Succesiunea la conducerea P.N.L. Dezbinarea Brătienilor

La 24 noiembrie 1927, moare fulgerător şi în condiţii foarte suspecte, primul-ministru Ion I.C. Brătianu, care, cu prestigiul său faţă de membrii Regenţei, asigura totuşi o stabilitate, destul de precară, situaţiei, mai ales că guvernul nu era expresia adevărată a voinţei populare. Cel puţin doi din membrii Regenţei păstrau puternice sentimente de ataşament faţă de Ionel Brătianu:Elie Miron Cristea, remarcat de Ionel Brătianu, înainte de Unire, cu prilejul unei vizite în ţară făcută de tânărul teolog, devenit episcop de Caransebeş când, slujind un frumos parastas la Florica la mormântul lui Ion Brătianu, tatăl, atrăsese atenţia primului-ministru care-i urase să ajungă cel dintâi cleric în ţara unită cu provinciile surori, promisiune pe care Ionel Brătianu n-o uitase şi şi-o îndeplinise întocmai;Buzdugan datora cariera în magistratură desigur meritelor lui, dar şi aprecierii şi sprijinului lui Ionel Brătianu.

 În plus, în anumite cercuri româneşti, poate şi datorită rolului jucat în Primul Război Mondial sau rolului familiei sale, Ionel Brătianu se bucura de prestigiu chiar în faţa celor ce-l criticau, printre care numărăm şi pe Nicolae Iorga. Deoarece înlocuirea lui Ionel Brătianu cu fratele său Vintilă Brătianu, om de dură intransigenţă şi de o corectitudine până la asprime (din această cauză cu foarte mulţi duşmani şi puţine simpatii), a constituit prologul firesc al punerii în discuţie a actului constituţional de la 4 ianuarie 1926, mai ales că, în asemenea condiţii, înlăturarea sistematică de la putere a naţional-ţărăniştilor, indicaţi, eruptiv ca succesori, de voinţa populară, apărea nu numai drept continuarea unei nedreptăţi ci şi adâncirea unui pericol care ar fi pus în discuţie însăşi unirea.

Succesorul:Vintilă Brătianu

Deşi bun economist, cu un rar simţ al realităţii economico financiare şi al liniilor majore teoretice din lumea capitalistă, aflată în pragul celei mai mari crize economice (cunoştea şi citează cu ocazia discuţiei la bugetul anului 1928, cartea La réforme monétaire a economistului englez J.M. Keynes, devenit teoreticianul capitalismului mondial, apărută numai de un an) Vintilă Brătianu are numai insuccese. Dorind să obţină sprijinul capitaliştilor străini, în vederea unui împrumut de stabilizare, acesta, mai mult spre a se îndupleca faţă de cerinţa unor factori din partid, decât spre a se menţine pe linia propriilor sale convingeri, este supus de aceştia unui refuz deghizat sub condiţii inacceptabile, mai ales că Partidul Naţional-Ţărănesc, sprijinit de ţară, adoptase la congresul său din 10 octombrie 1926, „-politica porţilor deschise pentru capitalul străin”.

În plus, Vintilă Brătianu era prea cunoscut în lumea capitalistă ca exponent al politicii „prin noi înşine“, ca apărător neclintit al bogăţiilor şi resurselor de tot felul ale ţării, ca duşman neînduplecat al politicii de dominare  şi dictat a străinilor. El admitea colaborarea capitalului român cu cel străin, dar numai cu asigurarea unei majorităţi româneşti, cu asigurarea avantajului şi respectarea drepturilor legitime ale muncii naţionale. Negreşit că el, ca exponent al unui partid burghez care, în plus, deţinea poziţiile dominante în viaţa economiei româneşti, apăra, faţă de dominaţia capitalului străin, dominaţia capitalului românesc, mai ales că, în condiţiile dreptului existent atunci în România şi al influenţei pe care dominaţia economică o exercita asupra politicului, economicul era forţa de sprijin a politicului. Într-o atare situaţie, deşi dorea şi lupta pentru industrializarea ţării, Vintilă Brătianu întâmpina o dublă adversitate:pe plan extern, opoziţia capitaliştilor străini, iar pe plan intern, adversitatea celor ce ridicând formula statului eminamente agricol, adică în acord, cum se zicea, cu înzestrarea şi posibilităţile naturale ale ţării, denunţau pe cei ce vor industrializare, că jertfesc interesele consumatorilor, deoarece industria străină ne oferă bunuri de calitate superioară, la cele mai mici preţuri posibile, pe când, industria naţională, începătoare, ne împovărează cu taxele protecţiei vamale şi ne decimează cu preţurile ei, fatalmente „superioare”, ca şi lipsa de calitate, inerentă oricărui început. Industria, lipsită de capital străin şi de sprijinul, în unele ramuri a specialiştilor străini, era prezentată ca o himeră, ca un nonsens, ca o închisoare şovină, adversară încăpăţânată a lucrului înaintat şi superior străin, o supraestimare a forţelor proprii.

Pe plan extern, această politică „prin noi înşine” oferea perspective minime capitaliştilor străini, care doreau porţi deschise şi libertate discreţionară, garanţii şi avantaje maxime pentru investiţiile lor în străinătate şi, pentru mai multă stabilitate şi garanţie, întrucât generozitatea sau filantropia nu intră în codul relaţiilor cu bancherii străini. Din foarfeca puternică a celor doi factori de adversitate internă şi externă, guvernarea lui Vintilă Brătianu, limitată la mijloacele proprii ale ţării, aflată pe o şubredă poziţie electorală, n-a mai apărut Regenţei ca utilă. Patriarhul Miron Cristea, ca ardelean, impresionat de sfâşierea între provincii (guvernul lui Vintilă Brătianu avându-şi ponderea principală mai mult în Vechiul Regat, şi aci, serios minată de ramura ţărănistă a lui Ion Mihalache, iubită de ţărănime şi masele populare), a cerut lui Vintilă Brătianu ca, în interesul concordiei naţionale să se retragă.

Guvernarea Iuliu Maniu

Se formează, astfel, la 10 noiembrie 1928, un guvern naţional-ţărănesc sub conducerea lui Iuliu Maniu. Au loc alegeri libere, în care Partidul Naţional-Ţărănesc obţine majoritate confortabilă:78% din voturi. Partidul Naţional Liberal, care acaparase atâţia ani puterea, ţinând departe Partidul Naţional Ţărănesc, suferă o grea înfrângere, până la limitele unei derute. Masele ţărăneşti libere spală umilinţele şi nedreptăţile îndurate vitejind, în forme ce alunecă, pe ici pe colo, în nereţinute răzbunări, nedreptăţile şi asupririle nemeritate, ce îndurase. Partidul Naţional Liberal, umilit şi zguduit, este chemat la realitate şi la practicarea respectului voinţei populare . Aproape toate cadrele tinere, cu veleităţi, părăsesc drumul părinţilor şi se îndreaptă spre politica de viitor, ţărănistă, promiţătoare de situaţii şi avantaje urgente. Guvernul naţional-ţărănesc are de luptat cu o situaţie economică grea, înrăutăţită de recolta slabă din 1928, cu lipsa sprijinului economico-financiar intern, (acesta aparţinând în cea mai mare parte Partidului Naţional Liberal);cu înclinaţia carieristă şi lipsa de experienţă a cadrelor sale şi goana lor, plină de sete după câştig, cu gravitatea centrifugală a elementelor componente, ca urmare a provenienţei lor prea diferite, cu părăsirea făţişă sau chiar cu trădarea în practica de guvernământ a frumoaselor principii de libertate şi democraţie pe care le propovăduise Partidul Naţional Ţărănesc, în atâţia ani de opoziţie. Oamenii nu se mai vădesc în faptă frumoşii apostoli ce fuseseră în cuvânt.

Capitalul străin, după multe temenele, vine în ţară prin mâna Franţei, pe care inima poporului nostru o socotea mai caldă, nu atât de rece şi calculată (ca orice mână de capitalist sau simplu exponent al interesului), şi emite titlurile de împrumut în condiţii foarte oneroase, adică la un curs cu 24% sub valoarea nominală, cu o dobândă foarte mare şi, spre a ne supune la maximum de neîncredere şi umilinţă, supune conducerea economico-financiară a ţării unui control direct prin Rist şi Auboin, împuterniciţii bancherilor cărora guvernul român este obligat să le supună, spre control preventiv, orice cheltuială de fonduri bugetare. Pamfil Şeicaru, care-şi pierduse răbdarea aşteptând o mană cerească fripturistă, cum o denumise Nicolae Iorga, prinde, în sfârşit, un tren care să-l ducă la destinaţie:este ales deputat naţional-ţărănist, probabil cu promisiunea unei perspective mai bune ca situaţie personală şi, desigur, cu asigurări băneşti confortabile. În consecinţă, el trece cu ziarul său Curentul în sprijinul guvernului. Având însă cunoştinţă de faptul că sunt mai citite gazetele ce critică, decât cele ce laudă şi o orientare practică care-l sfătuieşte să mai lase loc şi către ziua de mâine, laudă cu măsură, pe guvernanţi iar din tabăra liberală, pe care o critică bătăios, vizează pe cei care ar fi capabili să-i cumpere tăcerea cu bani grei şi, în primul rând, pe Tancred Constantinescu, om avut, cu reputaţie de mare afacerist, care era frate cu decedatul Alecu Constantinescu-Porcul, fost ministru liberal la Agricultură şi Domenii, pe care-l şantajase zadarnic. Tancred Constantinescu, temperament rece şi calculat, a socotit că oricâţi bani iar da lui Şeicaru, acesta, după ce-I va cheltui, va reîncepe iar campania împotriva lui, cum făcuse cu alţii mai slabi de înger, şi aşa îl va stoarce mereu de bani. De aceea a calculat că-i mai bine să cheltuiască o sumă importantă, dar s-o facă odată pentru totdeauna, asigurânduşi o apărare mai sigură. N-a dat bani lui Şeicaru ca să-i cumpere tăcerea ci a găsit un gazetar de mare curaj, Burileanu, căruia i-a pus la dispoziţie fondurile necesare, spre a scoate ziarul Ordinea, pentru a dezvălui toată viaţa personală şi publică a lui Şeicaru şi a-l reduce la tăcere, cum şi spre a ataca, în plin, toate nelegiurile, greşelile, dar mai ales afaceriştii din Partidul Naţional Ţărănesc.

Tonul lui Burileanu personal, direct, necruţător, fără a se feri sau teme de sancţiuni şi procese pentru calomnii, lipsit de orice menajamente, plin de curaj până la inconştienţă, a creat popularitate gazetei, cititori, iar lui şi-a creat faimă şi susţinători. Spre a surpa poziţiile economice liberale, mai ales că manevrele acestora dărâmaseră în faliment banca Marmorosch-Blanck, cu mari pierderi pentru deponenţi, naţional-ţărăniştii creează case autonome, regii publice, rupând şi fărâmiţând structura unitar-organică a economiei româneşti, în folosul unor partizani căpătuiţi cu slujbe bine plătite (de ex. Un ing. Vidrighin la Calea Ferată plătit, contractual, cu milioane) şi în folosul unor capitalişti străini care beneficiază de largi concesiuni, cu mari privilegii, la telefoane, chibrituri şi alte exploatări de bunuri româneşti, numite „regii autonome”. Repercuţia crizei mondiale din 1929-1931, care trebuia întâmpinată cu o rezistenţă de forţe economice interne coordonate unitar, nu aflate în luptă pe viaţă şi pe moarte, se amplifică şi mai mult. Lovirea aşezămintelor economice româneşti, pentru apartenenţa lor naţional-liberală, a fost, din nenorocire, unită cu o largă şi brutală persecuţie perseverentă a elementelor liberale sau liberaloide, care, unite cu elementele plasate în economie, lovite indirect, au creat oarmată dârză, de apărătoare a pâinii zilnice, unită împotriva guvernanţilor naţional-ţărănişti, într-o voinţă neobosită de adversari militanţi cum nu fuseseră, niciodată, până aici. Aceştia au devenit clienţii lui Burileanu, creatorii faimei lui, difuzorii şi furnizorii fondurilor pentru ziarul Ordinea.

Adversităţile veleitare ale atâtor cadre atrase, dar, fatalmente, numai în mult mai redusă măsură recompensate, au minat şi ele din interior coeziunea guvernanţilor, risipind, într-un timp nebănuit de scurt, povestea prea frumoaselor minuni aşteptate de cei mulţi. În timpul acesta, armata adversarilor, loviţi mortal, deci treziţi, creştea mereu, folosind în propaganda lor activă, din moment ce fuseseră izgoniţi din moşteniri şi huzur, exemple negative pe care adversarii lor le oferă c-o nechibzuită abundenţă. Într-un an şi jumătate s-a spulberat de către naţional-ţărănişti tot ce se adunase în zeci de ani, stingându-se clocotul revoluţionar pentru putere ca arcul unui curcubeu sub lumina soarelui. Naţional-liberalii, ieşiţi din derută, caută cu temeinicie drumul spre masele pe care nu prea le preţuiseră. Celor alungaţi din funcţii şi persecutaţi de naţional-ţărănişti li se oferă posibilitatea să-şi facă munca, disciplinat, cu zel, intrând în joc interesul personal. Trebuia recucerită puterea, deci pâinea lor. Cadrele s-au activizat, îngroşând rândurile sub biciul interesului personal. Se deschid mai mult cărţile, se adună material, se sistematizează. Organizaţiile zdrenţuite, părăsite, se refac. Ezitanţii devin activi, pun ei de jos în mişcare cadrele conducătoare. Ordinea le turna mereu material. Se găsea cauza răului, se căutau şi se cereau mijloace de acţiune, Partidul dezmoştenit devenise, pentru prima oară, atent, cu urechea alipită jos, primise lecţia amară şi începuse s-o înveţe.

Congresul naţional al Partidului Liberal-4 mai 1930

La începutul anului 1930, după răsunătoare şi populate întruniri pe ţară, se elaborează o directivă cu măsuri pe ramuri economice şi administrative, pentru îndreptarea situaţiei, deci un program liberal de guvernare. Se convoacă un congres al Partidului Naţional Liberal la Bucureşti, în primele zile ale lunii mai 1930. Guvernul, sigur pe situaţie, îi dă aprobarea de desfăşurare. Cele câteva sute de delegaţi din ţară, repartizaţi pe secţii şi probleme, discută, propun amendamente, schimbă idei. Duminică, 4 mai 1930, Congresul se încheie cu o grandioasă manifestaţie care, după ce, încolonată pe judeţe, străbate, într-o impresionantă ordine, străzile Capitalei, până la Grădina de Tir, unde, într-un meeting la care participă 100.000 de delegaţi din toată ţara, cum nu se mai văzuse până atunci, se cere demiterea guvernului naţional-ţărănist pentru greşelile grave ce a săvârşit. Regenţa care-şi aduce aminte cuvântul liniştit rostit de Vintilă Brătianu în noiembrie 1928 când îi ceruse demisia că „vor pleca, precum au venit, lăsând ţara în situaţia grea”, găsesc că vorbele acestuia au avut un înţeles adânc. Vintilă Brătianu se prezintă cu moţiunea votată în meetingul care a încheiat cele patru zile ale Congresului. Regenţa îl întreabă dacă acceptă succesiunea. Cum era şi firesc, Brătianu cere să i se dea timp să consulte partidul. Între cei consultaţi, o parte şi în special omul cu cea mai mare influenţă, Ion Gh. Duca, opinează că, în faţa unei perspective atât de sigure de a prelua succesiunea naţionalţărăniştilor, este înţelept să mai fie lăsaţi aceştia să-şi consume şi mai mult creditul în faţa maselor populare, spre a nu se produce, prin bruscarea lucrurilor, un reviriment în popularitatea adversarilor.

Conflictul dintre liberali

Oparanteză necesară:se ştie că în Partidul Liberal se statornicise de mult convingerea, deci un fel de legitimitate succesorală, că moştenirea lui Ion I.C. Brătianu la conducerea partidului revine lui Ion Gh. Duca, om de deosebită competenţă şi pregătire politică, care în plus avea, după şeful partidului, cel mai mare stagiu de ministeriat şi, în plus, fusese exponentul partidului în formularea şi afirmarea politicii interne şi externe a partidului şi, în timpul guvernării din 1914, secretarul particular şi omul de sfat al lui Brătianu. În preajma morţii, Ion I.C. Brătianu apreciind că Duca, în vârstă de numai 48 ani, n-ar avea ascendentul necesar asupra cadrelor mai vechi şi nici răbdarea cumpănită cu tact, cerută unui şef de partid, (deşi el, în 1907, când a preluat conducerea guvernului deşi avea numai 39 ani, vedea, în ce-l priveşte, lucrurile diferit), a chemat la patul său pe fruntaşii partidului şi pe fiul său, tânărul profesor universitar şi istoric Gheorghe Brătianu. Voind să statornicească succesiunea la conducerea partidului printr-o unanimă înţelegere, după ce a arătat că succesiunea ar reveni, în mod firesc, lui Duca, l-a rugat pe acesta să convină ca succesiunea să treacă fratelui său Vintilă I.C. Brătianu, pe care, în clipa aceasta tragică a morţii sale, premature şi neaşteptate, îl recomandă, pentru o fază de tranziţie. Atât vârsta, cât şi existenţa unor probleme economicofinanciare la ordinea zilei, care fără munca tenace de specialitate a lui Vintilă Brătianu, situată pe o poziţie investită mai puternic ascendent, în ţară şi în străinătate, n-ar putea fi rezolvate, cum se cuvine. Apoi, a accentuat Ionel Brătianu, după Vintilă Brătianu succesiunea să treacă, precum este normal, la Duca, iar de la acesta la fiul său Gheorghe Brătianu. Tânărul văzându-se îndepărtat, astfel, de la conducerea partidului, cu o perioadă căreia, în această clipă de nebănuită precipitare a viitorului, îi atribuia o durată foarte lungă, nu numai că n-a aşteptat ca tatăl său, aflat pe patul morţii, să-i ceară acordul, dar a intervenit el arătând că dacă nu cere, cum s-ar cuveni, să primească direct succesiunea şefiei partidului de la tatăl său, fiind de curând ales şeful organizaţiei liberale Iaşi, nu înţelege să conceadă decât ca unchiul său Vintilă Brătianu să succeadă tatălui său, însă numai sub condiţia ca, după Vintilă Brătianu, succesiunea la şefia partidului să-i fie asigurată, fiind cazul să se treacă peste Duca, a cărui pretenţie n-ar mai avea sens. Duca, abil şi doritor să vorbească, dacă ar fi cazul, alţii pentru el, oricât de mult ar fi fost contrariat de circumscrierea puţin defavorabilă a aprecierii de ultim moment al lui Ionel Brătianu faţă de el, apăsat de tragicul situaţiei şi conturat de o modestie reală ca şi de un realism funciar inspirat de tradiţia brătienistă din Partidul Naţional Liberal, a declarat că, în această clipă atât de tristă când împrejurări tragice împiedică pe Ionel Brătianu săşi continue misiunea la conducerea partidului şi a ţării, neavând nici un motiv să se grăbească, (aceste cuvinte vizau critic ieşirea lui Gheorghe Brătianu), acceptă şi înţelege să respecte voinţa conducerii supreme. Ceilalţi fruntaşi ai partidului s-au declarat de acord, fără nici o rezervă, scurt, disciplinat şi respectuos, cu propunerea de ultimă voinţă a lui Ionel Brătianu.

Tată şi fiu

Acesta, crezând că unanima acceptare a propunerii sale, măgulitor omagiu de respect şi înviorătoare manifestare de disciplină, a lucrat, cum era de aşteptat, şi asupra conştiinţei fiului său, netezind asperitatea neaşteptatei sale intervenţii, extraordinem, l-a întrebat dacă nu-i şi el de acord. Gheorghe Brătianu, cu o atitudine tenace, ireductibilă, a răspuns:nu sunt de acord şi nici nu mă gândesc să fiu de acord. Ionel Brătianu iritat de boală şi de amarul clipei, pe care atât de greu îl învingea, şi-a pierdut răbdarea replicându-i:Te-a încurajat la această poziţie de insurecţie faptul că n-am luat măsuri să se restabilească situaţia de la Iaşi unde, profitând de faptul că eşti fiul meu, ai răsturnat pe d-l Krupensky, şi te-ai proclamat şef al organizaţiei, trecând peste meritele necontestate ale celor care au slujit atâţia ani partidul. Sunt sigur că mulţi din cei de faţă au crezut poate că eu team încurajat sau că trec cu vederea asemenea manifestări de indisciplină. Am voit să nu creez o situaţie neplăcută, plecându-mă în faţa faptului împlinit de raţiuni superioare. Te rog să înţelegi, va rosti Ionel Brătianu, fiului său Gheorghe, în această grea clipă a vieţii mele că dacă am luptat, în ultimii ani, să te apropii, aducându-te, cu toată opoziţia celor din familia ta şi a mea, cât mai aproape de mine şi de partid, n-am înţeles să fac aceasta decât în condiţii normale, statutare, conformă cu o tradiţie în care noi jertfim interesele personale pentru raţiuni superioare de partid şi de stat. Gheorghe Brătianu nu l-a lăsat să termine:Văd că d-ta în loc să repari un trecut de care nu sunt vinovat, continui dezmoştenirea nedreaptă la care m-ai supus şi până acum.

“– Nu-ţi permit să vorbeşti aşa”, replică înfuriat Ionel Brătianu. Şi va continua:“Cei din jurul meu, din familie şi din partid ştiu ce-am făcut pentru tine, cât m-am străduit să-ţi las tot ce se cuvine, ca fiu al meu şi locul la care are drept fiul meu. Asupra ta văd însă că tot se mai exercită influenţele nefaste, ambiţiile meschine ale unor oameni apropiaţi care n-au înţeles să vadă mai departe. Se referea desigur la mama şi la soţia fiului său. Tânărul insistă:Nu-i aşa! Cei din jurul dtale au căzut în această greşeală. Ai fost mereu nedrept cu mine. Ionel Brătianu izbucneşte:Să ieşi afară, să ieşi, nu merit o asemenea judecată nedreaptă chiar de la tine!” Gheorghe Brătianu, enervat şi fulgerat, vădit dezaprobat de întreaga asistenţă, dintre care mulţi întristaţi de nemeritata scenă pe care, pe nedrept, fiul o crease tatălui său, aflat în luptă cu moartea plângeau, a ieşit. Ionel Brătianu, la capătul puterilor, înnegurat, cum nimeni nu se aşteptase, de atmosfera de neplăcută viaţă intimă, în care degenerase discuţia, într-un moment trist, pe care asistenţa îl socotea şi istoric, invectivând pe fiul său, a repetat:“Aţi auzit dorinţa mea. Dacă fiul meu nu înţelege s-o respecte, îmi retrag propunerea în ce-l priveşte. Vă întreb:înţelegeţi să fiţi de acord ca şefia partidului să treacă la Vintilă şi apoi la Duca?” Cei prezenţi au răspuns într-un glas că aprobă, că n-au nici o obiecţiune de făcut. Duca, vădit îndurerat, îşi dovedise prin atitudine, cuvânt şi prin întreaga expresie de aprobare, nu numai lealitatea faţă de Ionel Brătianu, dar şi dragostea ce-i purta. Scena aceasta dramatică s-a comunicat în lumea din afară mai repede de cât se bănuia. Adversarii Partidului Naţional Liberal au lansat-o ca pe o nedreptate făcută lui Duca, îndepărtat de la succesiunea de drept printr-un dinasticism brătienist instaurat în acest partid şi ca o manifestare împotriva meritului. Duca însă, prin toată comportarea lui, a descurajat, exemplar, toate încercările de dezbinare propagate de adversarii dornici să folosească orice manevră capabilă să le aducă apă la moară. Lealitatea brătienistă a lui Duca va determina, cum se va vedea, şi alte manifestări. Poate că, în miezul ei, această lealitate, care nu se ştie în ce măsură reflectă concordanţele unei conştiinţe, să conţină şi o mare dozăde realism, ca să nu-i zic de „teamă”. După ce am terminat această „paranteză necesară”, referitoare la raporturile „succesorale”, privitoare la conducerea  Partidului Naţional Liberal, care va aduce unele lumini în privinţa determinării lui Vintilă Brătianu să refuze, la începutul lui mai 1930, oferta Regenţei de a primi mandatul de formare a guvernului, succedând prematur şi puţin cam neconstituţional guvernului naţional-ţărănist (care nu-şi exercitase încă întregul mandat de patru ani primit constituţional, de la corpul electoral, cu zdrobitoarea majoritate de 78% din decembrie 1928), reluăm firul naraţiunii evenimentelor.

Vestea manifestării de popularitate a Partidului Naţional Liberal din primele zile ale lunii mai 1930, cum şi înclinaţia decisivă a Regenţei de a aduce pe liberali la putere, a provocat o fierbere şi o nelinişte în Partidul Naţional Ţărănesc, aflat la conducere şi o firească strângere de rânduri urmată de contramăsuri. Mulţi dintre ambiţioşii partizani nesatisfăcuţi încă deplin de către guvern, după o atât de îndelungată luptă de cucerire a puterii şi de legitimare a îndreptăţirilor la situaţii, neplăcut impresionaţi de autocratismul personal vădit de Iuliu Maniu, personalitate verticală, dar curioasă şi plină de misterioase ambiţii, cu înclinaţii preferenţiale pentru prietenii transilvăneni şi apropiaţii, devotaţi, firesc, căutau o soluţie care, închizând drumul spre putere al liberalilor să creeze în acelaşi timp o protecţie pentru partid şi pentru ei, asemănătoare favoritismului dinastic de care, sub regele Ferdinand şi parcă şi acum sub Regenţă, se bucură liberalii.

Republicăm în acest articol relatările extrem de interesante, din perioada interbelică, ale avocatului DUMITRU GRIGORESCU, apărute în numerele revistei noastre. Reamintim cititorilor că acest inedit material ne-a fost pus la dispoziţie cu generozitate de domnul Constantin Gomboş.