Autor 11900 vizualizări


În zorii zilei de 22 iulie 1456 domnea încă o oarecare liniște. Dar treptat luptele s-au aprins din nou, mai ales că trupele creștine erau însuflețite de victoria din ajun. Fără să mai aștepte vreun ordin, detașamentele populare, în primul rând, începură a hărțui pe turci, angajând lupte izolate cu pâlcuri de cavalerie otomană,  notează Muzeul Castelul Corvinilor, pe pagina de Facebook a instituției. 

Bătălia se întinse ca scânteile în pulberea de pușcă. Întreaga tabără a poporului trecu Sava și se aruncă asupra oștilor din Anatolia, ce se găseau în fața lor. Iancu de Hunedoara era atunci pe corăbii. Văzând că armata nu mai putea fi oprită din lupta în care se avântase, se hotărî să intervină și el cu trupele sale, ce erau răspândite prin fortăreață și prin oraș. Un atac general se dezlănțui asupra taberei turcești. Tunurile sultanului fură cucerite și întoarse împotriva turcilor în derută.

Ienicerii însă mai luptau cu dârzenie. Mahomed al II-lea, deși rănit în pulpă de o săgeată, stătea în mijlocul lor. Aga ienicerilor, Hassan, muri acoperindu-l pe sultan cu trupul său. Mahomed respinse trupele maghiare pătrunse în tabără și dădu poruncă să se recupereze tunurile cu orice preț. 

De trei ori atacară cu furie turcii, dar focul nimicitor cu care erau întâmpinați îi îngenunchie. Tunurile nu putură fi recucerite. Armata otomană dădu semne de descurajare, mai ales după ce nici un detașament de călăreți odihniți nu izbuti să schimbe soarta bătăliei. Turcii o luară la fugă.


Sultanul mai rezistă în tabără până spre seară, cu trupele din jurul său. În cursul nopții de 22 spre 23 iulie îngropară în grabă morții găsiți, după ritul lor, încărcară răniții pe un lung șirag de căruțe și părăsiră apoi tabăra. În lagărul turcesc pătrunse oastea învingătoare unde o aștepta o pradă imensă.

În mijlocul vălmășagului cumplit al taberei pustii, printre căruțe răsturnate, corturi, animale rătăcind slobode, răniți uitați în frigurile plecării, se puteau recunoaște locurile unde stătuseră sultanul și ceilalți comandanți musulmani. Miasme grele pluteau peste câmpul de bătaie, unde de câteva zile zăceau mai multe mii de cadavre. Începuse să bântuie molima în rândurile armatei.

Din Belgrad, scrisorile lui Iancu de Hunedoara și ale lui Capistrano răspândiseră pretutindeni știrea marii victorii împotriva celui care cucerise Constantinopolul. Europa sărbători ca niciodată izbânda. Procesiuni avură loc la curtea imperială germană, la Veneția și până în îndepărtata Anglie, la Oxford. Papa Calixt III înălța în laude „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod Iancu, iar în cinstea victoriei, cerea ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz și instituia în mod oficial sărbătoarea Schimbării la față. 


Bucuria triumfului dădu loc la zvonuri ca acelea că galerele papale (care încă nici nu porniseră din Italia) ar fi recucerit Constantinopolul. Se aștepta continuarea urmăririi sultanului fugit și veștile unor noi victorii. În locul lor sosi însă una neașteptată și întristătoare: la 11 august 1456, în tabăra lui de lângă Zemun, Iancu de Hunedoara, răpus de molima ciumei care cuprinsese armata, murise.

Însuși învinsul său, Mahomed al II-lea, a rămas impresionat de această moarte, spunând că de la începutul veacurilor, niciodată n-a stat un asemenea om în slujba vreunei cauze. Trupul marelui erou fu adus și înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, unde poate fi văzut până astăzi frumosul sarcofag așezat câțiva ani mai târziu deasupra osemintelor sale. 

Bătălia de la Belgrad reprezintă apogeul carierei militare a lui Iancu de Hunedoara, iar principala consecință a victoriei din anul 1456 a constat în întârzierea extinderii dominației otomane înspre centrul Europei cu aproape 70 de ani, până în anul 1521 când Belgradul a fost cucerit de turci.

Bibliografie:

Mureșan, Camil, Iancu de Hunedoara, București, 1968.
Giurescu, C. Constantin, Istoria românilor, București1935-1946.
http://jelesnapok.oszk.hu/prod/unnep/urunk_szinevaltozasa