Spune-mi cu ce te hrăneşti, Ca să-ţi spun cine eşti

Când  am început să scriu Istoriile comestibile, nu m-am gândit că ele ar putea deveni un ciclu. Dar apoi mi-am dat seama că, deşi ştim, în principiu, că ne deosebim de cei pomeniţi de istoria mai apropiată sau mai îndepărtată în timp, puţini dintre noi au avut prilejul să reflecteze la asemănările şi mai ales la deosebirile dintre generaţii în privinţa unor obiceiuri atât de elementare cum ar fi hrana – zilnică sau, dimpotrivă, sărbătorească –, îmbrăcămintea sau podoabele, modul de a imagina şi înţelege ­curgerea timpului sau ţinuturile îndepărtate, zămislirea şi naşterea, viaţa şi moartea.

Cum istoricii ultimei jumătăţi de secol au descoperit că aceste experienţe universale oglindite în reprezentări particulare pot fi adesea mai grăitoare și chiar mai interesante decât războaiele sau intrigile de curte, voi încerca să evoc pentru lumea antică – în compania căreia mi-am petrecut o bună parte din viaţă – astfel de amănunte adesea uitate, cu speranţa că ele vor putea capta interesul cititorului de azi, nu doar ca anecdote, ci şi ca o cale mai puţin bătătorită către înţelegerea trecutului umanităţii.

Pâine vs. hrană „crudă”

Opoziţia definitorie pentru umanitate era, cum am mai spus, şi asta încă din vremea marilor epopei atribuite lui Homer, cea dintre oamenii mâncători de pâine şi fiinţele cu înfăţişare umană, dar care mâncau doar o hrană „crudă”, în dublu sens, fiindcă crescuse singură, fără contribuţia omului, şi fiindcă era mâncată aşa cum fusese culeasă:fructe de lotus care aduc uitarea, roadele unor cireşi sălbatici, ghindă şi jir, ori lapte de iapă şi brânză, de la turmele sălbatice hălăduind stepele Septentrionului.

Cei mai crânceni neoameni erau, de bună seamă, cei care îşi mâncau semenii:Ciclopul, monstrul cu un singur ochi, care mănâncă la cină câte doi sau trei dintre tovarăşii lui Odiseu, merita să fie orbit cu ţepuşa înroşită în foc, chiar dacă era fiul zeului mărilor, Poseidon.

Oricât ar părea de ciudat, de fapt, zeii nu erau cu totul străini de asemenea obiceiuri cumplite. O legendă foarte răspândită spunea că Pelops, fiul lui Tantal şi al Dionei, eroul eponim al Peloponesului, ar fi fost cândva, în adolescenţă, ucis și tăiat în bucăţi de propriul său tată, care l-a gătit şi l-a servit zeilor la masă pentru a le pune la încercare omniscienţa:dacă erau atoateştiutori, aceştia nu s-ar fi atins de carnea de om, dar poate că nu erau atât de perspicaci şi atunci Tantal ar fi dobândit asupra lor un ascendent fără egal.

Demeter, jelindu-şi fiica, pe Core-Persefone, este în realitate singura fiinţă divină care nu observă natura hranei şi mănâncă o parte din umărul lui Pelops;ceilalţi zei însă nu se ating de hrană, şi, după ce Zeus îl fulgeră pe Tantal ca pedeapsă pentru cumplitul sacrilegiu, zeii învie băiatul, refăcându-i umărul mâncat de Demetra, din fildeş. Frumuseţea lui izbitoare îl face pe Poseidon, îndrăgostit, să-l răpească în Olimp, unde îl hrăneşte cu ambrozie şi îl învaţă cum să conducă un car de curse. Datorită acestei ucenicii, Pelops va cuceri mâna Hippodameei şi pământurile care îi poartă numele, Peloponesos (insula lui Pelops)

Alungaţi de la masa zeilor

Ambrozia era hrana „de nemurire” rezervată zeilor, asemeni băuturii de nemurire, nectarul. O străveche tradiţie mitologică care se regăsește în legendele tuturor neamurilor indo-europene aminteşte de această hrană/băutură magică de nemurire, sôma. Hesiod povesteşte că odinioară oamenii erau comeseni ai zeilor, hrănindu-se şi ei cu aceste alimente divine, dar după o vreme Zeus s-a supărat pe a­ceşti comeseni nu îndeajuns de ascultători şi i-a alungat de la masa zeilor, condamnându-i să se hrănească cu mortăciuni și astfel să devină ei înşişi muritori ca şi animalele pe care le jertfeau pentru a-şi ţine zilele.

Prometeu, Titanidul care îi salvase pe oameni de la moartea sigură plănuită de Zeus când i-a alungat de la masa zeilor, dăruindu-le focul furat de la zei, i-a învăţat şi cum să-şi împartă hrana cu aceştia pentru a le câştiga bunăvoinţa:din animalul jertfit, i-a îndemnat să facă două părţi, una cu oasele lungi, bine ascunse de osânză, iar cealaltă cu carnea macră, deloc arătoasă. Zeus alege – cu bună ştiinţă, pretinde poetul, dar ne putem întreba dacă piosul Hesiod nu modifică un mit anterior despre zeii păcăliţi de oameni – grăsimea și oasele, care, de atunci, sunt arse pentru zei pe altar, dinaintea oricărui sanctuar. Fumul gras urcă înspre Olimp şi satură nările fremătânde ale Nemuritorilor.

Când eroul comic al lui Aristofan, Peithetairos, îndeamnă păsările la insubordonare şi șantaj, el le învaţă că Nephelococcugia, Cetatea-Cucului-din Nori1, va bloca ascensiunea fumului sacrificial către sălaşurile zeilor şi astfel aceştia vor flămânzi şi vor fi siliţi să cedeze cererilor păsăretului.  

Distribuţie în părţi egale

Adevărul e că sacrificiul animalier – al cărui arhetip e descris de Hesiod prin jertfa primordială de la Mecone – e parte integrantă din dispozitivul imaginar care defineşte hrana cea mai potrivită pentru muritori. Exegeza modernă a zăbovit îndelung asupra acestui act fundamental al ritului religios antic, cu atât mai mult cu cât violenţa acestui tip de jertfă apărea într-un contrast mai neliniştitor cu elevaţia spirituală şi cu subtilitatea abstracţiilor elaborate de cele mai alese minţi ale culturii universale:cum să-l imaginezi pe Socrate, după ce a vorbit inspirat despre nemurire, că taie gâtul unui cocoş în cinstea zeului Asclepios?

Ceea ce i-a şocat pe specialişti a fost mai ales faptul că acest ritual al jertfei cu vărsare de sânge avea caracterul unui spectacol public:în mijlocul unui cerc de oameni destul de excitaţi de iminenţa uciderii, vita de jertfă e mai întâi plimbată pentru ca toţi să vadă că e fără cusur, blândă şi consimţitoare, apoi, cu o mişcare fulgerătoare, sacrificatorul – numele lui e mageiros, bucătarul – îi taie jugulara, femeile salută clipa fatală cu un strigăt ascuţit şi ritmat, ololugmos, sângele e lăsat să ţâşnească pe altar şi emoţia violentă înfioară întreaga adunare.

Ce a scăpat multă vreme modernilor, tocmai din pricina acestui spectacol violent (dar nu mai violent, de fapt, decât o corridă) a fost continuarea, la fel de publică, dar cât se poate de disciplinată şi de lipsită de violenţă, a acestui prim act al sacrificiului:măruntaiele animalului jertfit, fripte pe loc la frigare (străbunicile suvlakia din Grecia de azi) sunt mâncate pe loc de către preoţi şi sacrificatori, în numele întregii comunităţi, iar restul de carne, decupată atent, se împarte în porţii cât se poate de egale tuturor participanţilor. Adesea, pictura pe vase având ca subiect scene de sacrificiu scoate chiar în evidenţă o balanţă slujind cântăririi meticuloase a bucăţilor de carne, astfel încât nimeni să nu fie nedreptăţit. Repetat cotidian, acest ritual al distribuţiei în părţi egale va fi contribuit – cel puţin tot atât cât violenţa colectivă – la inventarea politicului ca expresie a participării egale a tuturor membrilor comunităţii la destinul acesteia.