Stalin: «de la cântăreţ în corul de băieţi la bandit» si apoi la ... dictator - Recenzie

Autor 1936 vizualizări


Fără îndoială, Paul Bede Johnson, deopotrivă ziarist şi istoric celebru, prin calităţile sale intelectuale, prin opera sa colosală îşi va pune amprenta asupra scrisului istoric al lumii moderne, dar oferă şi posibilitatea unei deschiderii mai acentuate spre o gândire profundă, lămuritoare despre unele evenimente din trecut. 

Pe lângă lucrări celebre traduse şi în limba română precum:Intelectualii, 1999, O istorie a evreilor, 2005, O istorie a lumii moderne, 2003, toate apărute la editura Humanitas şi reeditate ulterior, cartea despre biografia sau mai bine zis psihobiografia lui Stalin, constituie un punct de introspecţie asupra comportamentului acestuia şi rolului nociv pe care l-a avut pe scena relaţiilor internaţionale.

Lucrarea ce o recenzăm are 114 pagini, a apărut la editura Humanitas în anul 2014, cu o traducere din limba engleză de Liliana Donose-Samuelsson, după originalul de la Amazon Publishing (2014), având titlul original Stalin:The Kremlin Mountaineer, structurată în trei capitole, iar la final autorul ne propune o Notă pentru lecturi suplimentare, utilă pentru cititor.

De la bun început, istoricul ţine să precizeze scopul pentru care s-a hotărât să scrie această lucrare, acela de a-l cunoaşte mai bine pe Stalin, de a-i înţelege acţiunile şi de a-l plasa în „lumina necruţătoare a istoriei” (p. 5). Paul Johnson este tranşant încă de la început în ceea ce priveşte felul în care îl percepe pe Stalin:„un monstru, unul dintre cei mai mari monştri pe care i-a produs până acum civilizaţia” (p. 5), lider comunist căruia trebuie să-i analizăm felul în care a ajuns la putere şi cum a exercitat-o, dar şi învăţămintele ce pot fi trase pentru binele omenirii din acţiunile brutale şi crimele pe care le-au făcut oameni precum Hitler, Mao Tzedun sau Stalin (p. 6).

Scrisă pe înţelesul unui public cititor variat, dar în special pentru tineri,  lucrarea trasează în linii generale copilăria lui Stalin, parcursul său „De la cântăreţ în corul de băieţi la bandit”, după cum se intitulează capitolul I. În acest capitol aflăm lucruri interesante despre părinţii lui Stalin, cu un tată beţiv care îşi bătea nevasta şi băiatul şi o mamă foarte religioasă, care a avut grijă ca fiul său să primească o educaţie aleasă (p. 6). Nu lipseşte nici descrierea fizică a tănărului Soso:„Băiatul avea un metru şaizeci şi opt înălţime, părul negru şi des, ochii galbeni (femeile ziceau că sunt „galbeni ca mierea”). Faţa îi era ciupită de vărsat încă de mic, iar braţul stâng îi era ţeapăn şi puţin mai scurt decât dreptul, din cauză că fusese călcat de căruţă în copilărie. Două degete de la piciorul stâng le avea lipite” (p. 10). Dar, elementul care îi atrage atenţia autorului este firea sa violentă, profundă şi puternică, moştenită de la tatăl său (p. 13). 

Frapant este şi felul în care Stalin s-a transformat, dintr-un tânăr evalvios, care frecventa des biserica, într-un „bandit politic” (p. 13), arestat de mai multe ori de Ohrana-poliţia politică ţaristă, pentru faptele sale ilegale şi aici Johnson caută să găsească principalele motive ale acestei schimbări comportamentale. 

De asemenea, aflăm din lucrare cum l-a cunoscut Stalin pe Lenin şi cum se înţelegeau, căsătoria cu Kato, cum acesta o alinta pe prima sa soţie, cărţile pe care le citea, ce muzică asculta, motivul pentru care şi-a lăsat mustaţă, anume acela de a atrage femeile. Însă, Stalin era şi un bun imitator, fermecător şi glumeţ, dar cum subliniază autorul, odată cu sinuciderea în 1932 a celei de a doua soţii, Nadejda Allilueva, „îşi pierduse puternicul apetit sexual din tinereţe” (p. 25). Totuşi, la 36 de ani cât avea în 1914 „Stalin era un personaj mai atrăgător şi mai interesant decât monstrul în care s-a transformat odată ajuns la putere” (p. 25). Era un om complex, ciudat uneori, avea un intelect de invidiat, o mare energie şi imaginaţie, îi era frică de lupii din Siberia, de păienjeni, pisici şi arici, dar adora câinii şi caramelele şi îi plăcea să mănânce tocană de iepure, heringi, brânză de capră şi dulceaţă de căpşuni (pp. 25-26). Muncea foare mult, nu-l prea interesau banii şi îmbrăcămintea, dar ţinea să fie îngrijit, îi plăcea să vorbească la telefon pentru a controla şi a-şi arăta ubicuitatea, organiza de două sau trei ori pe săptămână cine, unde erau invitaţi reprezentanţi de seamă ai nomeklaturii, precum:Kaganovici, Molotov, Mikoian, Beria, Hruşciov, sau Bulganin (pp. 26-32).

În capitolul al II-lea, De la secretar general la tiran, se arată maniera în care Stalin a evitat recrutarea în Primul Război Mondial, rolul său nesmnificativ în Revoluţia din Octombrie 1917, relaţia sa cu Lenin, acesta considerându-l „omul cel mai de nădejde, capabil să rezolve orice problemă” (p. 42), cu Troţki şi alţi bolşevici şi menşevici sau atitudinea sa faţă de Felix Dzerjinski-şeful Ceka (Comisia Extraordinară pentru Întreaga Rusie). 

Făcând parte din  Politburo-Biroul Politic, numit comisar al naţionalităţilor, deţinând astfel funcţii importante în partid şi în stat, apreciat de Lenin la început, Stalin, după cum constată autorul, începe să acapareze treptat-treptat puterea, ca mai apoi să-şi elimine toţi adversarii. 

Moartea lui Lenin pe 21 ianuarie 1924 îl determină pe Stalin să insiste asupra îmbălsămării lui, iar sicriul să fie plasat în Piaţa Roşie, deşi Lenin nu dorise acest lucru în mod special;în schimb Troţki, nu are nici un rol la ceremonia funerară, susţinând că fusese dezinformat cu privire la data înmormântării (pp. 51-52). 

De altfel, după moartea lui Lenin, Stalin îl elimină pe Troţki de la conducerea Armatei Roşii, numindu-l pe Frunze, apoi pe Voroşilov, ulterior urmează îndepărtarea sa din Biroul Politic în octombrie 1926 şi din partid, iar după aceea, fiind trimis în exil şi expulzat din Rusia în 1929, este asasinat din ordinul lui Stalin în Mexic în anul 1940 (p. 54). Cruzimea lui Stalin nu a încetat, iar executarea lui Zinoviev şi Kamenev, povestită de autor, este tulburătoare-după ce au fost împuşcaţi „gloanţele le-au fost scoase din cap şi predate şefului de atunci al Ceka, Genrih Iagoda, care le-a spălat şi le-a pus lângă preţioasele sale fetiţuri erotice, precum portjartierele şi sutienele de mătase” (p. 55-56). 

A urmat, cum bine se descrie politica lui Stalin, de „lichidare” dură a chiburilor şi colectivizarea forţată în Rusia, unde au murit milioane de oameni, asasinarea la 1 decembrie 1934 a lui Kirov-şeful organizaţiei de partid din Leningrad şi întărirea propriului cult al personalităţii. Marea Epurare a condus, după cum arată istoricul englez, în 14 luni, în 1937 şi 1938 la arestarea din ordinul lui Stalin a 1.800.000 de oameni şi la uciderea a aproximativ 690.000 (p. 64).

Ultimul capitol al cărţii, De la generalisim la paranoid, schiţează pregătiriile lui Stalin pentru al Doilea Război Mondial, implicarea sa în Războiul Civil din Spania, ţară care avea în acel moment cele mai mari rezerve de aur de pe pământ (p. 72), poziţia lui faţă de Hitler, culisele şi negocierile încheierii pactului Ribbentrop-Molotov, invadarea Finlandei în 1932 şi recunoaşterea suveranităţii lor prin tratatul din martie 1940, dar şi dezamăgirea liderului sovietic faţă de gravele pierderi omeneşti şi materiale suferite de ruşi în faţa finlandezilor („Sunt înconjurat de nerecunoscători şi laşi.” (p.77). 

După cum relateză autorul, Stalin îi ura pe armeni şi pe evrei, însă îi detesta şi pe polonezi, cărora le-a pregătit un amplu masacru în primăvara anului 1940 în pădurea Katîn, unde au fost omorâţi 15.000 de „ofiţeri, moşieri şi politicieni”, alături de 10.000 de „moşieri contrarevuloţionari” (p. 77).  Executarea militarilor şi civililor de la Katîn a fost realizată de V.M. Blohin, fost ofiţer ţarist şi doi asistenţi, fraţii Vasili şi Ivan Jigarev (pp. 78-79). Descrierea procedurii de ucidere este macabră şi denotă indirect sadismul ordinelor lui Stalin:„Ca să nu-şi păteze uniforma cu sângele victimelor, îşi punea un şorţ din piele şi o şapcă, după care începea să-i împuşte pe polonezi în ceafă cu o viteză constantă de două sute cincizeci de oameni pe noapte, timp de o lună-atingând probabil un record de ucideri individuale neîntrecut în istorie” (p. 79). 

Istoricul britanic expune şi neîncrederea lui Stalin în avertizările lui Churchill în ceea ce priveşte iminenţa Operaţiunii Barbarossa, graba lui Hitler şi subestimarea forţei armatei ruse, atacul nazist asupra Moscovei, deportarea în secret a minorităţilor etnice din vestul Rusiei începând cu iulie 1941, spargerea mesajelor descifrate şi câştigarea celei mai mari bătălii de tancuri din istorie din anul 1943 la Kursk, felul în care îl percepea pe Churchill, în comparaţie cu preşedintele american Roosevelt. 

Stalin trăia todeauna cu teama de a fi asasinat şi numai pentru Roosevelt a acceptat, pentru prima dată în viaţă, să călătorească la Conferinţa de la Teheran (28 noiembri-1 decembrie 1943), fiind escortat de 27 avione de vânătoare (p. 89). Aflăm şi lucruri „picante”, de-a dreptul comice, de la Teheran, deşi Stalin nu plângea cu uşurinţă, relatarea unui martor ocular spune că acesta a plâns când Churchill i-a oferit Sabia Stalingradului (p. 89). Glumele nu au lipsit nici la Yalta (februarie 1945), când au fost aduşi în discuţie Papa Pius XII sau omniprezentul Beria-„Himmlerul nostru”, cum îi spunea Stalin. 

Sfârşitul războiului găseşte un Stalin  „obosit şi uneori slăbit de puteri” (p. 92), un om paranoic, cu frica de a nu fi ucis, de aceea pentru Conferinţa de la Potsdam (iulie-august 1945) şi-a întărit securitatea folosindu-se de „trenul ţarului, scos pentru această ocazie dintr-un muzeu, şi transportul a fost efectuat de unsprezece vagoane, dintre care patru exclusiv pentru Stalin” (p. 92), au fost puşi de asemenea să-l protejeze 1.515 agenţi NKVD, alături de 17.409 soldaţi NKVD pe tot parcursul drumului şi s-a dat ordin să patruleze opt trenuri blindate (p. 93). 

De fapt, nesiguranţa de a mai fi în viaţă a lui Stalin „mergea mână în mână cu natura structurii politice a Rusiei” (p. 93), frica fiind „întreţinută la multe niveluri şi sub diferite forme, era parte integrantă a mecansimului de epurare, de fapt dinamica lui centrală” (p. 95). 

Stalin ştia foarte bine că doar printr-o influenţă ridicată în Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, Iugoslavia, Coreea de Nord, China, poate să-şi impună supremaţia în blocul comunist, dar îl deranja şi faptul că odată cu începerea Războiului Rece, prin înfiinţarea NATO, americanii se menţineu în Europa (p. 101). A insistat pentru crearea bombei atomice pe care nu dorea să o deţină Mao Tzedun (p. 101) şi chiar dacă era antisemit, din interese geopolitice şi geostrategice, a susţinut înfinţarea statului Israel (pp. 102-103).

Rămas singur, cuprins de convingerea că asupra sa era un adevărat „complot al medicilor evrei”, Stalin a suferit pe 1 martie un atac vascular cerebral şi nu i s-a oferit niciun ajutor medical timp de douăsprezece ore (p. 110), iar după două zile, „cu o privire groznică, de om nebun sau furios” (pp. 110-111) şi-a dat duhul.

În esenţă aşadar, cartea are un rol pedagogic, ideile expuse pot fi de ajutor tinerilor pentru înţelegerea gândirii şi temerilor lui Stalin, dar şi a  statului sovietic, care era o autocraţie, condus de o singură persoană, o „ţară a servituţii” (p. 94-95). 

Istoricul Paul Johnson nu a dorit să scrie un tratat de istorie, ci o mică lucrare, comprehensivă, ce poate fi citită într-un mod facil şi cât mai detaşat. În ciuda faptului se relatează câteva evenimente care conţin şi elemente de „can-can”, totuşi intenţia autorului a fost de a aduce în faţa cititorului un elaborat ce poate fi „gustat” cu plăcere şi nu o carte descriptivă, cu multe date cronologice, care ar fi putut fi plictistoare.

Paul Johnson, Stalin, trad.:Liliana Donose-Samuelsson, Bucureşti:Humanitas, 2014, 114 p.

Acknowledgement:

Această lucrare a fost realizată şi publicată prin finanţarea de către Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, prin proiectul „Sistem integrat de îmbunătăţire a calităţii cercetării doctorale şi postdoctorale din România şi de promovare a rolului ştiinţei în societate”:POSDRU/159/1.5/S/133652

""