei teologică şi nutrea simpatii pentru catolicism. După ce a devenit rege, acesta a încercat cumva să echilibreze vechile şi noile învăţături.

În plus, a permis ca fiul său Sigismuns să fie crescut în credinta catolică, lucru foarte greu de digerat pentru luteranii convinşi. Unul dintre aceştia era chiar ducele Karl, care nu dorea să accepte nicio “intervenţie papistaşă” în regatul său.

Prin mama sa, fiul lui Johan, Sigismund, se înrudea cu casa regală poloneză, iar în 1587 a fost ales rege al Poloniei. Mai mult, acesta era şi prinţ moştenitor al Suediei, ceea ce crea premisele unei uniuni personale între cele două ţări. În acel moment Polonia se afla deja într-o uniune cu Lituania şi reprezenta o reală putere în Europa. Regatul se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră şi încorpora printre altele ceea ce acum sunt Belarus, Ucraina şi Letonia.

După moartea lui Johan în 1592 a apărut un vid de putere în Suedia. Sigismund a moştenit într-adevăr coroana, dar ar fi fost nevoit să petreacă o bună parte din timp în Polonia. În absenţa sa Suedia era condusă de un consiliu de coroană care îl avea în frunte pe ducele Karl. Bazându-se pe noua poziţie dobândită, el a declarat un an mai târziu că religia luterană este singura care ar trebui să fie recunoscută. Astfel Sigismund ar fi fost obligat să-i recunoască dreptul la tron al unchiului său.

Sigismund însă se întorsese în Polonia fără ca problema guvernării în absenţa sa să primească vreo soluţie. A refuzat să îl lase pe unchiul său să preia cârma şi chiar i-a interzis sa convoace parlamentul cât era plecat. Karl însă i-a ignorat decizia şi s-a autoproclamat întâiul în stat, invitând parlamentul să îi confirme iniţiativa.

Sigismund s-a văzut nevoit să ia atitudine şi a trimis astfel o armată în Suedia. Numai că după înfrângerea suferită la Stångenbro a trebuit să se întoarcă în Polonia. Anul următor a fost decăzut din stututul de rege al Suediei. Ducele Karl, cel care condusese efectiv regatul, a fost însă încoronat abia în 1607.

sursa:ALLT OM HISTORIA(Tomas Blom)