Suedia în pragul revoluţiei socialiste
Era o zi de marţi, iunie 1917. În parlament trebuia să se discute despre criza alimentară, iar nou-formatul partid stângist a chemat în stradă muncitorii din Stockholm. În curând s-au adunat mii de oameni în piaţa Gustav Adolf. Revoluţionarii nu pot trece mai departe, căci poliţia blochează podul nordic care duce spre Helgeandsholm, unde se află sediul parlamentului. Situaţia era tensionată. Mulţi se temeau de o revoluţie. Alţii sperau la ea.
Demonstraţia s-a încheiat cu ceea ce presa de stânga a numit “baia de sânge din piaţa Gustav Adolf”. Ziarele vorbeau despre cum poliţiştii au atacat şi rănit protestatarii, despre cum au fost jucaţi în picioare aceştia când mulţimea se disipa în panică. Se scanda “grevă generală”.
Anii 1917-1918 au fost poate cea mai dramatică perioadă din istoria modernă a Suediei. Ţara nu a mai fost nici mai devreme, nici mai târziu atât de aproape de o revoluţie radicală cum a fost atunci. Lipsurile alimentare din primul război mondial, inegalităţile sociale, intransigenţa politicienilor de dreapta faţă de votul universal au fost câteva dintre elementele care au contribuit la mobilizarea clasei proletarilor. Tulburarea socială a mai fost alimentată şi de evenimentele colosale pe scară europeană:nu numai războiul, ci şi revoluţia bolşevică din Rusia, războiul civil finlandez sau revoluţia din Germania la finele anului 1918.
Aşadar, nu doar Suedia suferea din pricina mişcărilor cu caracter revoluţionar. În 1914 fervoarea naţionalistă îi cuprinsese pe mulţi dintre aceia care înainte se raliaseră antimilitarismului. Iar fervoarea se transformase în 1917 într-o tulburare generală. Când s-a incheiat ţaratul în Rusia în timpul revoluţiei din martie, evenimentul a fost salutat cu bucurie atât de socialiştii, cât şi de liberalii din Europa. Liderul social-democrat suedez, Hjalmar Branting, a plecat imediat la Moscova, pentru a se menţine la curent direct cu evenimentele de acolo. Când s-a întors, era plin de entuziasm. Părea că Rusia ia drumul democraţiei.
Între timp, mişcarea socialistă se caracteriza prin mari disensiuni interne în materie de scopuri şi mijloace. Declanşarea războiului a avut un efect devastator asupra Internaţionalei a II-a. mulţi social-democraţi au ales totuşi să susţină guvernele, mai puţin o grupare care critica aspru războiul şi cerea pace fără cuceriri sau distrugeri (mişcarea Zimmerwald).
Când bolşevicii au luat puterea, era clar că democraţia socialistă se fragmentase într-o ramură reformistă şi una revoluţionară. Istoricul britanic Eric Hobsbawn susţine că acest lucru a caracterziat toată istoria până în 1991 şi că totul trebuie înteles în relaţie cu comunismul ca ameninţare sau promisiune. Europa, scoasă din echilibrul Congresului de la Viena, devine un butoi cu pulbere. Cele patru mari puteri – Rusia, Imperiul Otoman, Germania şi Imperiul Habsburgic – se rupeau.
Revoluţia din Rusia a fost întâmpinată cu mare entuziasm de mişcarea muncitorească suedeză. Succesul ruşilor era o inspiraţie pentru mişcările din cauza foametei din aceeaşi primăvară. Dar demonstraţiile erau şi de alt tip. Soldaţii ruşi şi-au arătat oficial simpatia faţă de demonstranzi, iar ei îi vedeau pe aceştia drept model. Soldaţii suedezi mărşaluiau şi ei cu muncitorii, formând asociaţii după modelul din est.
Mişcarea unionistă se consolidează;muncitorii care părăsiseră în bloc uniunile după eşecul marii greve din 1909 se reorganizează. Sindicalismul se răspândeşte în toată ţara. Dar în sânul socialismului existau puternice conflicte între direcţia reformistă şi cea revoluţionară, ultima cuprinzând şi asociaţiile de tineret. La congresul Partidului Socialist Democrat din februarie 1917, radicalii sunt exclusi, dar aceştia îşi vor forma propria organizaţie, Noua Stângă. Ambele grupări căutau să-şi ralieze alegătorii folosindu-se de nemulţumirile lor. Primii se grupau în comitete, ceilalţi în consilii. Ambele partide au încercat în zadar să atragă de partea lor mişcarea sindicală. La nivel local au apărut însă conlucrări.
Chiar şi atunci când s-a separat aripa extremă, tot mai erau tensiuni între social-democraţi, în principiu între perspectiva mai cooperativă a lui Hjalmar Branting şi linia mai radicală reprezentată, printre alţii, de Per Albin. Ambii lideri doreau sufragiu universal şi ziua de muncă de 8 ore, dar Albin era pregătit să meargă mult mai departe. Discursurile se centrau tot pe deziderate democratice cum ar fi dreptul la vot şi liberă exprimare.
După incidentul din piaţa Gustav Adolf, demonstraţiile brutale au fost interzise, aşa că protestatarii s-au îndreptat spre Folkets hus (casa poporului), la iniţiativa socialiştilor radicali şi a Noii Stângi (Sveriges socialdemokratiska vänsterparti). La o altă intrunire a partidelor, se decide formarea unor consilii de tineri muncitori care să promoveze idei precum măririle salariale, amnistia politică sau siguranta alimentară. Social-democraţii continuă să refuze cooperarea cu Noua Stângă. Mişcarea sindicală refuza să aibă în vedere şi modificări constituţionale precum abolirea monarhiei.
În toamnă au loc alegerile pentru cea de-a doua cameră, când liberalii şi social-democraţii ies victorioşi, iar guvernul de dreapta al lui Carl Swartz demisionează. Noul guvern, al liberalului Nils Eden, are şi 4 socialişti. După ocuparea palatului din St. Petersburg de către bolşevici, pe 7 nov. 1917 şi acţiunile lor ulterioare, prăpastia dintre social-democraţii din Suedia şi socialiştii de stânga se adânceşte. În vreme ce SAP consideră o asemenea revoluţi incompatibilă cu principiile democratice, SSV este de partea sa. O consecinţă a revoluţiei bolşevice a fost independenta Finlandei. Războiul civil care a urmat a fost adesea perceput ca o luptă de clasă de către stângişti, iar de către social-democraţi ca o luptă între democraţie şi dictatura comunistă. Stângiştii se opuneau vehement ajutorului pentru “albii” finlandezi.
Problemele se accentuează odată cu nerezolvarea crizei alimentare şi absenţei unei soluţii pentru votul universal. În nov. şi dec. 1918 partidele negociază proiectul unei noi contituţii, care include dreptul la vot al femeilor şi eliminarea pragului electoral de 40% la alegerile locale. Demontraţiile constante puneau presiune mare pe reprezentanţii dreptei. Situaţia se tensionează şi mai tare după primirea veştii că în Germania revoluţionarii au luat puterea şi Wilhelm al II-lea a fugit din ţară.
Se proclamase Republica Socialistă a Sovietelor, în vreme ce răscoalele se răspândeau în Austria, Ungaria, Italia...Presată de situaţia externă dar şi de cea internă, politica suedeză ajunge la un compromis:conservatorii aceeptă implementarea măsurilor socialist-democraţilor, dar păstrează prima cameră, iar monarhia rămâne intactă.
Chiar dacă existau disensiuni şi în rândul conservatorilor, în mare se opuneau acelorlaşi lucruri:parlamentarismului, votului democratic, schimbărilor rapide în societate. Dar problemele de acasă şi din afară se pare că au convins elita să cedeze, căci mulţi erau oameni de afaceri ale căror planuri ar fi suferit din pricina paraliziei politice şi sociale. Aşa că mai degrabă o ordine democratică decât nicio ordine.
În aceşti doi ani teama de revoluţie a fost foarte mare. Serviciile secrete monitorizau cu mai mare grijă persoanele suspecte, iar în multe locuri s-au organizat spaţii de protecţie civilă, militarii fiind pregătiţi să intervină dacă mişcările se radicalizau.
Suedia, la fel ca multe alte ţări europene, a cunoscut o radicalizare în această perioadă, dar nu se poate spune cu certitudine că a fost în pragul unei revoluţii socialiste. Crearea SSV este un indicator în sensul acesta, mărirea numărului de unionişti sau sindicalişti la fel. Dar se pare că nu a putut profita de situaţie, atât din cauza imposibilităţii unei ralieri de forte cu mişcările tangente, cât şi din pricina puterii ma mari a lui SAP, mai moderat şi orientat spre compromis. În plus, înăbuşirea revoluţiei în Germania a mai diminuat din sentimentele revoluţionare.
Anii tulburi au rămas sinonimi şi cu importantele reforme adoptate, ale căror efecte sunt vizibile şi azi. În 1920 se formează în Suedia primul guvern pur social-democrat, dar de scurta durată. Următoarele decenii vor fi şi ele presărate de diverse conflicte, dar niciunul care să aducă ţara aşa aproape de o revoluţie.
sursa:Populär Historia
