Autor 11119 vizualizări


Statul Islamic se bazează într-adevăr pe tradiţii islamice, dar este în esenţă produsul unui derapaj politic şi religios.

O miliţie a terorii, care în drumul său lasă în urmă numai sânge. O entitate politică ce impune impozite, oferă servicii sau ocupaţii. O idee islamică suprateritorială. O grupare mafiotă care jefuieşte bănci, face ravagii şi răpeşte copii pentru care cere răscumpărare. O corporaţie bogată ale cărei afaceri se întinde de la industria petrolieră la comerţul cu antichităţi. Lista cu ceea ce înseamnă SI ar putea continua, cu toate contradicţiile pe care le implică:pe de o parte un fel de ev mediu metaforic – omul cu sabia în mână care ucide totul în cale – pe de altă parte, o reţea de comunicare eficientă graţie mediilor moderne. Întrebarea care poate preocupă cel mai mult este cât de mult Islam se regăseşte în ceea ce reprezintă IS.

Cei mai mulţi musulmani şi comunităţi musulmane ar răspunde categoric că deloc. Asta în mod oficial. Căci alţii ar atrage atenţia asupra Wahhabismului, o denumire peiorativă pentru varianta locală saudită a salafismului. Ne referim aici la mişcarea puritană a lui Muhammad Ibn Abdulwahhab, apărută în secolul al XVIII-lea în Peninsula Arabă. Există însă şi alte modele explicative.

“Salaf” – aceştia sunt strămoşii credincioşi, cele mai timpurii generaţii de musulmani. Năzuinţa după autenticitate, după imaginea unui Islam pur, este o caracteristică a unui fundamentalism clasic, la început fără conţinut politic. Cu toate acestea, Wahhabismul a avut de la început o nuanţă activistă, care se regăseşte şi în opiniile unor teologi mai timpurii, cum ar fi Ibn Taymiya (sec. XIV). Dar aceasta s-a manifestat concret la începutul secolului al XIX-lea în Peninsula Arabă, când wahhabiţii au atacat Kerbala şi au masacrat şiiţii, după care a inceput o exterminare a tuturor non-islamiştilor din Mecca şi Medina – asta incluzând chiar distrugerea de monumente musulmane ridicate de-a lungul mai multor secole. La fel a procedat Statul Islamic în Irak.

Dar Arabia Saudită contraatacă:Frăţia Musulmană fondată în Egipt în 1928 ar reprezenta sursa tuturor relelor. Ikhwan al-Muslimin ar fi fost cei care ar fi transformat salafismul pios, care nu urmărea nimic altceva decât o prelungire a “monoteismului” autentic, într-o mişcare politică ce dorea să se substituie ordinii statale existente. Şi Osama Bin Laden – SI însuşi este un urmaş al Al Quaeda – s-a radicalizat ca urmare a contactului cu elevii ideologului djihadist egiptean Sayyid Qutb.

Un amestec exploziv

Conflictul deschis între cele mai importante direcţii politice din cadrul Islamului sunnit, respectiv salafismul şi Frăţia Musulmană, este o produs rezultat din revoltele arabe:în principiu este vorba despre cum şi de către cine ar trebui guvernată o comunitate musulmană. Ideologic vorbind, ambele direcţii au contribuit la djihadism, dar împreună înseamnă o explozie mortală. De luat in considerare sunt şi background-ul politic, şi circumstanţele strategice:înfrângerea statelor arabe în lupta împotriva Israelului din 1967, înfrânarea mişcărilor seculare arabe, războiul saudo-egiptean din Yemen în anii ’60 care a dus şi la primirea unor membri din Frăţia Musulmană în Arabia, apoi războiul împotriva URSS din Afghanistan în anii ’80, finele războiului rece, războiul din Golf, invazia din Irak şamd.

Nici efectul pe care l-a avut revoluţia islamică din 1979 în Iranul şiit asupra islamiştilor sunniţi nu ar trebui subestimat:pe de o parte ca inspiraţie şi model, deşi nu neapărat privind sistemul statal în sine, iar pe de altă parte ca generator de reacţii de apărare. Arabia Saudită, a cărei guvernare de către liderul revoluţionar Khomeini este caracterizată drept o “antiteză a Islamului” a început apoi exportul de Wahhabitism care i se reproşează astăzi.

De fapt Arabia Saudită consideră SI drept un duşman reprobabil – şi viceversa. Campaniile djihadiste împotriva regatului se desfăşoară sub motto-ul “Qadimun” (Venim!). Pe cât de nerealistă ar fi ideea militar vorbind, Mekka şi Medina ar aparţine fără îndoială ţelurilor majore ale califatului întemeiat de Abu Bakr al-Baghdadi (Ibrahim Awad al-Badri). Controlul asupra acestor oraşe a avut întotdeauna aceeaşi legitimare islamistă. Arabia poartă astăzi un război împotriva SI şi a început să blocheze canalele prin care organizaţia extremista trimite şi primeşte fonduri. Riad-ul nu este însă pregătit să îşi înfrunte propriile tradiţii salafiste şi greşeli politice pe care le-a repetat în ultimele decenii. Ameninţarea şiită copleşeşte totul.

În schimb se tot încearcă translatarea acestor probleme la nivel de discurs. La o dezbatere mai puţin cunscută în vest, dar care durează de ceva vreme, despre rădăcinile ideologice ale Statului Islamic, ne provoacă de pildă ideologul saudit Nawaf Obaid. În New York Times el ridică vina de pe prost-înţelesul Wahhabism şi aminteşte de existenţa unei alte grupări care s-a implicat după moartea lui Mahomed în conflictul despre cui i-ar reveni dreptul de a conduce comunitatea musulamnă.

Kharijiţii, a treia forţă

Este vorba despre kharijiţi, cei care au părăsit comunitatea şi care totuşi s-au implicat în problemele de succesiunea care i-a divizat pe credincioşi între sunniţi şi şiiţi. Acoliţii lui Shia Ali, vărul şi ginerele lui Mahomed, pun accentul pe o succesiune dinastică şi totodată justificată religios, în directă legătură cu profetul, în vreme ce sunniţi se bazează pe ideea conducătorului celui mai capabil. A treia partidă, kharijitii, din rändul cărora ar fi provenit şi asasinii lui Ali (661), aveau viziuni ceva mai radicale:liderul era cel mai bun dintre musulmani, nici mai mult nici mai puţin. Cine nu se conforma acestuia era exclus din rândurile musulmanilor.

Apare aici mult citatul fenomen de “takfir”, adică înfierarea drept Kafir a unui alt musulman, necredincios. Djihadistii din Statul Islamic sunt “Takfiris”, dar nu sunt primii. Şi extremiştii din Algeria şi din Egipt dina nii ’90 au fost la fel. Potrivit lui Nawaf Obaid Takfirii resping învăţatura Islamului hanbalit al Arabiei, una dintre multele şcoli de drept sunnit. Obaid însă nu menţionează faptul ca un lider foarte zelos al Takfirilor, Muhammad Ibn Abdulwahhab, încheiase în 1744 un pact cu un anume lider pe nume Muhammad Ibn Saud, pe care îl făcuse chiar moştenitor…

Islamul fragmentar

Este adevărat că se pot găsi precedente istorice pentru aproape toate ideile şi practicile din cadrul SI, dar asta nu înseamnă că organizaţia ar fi cumva continuatoarea de drept a vreunei traditii islamice bine stabilite. Statul Islamic adună viziuni fragmentare şi le încropeşte într-un nou construct. Autenticitatea islamică este o ficţiune – care serveşte drept justificare a unor chestiuni de politică contemporană.

Asta a scos în evidenţă de pildă ingerinţa SUA din Irak în 2003. Castelul de cărţi al lui Saddam Hussein a fost spulberat, iar identitatea arabo-sunnită menţinută prin teroare a fost înlocuită printr-una irako-şiită. Iranul mai progresist, vidul politic şi intelectual din cadrul sunniţilor, războiul civil pe care l-au pierdut, şansele care apar pentru ei în Siria, precum şi pasivitatea vestului au creat premisele ascensiunii unei grupări obscure, fondate în 2004 sub numele de Al-Quaeda în Irak. Comparaţia cu khmerii roşii din Cambodgia nu este nepotrivită. Şi acolo se propagă un soi de autoritarism ideologic (comunism), se creează tot felul de legături istorice şi se invocă o fortă externă în povestea lor fondatoare.

Dar Statul Islamic nu cuprinde doar fanatism religios. Proiectul lor de abolire a ordinii impuse de Marea Britanie şi Franţa în Orientul Apropiat după Primul Război Mondial seamănă în mare măsură cu o acţiune puternic anticolonială. Frustrarea exponenţilor statelor naţionale arabe şi monarhiilor distruse se traduce şi în visul unei reconstrucţii a istoricului Al-Sham din vremea de demult a califatului, dar mai degrabă într-o nazuinţă spre independenţă absolută şi eliminarea tuturor ingerinţelor străine.

În încheiere ar fi de precizat că potrivit datelor de la Pentagon doar o mică parte din veniturile de care dispune SI, care de altfel oferă cele mai mari salarii pentru luptătorii săi dintre toate grupările de acest gen, provine din donaţii. Averea lor este estimată undeva la 1-2 miliarde de dolari. 425 de milioane erau depozitate la banca centrală din Mossul. Banii provin din multe surse:răscumpărare, asigurare de protecţie, furturi de la refugiaţi, taxe, afaceri cu petrol din teritoriile exploatate în Arabia şi Siria. Monumentele ‘non-islamice’, chiar dacă sunt distruse, nu pot de obicei să fie transformate în bunuri de circulatie pe piata neagră a operelor de artă. Sunt insă alte posibilităţi aici.

sursa:DER STANDARD(Islamischer Staat:Geschichte einer Verwuestung)