Autor 15895 vizualizări


Multe dintre reacțiile de după summitul NATO de la Bruxelles sunt simptomatice pentru starea de spirit existentă la nivelul multora dintre aliații tradiționali ai Statelor Unite. Incertitudinile generate de discursul președintelui Donald Trump, în special neîncrederea sa în alianțe, au generat ample dezbateri privind căutarea unor eventuale alternative. De exemplu în Germania se cochetează, deocamdată la nivel academic, chiar cu ideea realizării unei bombe nucleare germane. 

Poate cel mai semnificativ din acest punct de vedere a fost comentariul făcut de Donald Trump privind apărarea Muntenegrului, un stat membru NATO și în același timp țintă a unei tentative de lovituri de stat orchestrate de Moscova. Întrebat într-un interviu acordat Fox News, de ce este nevoie ca soldații americani să moară pentru Muntenegru, Donald Trump a răspuns:

“Am ridicat și eu aceeași întrebare. Muntenegru este o țară mică, dar au un popor foarte agresiv. Pot să devină agresivi și felicitări, ne aflăm în Al Treilea Război Mondial.”

Contextul este și el important, imediat după întâlnirea cu Vladimir Putin de la Helsinki și mai ales după șocul retoric administrat de Trump Alianței Nord Atlantice la summitul de la Bruxelles. Este primul președinte american care pune sub semnul întrebării garanțiile de apărare colectivă pe care le oferă umbrela NATO. El revine la mesajul proiectat în campania din 2016 când se întreba dacă statele baltice trebuie apărate în fața Rusiei. Pare blocat într-un discurs care percepe alianțele exclusiv ca un cost, ca o mare povară, ca pe niște structuri fundamental în defavoarea Americii.

Pentru o parte dintre europeni, comportamentul lui Donald Trump pune serios sub semnul întrebării modul în care președintele Statelor Unite ar reacționa în cazul în care Rusia ar testa o țară membră NATO printr-o campanie hibridă:

Să ne imaginăm că agențiile de intelligence americane ar confirma că un act de agresiune ar fi în curs de desfășurare, în ciuda dezmințirilor lui Putin. (…) Ar invoca Trump imediat principiul apărării colective cuprins în articolul 5 al NATO? Sau va ezita, punând la îndoială informațiile, denigrându-i pe aliații Americii și validând dezmințirile lui Putin?”, se întreba Carl Bildt, fostul premier al Suediei, într-un editorial recent intitulat sugestiv – “Sfârșitul NATO?”.

Pe coordonate similare se plasează și fostul ministru de externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski care în interviul acordat revistei Foreign Policy spunea că “nu avem nicio idee despre ce va face Președintele Trump într-o criză cu Rusia și în consecință ar trebui să începem să dezvoltăm o alternativă”.

Cert este că în multe dintre colțurile lumii occidentale apar semne de întrebare privind voința SUA de a mai apăra ordinea liberală internațională.

Președintele Statelor Unite ne semnalează că America a obosit să mai fie polițistul lumii, că America s-ar descurca foarte bine rămânând doar un stat-națiune care să se preocupe preponderent de propria vecinătate”, spune Sikorski.

Fostul ministru de externe al Poloniei identifică astfel resorturile care tind să reseteze percepția față de Statele Unite chiar dincolo de Europa (ea însăși semnalând de ceva timp intenția autonomizării strategice), în spațiul Indo-Pacific.

Percepții australiene

Astfel, un caz deosebit de interesant este cel al Australiei, un aliat de cursă lungă al Statelor Unite (a participat în toate campaniile expediționare de după 1945 desfășurate de aliatul american) și în același timp un stat expus presiunilor tectonice generate de China în ecosistemul sau regional. O dezbatere simbolica are loc în ultimul timp în spațiul public privind opțiunile pe care Canberra le are în noua conjunctură strategică.

Mai mult, retorica pe care Donald Trump o practică în interiorul relației transatlantice nu are cum sa nu rezoneze profund și în capitalele sistemului extins de alianțe construit de America. Discursul Australiei este unul preocupat de păstrarea unei ordini centrate pe reguli și pe domnia legii internaționale.

Este exact ceea ce atacă Beijingul prin militarizarea formațiunilor artificiale pe care le-a răspândit în Marea Chinei de Sud și pe care o include în categoria apelor sale teritoriale. În același timp, este tipul de exprimare care l-a făcut pe Donald Trump să nu semneze în urma cu câteva săptămâni documentul furtunoasei reuniuni G7 din Canada. Așadar ce se vede dinspre Canberra?

În 2018, ordinea pe care am cunoscut-o în ultimii 70 de ani s-a încheiat. Aceasta pare să-și piardă vitalitatea pe măsură ce componentele de bază își pierd încrederea în scopul său. Trăsăturile sale centrale - credința americană în sistem și voința de a investi în acesta, o rețea eficientă de alianțe și instituții multilaterale funcționale - sunt tot mai îndoielnice”, spune Allan Gyngell, președintele Institutului Australian de Afaceri Internaționale (AIIA) și un fost director al Biroului Australian de Evaluări Naționale.

În același timp, alți observatori consideră ca asaltul lui Donald Trump asupra angajamentelor internaționale ale Americii ar putea sugera “că ne îndreptăm spre o nouă era geopolitică, una caracterizată de o Americă post-alianțe”.

Opțiunile Berlinului

Tot într-un astfel de registru trebuie înțeleasă și dezbaterea care a prins contur în spațiul public german, la nivelul comunității de expertiză, privind o eventuală nevoie a Germaniei de a-și dezvolta propriile capacități nucleare militare.

Dezbaterea a fost lansată în popularul ziar Welt am Sonntag în urma cu câteva săptămâni de către un proeminent politolog german – Christian Hacke. Acesta din urma a folosit contextul incertitudinilor transatlantice, dar și răceala instalată între Berlin și Washington din ultimul timp pentru a concluziona că “pentru prima dată din 1949, Germania nu se mai află sub umbrela nucleară a Statelor Unite”. În consecință, el pledează pentru o “apărare națională bazată pe descurajare nucleară”.

Măsura ar fi una revoluționară nu doar pentru securitatea europeană, pentru opticile vecinilor imediați, dar și pentru mainstream-ul politicii germane. Este Europa pregătită pentru un astfel de pas? Oare este Germania? Să amintim că numai cu câteva luni în urmă, pe scena Conferinței de Securitate de la Munchen, șeful de atunci al diplomației germane, Sigmar Gabriel, încerca să justifice absența unui buget de 2% destinat cheltuielilor militare prin impactul asupra sensibilităților tradiționale care există pe continent față de o Germanie dominantă:

”Să ne imaginăm că Germania va aloca anual 2% pentru următorul deceniu, adică mai mult de 70 de miliarde de euro. Nu cred că după 10 ani partenerii europeni vor mai considera acest lucru o idee bună. Am fost întrebat deja de politicienii francezi dacă Germania vrea să redevină liderul militar al Europei (în condițiile în care Franța, o putere nucleara cheltuiește în jur de 40 de miliarde). Am rezerve atunci când Germaniei i se spune că ar trebui să cheltuie de două ori mai mult ca Franța.”

Un lucru este cert însă. Pare să existe tot mai mult consens asupra evaluării că Germania operează într-un mediu de securitate extrem de precar. De exemplu, Constanze Stelzenmuller interpretează dezbaterea despre nuclearizarea militară a Germaniei drept un eșantion sugestiv pentru axietatea Berlinului în epoca Trump. Mai mult, ea concluzionează într-o analiză publicată în Financial Times faptul că:

“Germania se află în cea mai gravă dilemă de securitate de când a redevenit parte a Vestului prin intrarea în NATO și UE. Partenerii strategici anticipați, Rusia și China devin jucători tot mai agresivi în Europa. În interiorul UE, populiștii și elementele autoritare contestă consensul liberal postbelic. Chiar și statele care împărtășesc un astfel de ideal, precum Franța, Spania sau statele Baltice nu au o perspectivă comună asupra viitorului proiectului european. Elitele americane sunt ferm de partea apărării garanțiilor de securitate americane date Europei, însă președintele lor nu pierde nicio ocazie pentru a se plasa de partea autocraților sau de a-și arată dezgustul față de ordinea bazată pe reguli”.

Însă soluția pe care o vede nu este nici pe departe înarmarea nucleară a Germaniei, ci schimbarea fundamentală a opticii și percepției societății germane privind apărarea convențională. În acest al 12-lea ceas, Germania trebuie să devină un actor credibil pe această dimensiune. Angajamentele retorice trebuie urmate de acțiuni pragmatice. Puterea de influență soft este minimă în absența unei componente redutabile de hardpower.

Și în cele din urmă nici măcar visele europene de autonomizare strategica sugerate în mod repetat de Angela Merkel (foto sus) nu pot fi credibile când pregătirea operațională a armatei germane este sub limita avariei, iar potențialul expediționar este aproape inexistent.

Potrivit The Economist, niciunul dintre cele 6 submarine, mai puțin de jumătate din tancurile Leopard, 12 din cele 50 de elicoptere Tiger și doar 39 din cele 128 de avioane de vânătoare Typhoon sunt funcționale. Acum se estimează că Germania va atinge pragul de 2% cheltuieli destinate apărării undeva spre orizontul anului 2030.

Și veteranul diplomației germane, Wolfgang Ischinger, influentul organizator al Conferinței de Securitate de la Munchen respinge ideea unei Germanii care-și dezvolta propria umbrelă de descurajare nucleară. “Ca într-un joc de șah, există mișcări geopolitice prin care o țara poate să-și dea șah-mat fără să vrea. Deschiderea unei dezbateri asupra armelor nucleare germane ar constitui o astfel de mișcare”, spune ambasadorul într-un comentariu pentru Project Syndicate.

O bombă nucleară germană ar fi devastatoare pentru securitatea europeană forțând posibila proliferare a altor actori (poate a Poloniei, poate chiar a Turciei), fiind în egală măsură și o amenințare pentru balanța de putere continentală cu un impact semnificativ asupra percepției Franței. O alternativă de compromis ar fi eventuala finanțare comună a arsenalului nuclear pe care îl deține Franța și extinderea umbrelei de descurajare și asupra Germaniei. Însă pe fond nici ambasadorul Ischinger nu vede o altă scurtătură pentru credibilizarea militară a Germaniei decât cea a investițiilor semnificative în apărarea convențională.