Sportul în Basarabia interbelică sau povestea unei integrări eşuate

Autor 6884 vizualizări


Privită dinspre Bucureşti, istoria sportivă a Basarabiei în cadrul celei a României Mari este mai degrabă istoria unei integrări eşuate. Dar, dincolo de competiţii, campioni şi rezultate în sine, istoria sportivă a Basarabiei este un studiu de caz extraordinar asupra condiţiilor necesare unei vieţi sportive efervescente:industrializare, urbanizare, căi de comunicaţie, identitate etnică şi de grup, determinare personală şi, desigur, voinţă politică.

Scriind O alergare de cai, Costache Negruzzi (1808-1868) ne-a lăsat, poate involuntar, un exemplu excelent despre apariţia sportului modern, în secolul al XIX-lea. Distracţie (în engleză:„sport“) a celor suficient de bogaţi cât să îi facă pe alţii să muncească pentru ei, întrecerea dotată cu premii mai mult sau mai puţin simbolice era un prilej de etalare a succesului economic sau politic.

Meci  amical între „Mihai Viteazul“ Chişinău şi Politehnica Timişoara (1-0), desfăşurat la Chişinău în 1927. Politehniştii sunt în tricouri cu dungi

Hipodromul, creat cu scopul de a îmbunătăţi rasele de cai pentru utilizarea în armată, era un loc de întâlnire al familiilor bogate şi influente. Oamenilor simpli nu li se interzicea prezenţa, dar locurile lor erau atent separate de tribunele în care lua loc elita. În umbra alergărilor de cai, fotbalul apăruse la sfârşitul secolului al XIX-lea în Rusia ţaristă. Neînţeles la început, acesta era practicat de străinii (de obicei englezi sau germani) angajaţi în industrie sau în marile companii comerciale.

Harta cluburilor de fotbal surprinde legătura dintre centrele industriale şi de exploatare a resurselor subsolului, comerţul cu cereale prin Marea Neagră sau, pur şi simplu, cosmopolitismul St. Petersburgului şi al Moscovei. Educaţia fizică nu avea o poziţie importantă în sistemul şcolar din Basarabia, prin statutul de personal didactic auxiliar (cu salarizarea aferentă) ce era rezervat maeştrilor de gimnastică. E drept, situaţia era întrucâtva similară Vechiului Regat, dar iniţiativa privată era mult mai puternică la Bucureşti sau la Iaşi.


Echipa de fotbal Mihai Viteazul Tighina, in anul 1927, in tricouri de culoare deschisa.

Anii ’20:„Fulgerul“, „Mihai Viteazul“ şi „tripleta Vâlcov“.

La 23 septembrie 1923, apărea la Chişinău, sub direcţia lui Gh. I. Dimitriu, periodicul „Sport. Revistă sportivă şi literară“, în care se puteau citi câteva articole programatice interesante – precum posibilitatea de a vindeca prin cultură fizică rănile Primului Război Mondial, ideea de a integra exerciţiul fizic în pregătirea intelectuală sau faptul că o ţară civilizată se remarcă şi prin numărul de femei care practică, fără a fi dezonorate social, exerciţii fizice.

În anii 1920, multe dintre ştirile din Basarabia au apărut în cotidianul „Comedia“, dedicat artelor spectacolului şi sportului. Acest lucru se datora unui corespondent local harnic, P. Crihan, care semna uneori cu pseudonimul Rex-Ball. Arbitru de fotbal, acesta semna şi cronicile partidelor la care asista. Nu era un caz unic în epocă, mulţi dintre sportivi îşi încercau şi condeiul de cronicari. Tot P. Crihan încercase să popularizeze, printr-un articol apărut în revista „Şcoala“, mişcarea cercetaşilor, ce îmbina pregătirea premilitară cu excursiile culturale şi jocurile sportive.

Manifestare sportiva la Chisinau. Echipele de fotbal Sporting si Mihai Viteazul din Chisinau.

Dar „Comedia“ avea şi un program politic:sprijinea deschis iniţiativele de reformare (chiar desfiinţare) a Federaţiei Societăţilor de Sport din România (F.S.S.R.). Organism sportiv naţional creat în 1912 după model francez, ca uniune de cluburi sportive cu drepturi egale, împărţite în comisii centrale şi regionale după discipline, F.S.S.R. avea o problemă structurală:fondurile obţinute erau controlate de cluburile de fotbal, în special de cele din Bucureşti, Ardeal şi Banat, adică de „nucleul dur“ al sportului-rege românesc. Neînţelegerile notorii dintre acestea blocau accesul cluburilor din regiunile mai puţin dezvoltate sportiv, adică şi din Basarabia. Acestea aveau de obicei o componentă etnică preponderent românească, fapt folosit ca argument în sprijinul reformării sistemului.

„Fulgerul“ era echipa de fotbal sprijinită direct de cotidianul „Comedia“. Dar acest club nu era unul după modelul vremii:pe atunci, un grup de prieteni forma o echipă. Unul dintre ei devenea căpitan, antrenor, preşedinte. Pusă sub comanda căpitanului Sever Slătinescu, „Fulgerul“ era, în realitate, o reprezentativă a armatei:jucătorii chemaţi pentru stagiul militar erau cei care îi îmbrăcau tricoul. O decizie politică (luată, se spune de către viitorul Carol II, deşi nu este nimic sigur) a făcut din „Fulgerul“ o echipă menită să facă propagandă sportivă în Basarabia. Internaţionalii Mihai Taenzer sau Adalbert Stroek se numărau printre vedetele echipei, „Mihai Viteazul“ era, spre deosebire de „Fulgerul“, una dintre echipele basarabene autentice. Apărută în 1920, în 1924 era deja cea mai bună şi cea mai iubită echipă a regiunii. Cu „tripleta Vâlcov“, formată din fraţii Nicolae sau Colea (1909-1970), Petre sau Petea (1910-1942) şi Vladimir sau Volodea (1916-1952), „Mihai Viteazul“ reprezenta, de fapt, Basarabia în campionatul naţional, organizat pe atunci în sistem cupă şi nu serie. După un meci jucat la Chişinău contra celebrei Venus, fraţii Vâlcov au fost transferaţi la Bucureşti. Petea a murit pe front, Volodea a fost învins de tuberculoză, dar Colea a devenit antrenor, conducând chiar şi echipa naţională a României.



Fraţii  Vâlcov la Bucureşti, 1936-1937:Colea, Volodea şi Petea

De ce n-a fost Basarabia prezentă în peisajul sportiv al României interbelice

În deceniul 1930-1940, Basarabia aproape că a dispărut din atenţia presei sportive bucureştene:ştiri puţine, despre partide locale, au înlocuit disputele aprige din anii 1920. Şi totuşi, sport a existat, mai ales la Chişinău unde erau înregistrate, în 1940, nu mai puţin de 9 cluburi, dar şi la Reni, Tighina, Călăraşi-Lăpuşna, Ismail, Orhei, Arciz, Bairamcea, Bălţi, Bolgrad, Cahul, Cetatea Albă, Chilia Nouă, Eichendorf, Mannisburg şi Marianca de Sus.

Fotbalul, atletismul, tenisul, tenisul de masă, hipismul şi automobilismul erau disciplinele cele mai practicate. Se remarcă două aspecte:atletismul era preferat de grupările de la Arciz, Eichendorf, Mannisburg, colonii germane înfiinţate în perioada ţaristă. Tenisul de masă era un apanaj al cluburilor evreieşti, deoarece nu presupunea costuri mari şi nici o periculoasă expunere publică. Aceste cluburi au reuşit totuşi să organizeze o „Macabiadă“ la Chişinău în 1932, reunind, alături de gazde, sportivi evrei din Focşani, Cernăuţi, Iaşi, Bălţi, Călăraşi, Tighina şi Bucureşti în întreceri de volei, ping-pong, gimnastică, tenis, atletism, fotbal.

Care au fost însă cauzele absenţei Basarabiei din peisajul sportiv al României interbelice, dat fiind că au existat şi voinţă şi mijloace? S-a demonstrat că sportul are un impact deosebit în comunităţile industriale, unde există o doză de timp liber ce poate fi petrecută fie ca practicant, fie ca spectator sportiv. Pentru a asigura dezvoltarea locală este nevoie de contacte externe, iar acestea reprezentau o mare problemă. Situaţia căilor de comunicaţie a fost un impediment major, într-o vreme în care sistemul de serii în competiţiile sportive interne era alcătuit în funcţie de reţeaua de căi ferate. Izolarea pe plan internaţional era o altă problemă, vecinătatea cu U.R.S.S. împiedicând aranjarea unor întâlniri externe. Izolarea sportivă a fost surprinsă şi în literatură:nici chiar vilegiaturiştii de la Bugaz, descrişi de Radu Tudoran, nu erau cu toţii şi cu totul cuceriţi de sportul modern.
 

""