Autor 785 vizualizări


Lumea contemporană este terorizată pur şi simplu de goana după senzaţional şi este foarte normal ca mediul cercetătorilor în problemele trecutului să fie afectat de această luptă pentru afirmare, pentru glorie şi bani. Ideile presupus revoluţionare trebuie să fie promovate insistent pentru a pătrunde în creierul masei şi astfel autorii să se bucure că vor avea parte de prosperitate în timpul vieţii şi cel puţin o statuie după trecerea în nefiinţă.

Orice eveniment istoric poate să fie analizat şi interpretat din diferite perspective şi pot rezulta volume importante de articole, studii ştiinţifice şi tomuri grele. Nici Primul Război Mondial n-a fost ocolit de această luptă pentru afirmare personală şi demitificare în numele eliminării exagerărilor naţionale şi comuniste. S-a ajuns să se afirme scurt şi răspicat teoria conform căreia intrarea României în tornada primei conflagraţii mondiale n-a însemnat prea mult pentru echilibrul de forţe. A costat Germania numai câteva divizii, retrase inclusiv de pe Frontul de Vest, în toiul luptei pentru Verdun1.

Se observă că autorul demitificărilor în România bagatelizează în doar câteva cuvinte toate acţiunile militare din toamna anului 1916, generalizările de acest fel fiind foarte periculoase pentru cauza aflării adevărului şi pentru obţinerea de lecţii utile pentru comunităţile contemporane. Formularea din cartea din 2014 dă peste cap toată teoria autorului, diviziile militare nefiind chiar simple jucării pentru joaca strategilor de atunci şi a istoricilor de astăzi. Se spune că au fost atrase câteva divizii de pe Frontul de Vest, dar nu se spune clar că Germania avea probleme serioase la Verdun şi pe Somme. Simple bagatele pentru care nici nu mai contau acele câteva mari unităţi militare!

 Impactul intrării României în război, oricât muncesc istoricii contemporani să-l minimalizeze, a fost unul şocant pentru Puterile Centrale. Să studiem numai situaţia luptelor duse pentru spargerea frontului românesc din zona Mateiaş, pentru cucerirea Câmpulungului şi ajungerea la petrolul prahovean şi în Bucureşti. Comandamentul german a făcut un efort logistic serios şi a adus Divizia 76 infanterie de rezervă tocmai de pe Frontul de Est din zona oraşului Riga.


Cum infanteria în munţi se mişcă dificil din cauza armamentului greu, comandamentul austriac a fost de acord să trimită în regiunea Muscel Brigada 8 Alpină, unitate de elită ce se afla pe frontul italian. Forţa de izbire n-a fost suficientă pentru a sparge apărarea românească şi a fost mutată în regiune şi Divizia 12 infanterie bavareză, mare unitate recent formată şi trimisă pentru început pe Frontul de Vest în Alsacia. Este interesant de subliniat că iniţial în regiunea Bran s-au aflat numai slabe forţe de acoperire austro-ungare, apariţia noilor divizii însemnând o diminuare a potenţialului ofensiv din alte regiuni ale vastului front ce străbătea Europa de la Marea Baltică până la Marea Neagră şi a celui de Vest.

 O victorie în acest sector montan ar fi dus la o prăbuşire catastrofală a forţelor militare situate la vest de Argeş şi tot frontul rusesc sudic ar fi fost descoperit. Era normal să se încerce o victorie rapidă şi s-a încercat valorificarea din plin a principalului avantaj al armatei germane: forţa de distrugere a artileriei. Divizia 76 infanterie de rezervă a avut mari probleme cu luptătorii români fixaţi în tranşee la intrarea în culoarul ce duce spre Câmpulung. A fost necesară folosirea în ziua de 11 octombrie 1916 a 2.013 proiectile de tun de câmp şi a 419 obuze grele. S-au adăugat 91 proiectile de mortier2. Generalul Kurt Ernst von Morgen a ordonat trageri masive şi numai în ziua de 17 octombrie 1916 au fost trimise spre tranşeele româneşti 973 de proiectile3. Par puţine, dar lăţimea redusă a frontului amplifica forţa de distrugere prin concentrare. Ziua de 11 noiembrie 1916 trebuia să aducă mult aşteptata ieşire din munţi şi nu s-a făcut economie de muniţii.

Au fost folosite 1.568 proiectile de tun de câmp, 1.560 de obuze, 334 obuze grele şi 691 proiectile de tunuri cu tragere lungă4. Ofensiva a fost oprită cu pierderi grele de către români. Germanii ar fi folosit şi mai multe muniţii, inclusiv toxice, dar erau probleme serioase legate de transportul de la fabricile din ţară până în preajma oraşului Câmpulung. Căile ferate austro-ungare nu fuseseră concepute pentru un trafic intens şi apoi urma tortura deplasării munţilor de proiectile până la bateriile amplasate în poziţiile îngheţate.

Se subînţelege că un obuz lansat împotriva tranşeelor româneşti însemna o slăbire a Germaniei, deja inferioară în plan industrial Antantei. Contrar a ceea ce crede istoricul Lucian Boia, Germania era net depăşită la capitolul producţiei de război încă din 1916 şi acest decalaj s-a văzut serios în anii următori, atunci când aliaţii au introdus noi tipuri de avioane şi, mai ales, temutele cuirasate terestre numite tancuri.


Numai în munţii Muscelului au fost blocate două divizii de infanterie şi o brigadă de vânători de munte, dar Antanta n-a ştiut să profite de această risipire a inamicului. Victoria ar fi fost obţinută mult mai repede dacă şi numai dacă s-ar fi trecut peste orgoliile inutile şi s-ar fi realizat un comandament unic. Principiul fundamental în orice război constă în concentrarea forţelor şi Germania şi-a risipit barbar trupele pentru ajutorarea unor aliaţi care ştiau să lupte, dar nu aveau resurse pentru un război modern şi de amploare5.

 Militarii ambelor tabere au luptat cu înverşunare în sectorul fierbinte decis de către conducerea Armatei a IX-a germane şi numai spargerea frontului românesc în Oltenia şi pe Dunăre a dus la replierea spre Moldova a apărătorilor din Diviziile 12 şi 22 infanterie. S-au adăugat şi alte unităţi pentru întărirea defensivei româneşti, Mateiaşul fiind, respectând proporţiile, un adevărat Verdun naţional. Datele despre pierderi nu sunt cunoscute cu exactitate nici astăzi, dar Brigada a 8-a alpină a fost redusă la efectivele unui batalion şi a trebuit refăcută în urma şocurilor primite. Divizia 76 infanterie de rezervă a avut pierderi acceptabile după părerea unui observator german, dar Divizia 12 infanterie bavareză a avut regimentele 26 şi 28 dur afectate în luptele din munţi şi a fost necesară refacerea lor6 după oprirea confruntărilor la începutul anului 1917.

Nici vremea nu le-a făcut viaţa uşoară invadatorilor, trupele germane fiind incomplet aprovizionate cu echipament de iarnă. Un singur mausoleu nici nu este suficient pentru a onora sacrificiile luptătorilor români pentru apărarea patriei şi pentru îndeplinirea ordinelor date de conducătorii de la Bucureşti ce nu prea se oboseau să se deplaseze pentru studierea situaţiei din teren. România şi-a făcut din plin datoria faţă de aliaţi şi Armata a IX-a germană era complet epuizată în ianuarie 1917. A fost necesară oprirea ofensivei în zona Vrancea pentru a permite refacerea marilor unităţi şi completarea stocurilor de muniţii, mai ales a celor de artilerie. Se ştie că orice întârziere în război poate să dea timp inamicului să se fortifice prin aducerea trupelor din adâncime şi germanii au putut să constate mai târziu că refacerea ordonată a favorizat şi pregătirile româno – ruse.

Note:

1. Lucian Boia, Primul Război Mondial Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 56.
2. Fritz Ortlepp, Luptele din regiunea Bran şi Dragoslavele, Editura Phoenix, Braşov, 2003, p. 34.
3. Fritz Ortlepp, Luptele din regiunea Bran şi Dragoslavele, Editura Phoenix, Braşov, 2003, p. 63.
4. Ibidem, p. 111.
5. Lucian Boia, op. cit., p. 56. Autorul greşeşte profund când îi acuză pe aliaţii germanilor că i-au cam încurcat pe aceştia să obţină victoria în conflict prin faptul că n-au luptat la standarde superioare. Culmea este că diviziile austro-ungare, bulgare şi otomane acopereau vaste sectoare de front, ceea ce permitea comandamentului german să facă masive concentrări de forţe pe Frontul de Vest şi să folosească mulţi oameni pentru înzestrarea unor categorii de arme mari consumatoare de efective (aviaţie, artilerie, marină).
6. Fritz Ortlepp, op. cit., p. 150.