Stalin demitizat: raportul lui Hrușciov
25 februarie 1956. Nikita Hrușciov i-a uimit pe delegații sosiți la al XX-lea Congres al PCUS prin discursul intitulat „Cultul personalității și consecințele sale”. Rostit într-o sesiune închisă, dar devenit faimos în doar câteva zile, acest discurs va sta la baza destalinizării Uniunii Sovietice și a schimbărilor care vor afecta blocul socialist începând chiar cu acel an.
„Raportul de față nu-și propune să facă o apreciere multilaterală a vieții și activității lui Stalin. Despre meritele lui Stalin s-au scris destul de multe cărți, broșuri și studii în timpul vieții sale. Este îndeobște cunoscut rolul lui Stalin în pregătirea și desfășurarea revoluției socialiste, în războiul civil, în lupta pentru construirea socialismului în țara noastră. Acestea toate sunt binecunoscute. Acum se pune o problemă de imensă importanță pentru prezntul și viitorul partidului:felul în care s-a instaurat treptat cultul personalității care, la un moment dat, s-a transformat într-o sursă de denaturări dintre cele mai grosolane și mai grave ale principiilor de partid, ale democrației de partid, ale legalității revoluționare.”
Cel de-al XX-lea Congres al PCUS a început în data de 14 februarie 1956. Era primul congres organizat după moartea lui Stalin, care murise cu trei ani înainte. În ciuda dispariției celui care condusese Uniunea Sovietică mai bine de două decenii, numele său nu a fost rostit în cadrul Congresului decât pe 25 februarie, într-o sesiune închisă participanților din exterior, mai precis a jurnaliștilor străini și a membrilor partidelor comuniste din celelalte țări.
Prin faimosul său discurs, Hrușciov l-a denunțat pe Stalin, a denunțat cultul personalității pe care acesta l-a dezvoltat, dar și crimele comise, inclusiv executarea, torturarea și întemnițarea unor membri de partid în baza unor acuzații false. Mai mult decât atât, Hrușciov l-a condamnat pe Stalin pentru greșeli de politică externă, pentru eșecul agriculturii sovietice, pentru organizarea terorii în masă, pentru greșelile care duseseră la moartea a milioane de cătețeni sovietici în timpul războiului și pentru ocupația germană.
Delegații prezenți l-au ascultat pe Hrușciov timp de patru ore în tăcere, muți de uimire. Spre deosebire de discursurile obișnuite, acesta nu a fost primit la sfârșit cu aplauze, delegații părăsind în final sala șocați. Alexandr Iakovlev, care avea să devină, în anii ’80, unul din arhitecții perestroikăi, a povestit că discursul l-a zdruncinat;el a simțit că Hrușciov spunea adevărul, dar acest adevăr îl înspăimânta. Generații întregi de tineri comuniști îl veneraseră pe Stalin, iar acum acest trecut era distrus și li se spunea că totul fusese o minciună.
Discursul lui Hrușciov a fost scris pe baza rezultatelor comisiei Pospelov. Organizarea acestei comisii, formată din Pospelov, Komarov, Aristov și Șvernik, fuses decisă la sesiunea Prezidiului partidului din 31 ianuarie 1955, cu scopul de a investiga represiunea împotriva delegațiilor comuniști de la al XVII-lea Congres al PCUS din 1934. Comisia a ajuns la concluzia că în 1937-1938, anii de vârf ai Marii Terori, mai bine 1, 5 milioane de persoane au fost arestate pentru „activități antisovietice”, dintre care peste 680.000 au fost executate.
Gestul lui Hrușciov, de a condamna moștenirea stalinistă într-o manieră atât de radicală, a fost periculos. Soljenițîn a scris că, în opinia sa, Hrușciov a rostit acel discurs din inimă, impulsionat de dorința de a face un bine. Alții au fost de părere că totul nu a fost decât parte a încercării lui Hrușciov de a-și consolida poziția, prin eliminarea unor posibili adversari etichetați drept staliniști. Dând vina pe Stalin pentru toate crimele și neregulile, Partidul ieșea drept nevinovat.
În ciuda faptului că discursul ar fi trebuit să rămână secret măcar pentru o perioadă, presa occidentală a publicat imediat informații despre el (textul integral al discursului a fost publicat apoi în New York Timespe 5 iunie). Abia o lună mai târziu, Comitetul Central al PCUS a distribuit textul organizațiilor de partid din întreaga țară, când el era deja cunoscut. În interiorul Uniunii Sovietice, procesul destalinizării avea să ducă, în timp, la o mai mare libertate a cetățenilor (în limitele sistemului totalitar, bineînțeles). În afara țării, cuvintele lui Hrușciov au stat la baza căderii în dizgrație a mai multor lideri comuniști, precum și la încercări de reformare a sistemului. Cea mai cunoscută – și surprinzătoare, în același timp – consecință directă a condamnării stalinismului a fost Revoluția Ungară din același an, care a arătat însă că Uniunea Sovietică nu era încă pregătită să renunțe la toate formele de manifestare ale stalinismului.
La următorul congres al PCUS, ce a avut loc în 1961, Hrușciov a atacat din nou amintirea lui Stalin, de data aceasta în sesiune deschisă, și altor membri de partid li s-a permis să facă același lucru. Rămășițele fostului lider sovietic au fost mutate de lângă cele ale lui Lenin, din mausoleul din Piața Roșie, iar numele orașelor denumite în cinstea sa, începând cu Stalingrad, au fost schimbate.
Textul discursului:în Doina Jela, Vladimir Tismăneanu (coordonatori), Ungaria 1956:revolta minților și sfârșitul mitului comunist, București, Curtea Veche, 2006, p. 7-82
Richard Cavendish, Stalin denounced by Nikita Hrușciov, în „History Today”, vol. 56, nr. 2, 2006
