„Spionul care ar fi putut dezlănțui al Doilea Război Mondial” Ernest Oldham

Autor 2437 vizualizări


În 2015, revista „Mirror” publica, sub semnătura lui Warren Manger, comentariul „Ernest Oldham: Stalin's first British spy could have caused World War Two” („ Primul spion britanic al lui Stalin care ar fi putut provoca al Doilea Război Mondial”. 

 În același an, apărea volumul lui Nick Barrat „The forgotten spy” („Spionul uitat”) referitor tot la Ernest Oldham. Cine era acest personaj cu performanțe importante în lumea spionajului, dar care totuși, o bună bucată de vreme, fusese uitat? În unele lucrări despre istoria spionajului apare informația succintă după care Ernest Holloway Oldham (1894-1933), diplomat englez, a fost agent pentru URSS în Anglia în timpul perioadei interbelice. Încadrat în Ministerul de Externe britanic, Oldham transmite, în perioada 1929-1933, din postul de cifror, contra unor sume de bani, informaţii serviciilor de spionaj sovietic. 

 Și totuși, mai ales în ultima vreme, au apărut noi informații, provenind mai ales din arhivele secrete, despre Oldham, cariera sa de spion, care, deși scurtă ca durată, a lăsat urme vizibile nu numai în istoria spionajului, ci și în cea politică și militară a perioadei interbelice.

Diplomat și „erou de război” 

Ernest Holloway Oldham s-a născut în apropiere Londrei. Părinții lui era învățători și el și-a petrecut copilăria într-o locuință modestă din partea de nord a orașului. În 1914, a fost angajat la Minsterul de Externe („Foreign Office”) în urma unui concurs la care au participat 1.500 de persoane. I s-a oferit slujba numai după ce alți participanți la concurs o refuzaseră. 

Oldham s-a angajat la voluntar în armata britanică în timpul Primului Război Mondial. A fost trimis, în 1917, cu grad de locotenent, pe frontal din Franța, luând parte la bătălia de la Passchendale, unde au fost numeroase victime din rândul soldaților și ofițerilor britanici. Oldham a mai participat și la luptele de la St Quentin’s Wood (Septembrie, 1918), fiind unul dintre puținii ofițeri britanici care a scăpat cu viață.

În timpul războiului Oldham a devenit erou după ce a supraviețuit fiind aruncat în aer și îngropat, în august 1918. Ernest Oldham a fost demobilizat pe 11 decembrie și s-a întors la Ministrul de Externe A fost promovat la conducea departamentul care distribuia telegrame diplomatice codificate.  

S-a căsătorit cu Lucy, mult mai în vârstă ca el, în 1927. Potrivit ziarului „Daily Telegraph”: „Povestea lui Oldham și a soției sale Lucy este atât de neagră cât se poate imagina”. Se pare că Oldham a fost sedus de această femeie care, de altfel, se va implica în activitatea sa de spionaj.

 A fost una din puținele persoane din delegația Marii Britanii la tratativele care s-au încheiat cu încheierea Tratatului de la Versailles după Primul Război Mondial.

Recrutarea 

S-a afirmat că, în 1928, aflându-se la Paris, Olham s-a oferit să vândă informații ambasadei sovietice. La început, oferta lui a fost respinsă de serviciul sovietic de spionaj, NKVD, care credea că este un agent provocator. Cu toate acestea, în anul următor, a fost recrutat ca spion de către agentul sovietic Dmitri Bystrolyotov. Potrivit volumului „Iluzii mortale" (1993) de John Costello și Oleg Tsarev, Bystrolyotov i-a plătit 2.000 de lire sterline. Probabil Oldham s-a hotărât să spioneze după de și-a pierdut economiile în urma crizei care a început în 1929. 

 Afirma că este sărac, dar cheltuia sume importante pentru viața de lux pe care o ducea, mai ales pentru băutură.

„Sursa noastră minunată" 

În calitate de înalt funcționar la Departamentul de cifru al Ministerului de Externe britanic, Oldham a spionat pentru Uniunea Sovietică între 1929 și moartea sa, în 1933, în schimbul unor sume de bani. Serviciul i-a permis accesul la comunicații extrem de sensibile între Marea Britanie și ambasadele sale, iar materialul pe care l-a transmis recrutorului său Dmitri Bystrolyotov a fost foarte apreciat la Moscova.

De fapt, Oldham nu avea niciun interes ideologic de a ajuta Uniunea Sovietică (spre deosebire de spionii mai cunoscuți din Grupul de la Cambridge), dar a fost determinat de sumele mari de bani plătite pentru a-și trăda țara.

Informațiile pe care le oferea Oldham erau de mare valoare, căci, așa cum a relatat NKVD, el nu era doar un funcționar de cod, ci un expert în cifru care a elaborat coduri. O mare parte a informațiilor transmise se refereau la sistemele secrete de securitate și de circulație. Bystrolyotov, aflat în Anglia sub numele de cod Hans Gallieni, a obținut, de asemenea, de la Oldham nu numai cheile pentru descifrarea unui volum considerabil de „cabluri” (telegrame secrete) britanice, ci și numele unor angajați ai Departamentului de Comunicare care au devenit ținte pentru recrutare

  „Arno” și „Madam” 

Oldham a fost transmis apoi lui Henri Pieck, agent sovietic din Olanda, care vizita regulat la Londra. Acesta făcea parte din rețeaua de spioni condusă de Walter Krivitsky.

Codul lui Oldham era ARNO, iar cel al soției sale era MADAM. Oldham a fost plătit 1.000 de dolari pe lună pentru informațiile pe care le-a furnizat Uniunii Sovietice. Se crede că Oldham a fost primul spion sovietic recrutat în Marea Britanie. Richard Deacon a afirmat: „Există dovezi că Oldham a făcut mai mult rău Statelor Unite și Canadei decât Marii Britanii prin furnizarea de nume de agenți potențiali în poziții cheie în aceste țări”. Se crede că a obținut unele dintre aceste nume de la o femeie misterioasă, „Leonore”.

Demascarea 

Datorită presiunilor exercitate de activitățile sale, Oldham a ajuns alcoolic, ceea ce, în cele din urmă, a dus la excluderea din Ministerul de Externe, în 1933.

În ciuda faptului că o serie de defectori sovietici, Grigory Besedovsky (în octombrie 1929) și Georges Agabekov (în iunie 1930),menționau existența unui agent în interiorul Ministerului de Externe britanic, Oldham a fost doar parțial suspectat de angajatorii săi și aceasta doar în ultimele luni ale vieții lui. Activitățile sale au fost descoperite abia după moartea sa, în 1940, când Oldham a fost identificat de defectorul sovietic Walter Krivitsky în timpul interogărilor sale la MI5.

Suspiciunile privitoare la Oldham au fost determinate de faptul că, deși nu avea un salariu apreciabil, trăia „pe picior mare” într-o casă scumpă Kensington și dispunea de o mașină de lux cu șofer. În același timp cheltuia sume importante pe băutură, ajungând, la un moment dat, să se interneze într-o clinică pentru desalcoolizare.

 Potrivit lui Gary Kern, autorul volumului „A Death in Washington: Walter G. Krivitsky si Stalin Terror ” (2004), în anii 1930, Oldham a manifestat un comportament suspect carcterizat prin beție și insubordonare. De asemenea, a devenit suspect de spionaj atunci când un registru de coduri nu a putut fi găsit într-un loc sigur în care el avea acces. Apoi, un lot de telegrame a dispărut.

Avertizat să respecte procedurile standard, a refuzat cu fermitate și a fost forțat să se pensioneze, în septembrie 1932. Procedura normală ar fi fost să efectueze o investigație asupra lui Oldham. Trebuia să fie urmărit pentru a se descoperi cu cine se întâlnea. Din anumite motive, a fost doar forțat să se retragă. Mai târziu s-a susținut că MI5 credea că Oldham spioneză pentru Germania sau Franța.

Viitorul defector, Walter Krivitsky, a fost uimit totuși să afle că, în ciuda concedierii sale, lui Oldham îi era încă îngăduit să aibă acces liber la telegramele secrete și să aibă contacte cu foștii săi colegi din Ministerul de Externe.

 Atunci când Oldham a fost compromis, un agent sovietic a fost trimis la Londra, având în vedere „valoarea imensă” a informațiilor pe care acesta le furnizase. Din ce în ce mai instabil, Oldham a dus o vreme o existență dezordonată , divorțând și de Lucy după ce a începuse să o bată. La un fost moment dat, Oldham s-a refugiat în Elveția, dar a revenit în Anglia unde a fost găsit mort.  

„Unul din cei mai nocivi trădători din Marea Britanie”. 

  Oldham a fost considerat ”primul spion britanic al lui Stalin”, punând la dispoziția sovieticilor ”informații vitale” prin dezvăluirea codurilor celor mai multe ambasade și consulate britanice din întreaga lume.

Publicistul Warren Manger consideră, în 2015, că activitatea lui Oldham ”ar fi putut cauza al Doilea Război Mondial” , dat fiind că a permis sovieticilor să cunoască negocierile dintre Germania și restul Europei . Pe de altă parte se poate afirma că Oldham a contrinuit la ascensiunea lui Hitler la putere.

În tot cazul, Oldham a fost considerat drept unul dintre cei mai „nocivi trădători din Marea Britanie”.

Sinucidere sau... 

Dar Oldham nu a mai trăit să asiste la consecvențele trădării sale, căci a fost găsit mort într-o bucătărie plină de gaz, într-un imobil din cartierul Kensington, în septembrie 1933. Avea doar 39 de ani...

La 29 septembrie 1933, ziarul „The Star” consemnează: ”Poliția din Kensington încearcă să descopere identitatea unui bărbat, în vârstă de 35 de ani, care a fost găsit mort într-o bucătărie plină cu gaze la o casă din Pembroke Gardens, Kensington. Se crede că omul a trăit anterior la această adresă”.

Nu a durat mult timp ca poliția să descopere că omul mort era Ernest Holloway Oldham, dar, datorită intervenției MI5, acest lucru nu a fost făcut cunoscut pe moment. De asemenea, poliția a fost ordonată să nu investigheze moartea lui Oldham.

Potrivit lui Richard Deacon: „După aceea, a existat o tăcere absolută în presă, atât la nivel național, cât și la nivel local - nici o mențiune despre o anchetă, nici un necrolog, nici o indicație a identității omului". Certificatul său de moarte a arătat că a murit din cauza intoxicării cu gaze de cărbune și moartea sa a fost înregistrată oficial ca sinucidere.

Dar, în același timp, au existat zvonuri că el a fost asasinat din ordinul Ministerul de Externe sau MI5. Deacon: „Ambele părți par să se învinuiască singure sau una pe ceaalată”  

O „Lady Macbeth" 

Moartea soției lui Oldham, Lucy King, a fost la fel de misterioasă. Când s-a căsătorit cu acesta, Lusy era văduvă, soțul ei răposat având legături cercurile socialiste. Provenea din familia unui magnat australian și a afirma că președintele Statelor Unite, Herbert Hoover, era un prieten de familie, dar nu există nici un fel de mărturii în acest sens.

 Lucy a negat că ar fi știut de activitatea de spion a lui Oldham. De fapt, se pare că avea legături cu spionajul sovietic care i-a dat sarcina să îl seducă pe Oldham, dar se afla în relații și cu Ministerul de Externe. A fost comparată cu „Lady Macbeth” , considerându-se că a avut in rol important în activitatea de spion a lui Oldham. 

 Mai târziu, un raport al MI5 arată că Lucy Oldham s-a aruncat în Tamisa în 1950. Potrivit lui Gary Kern: „Momentul decesului ei a ridicat suspiciuni că a fost asasinată”.

După 80 de ani 

 De fapt, amploarea actelor de spionaj ale lui Oldham a fost descoperită abia după 80 de ani de la moartea sa de un strănepot al său, genealogistul Nick Barratt care a publicat, în 2015, lucrarea„ The forgotten spy. The Untold Story of Stalin’s First Double Agent” („Spionul uitat. Istoria nespusă a agentului dublu al lui Stalin”), în care arată că

„Numai în ultimele luni am început să înțelegem semnificația istorică ale actelor lui Ernest Oldham. Fără el rușii erau orbi…Întraga desfășurare a celui de al Doilea Război Moindial ar fi fost alta fără informațiile pe care el le-a transmis sovieticilor”. Barratt consideră că istoria anilor 1930 trebuie rescrisă datorită lui Oldham.

 Într-adevăr, în anii 1920, sovietici cunoșteau doar „resturi de secrete”, dar situația s-a schimbat prin trădarea lui Oldham, datorită căreia sovieticii au intrat în posesia

 „unui curent de informații neprețuite provenind din Ministrul de Externe al Marii Britanii”. Oldham a primit imediat după ce a intrat în legătură cu sovieticii 10.000 de lire, echivalentul a 500.000 de lire la cursul actual, sumă care a sporit când transmiterea de informații a devenit regulată. 

 Nick Barratt crede că a fost „uimitor” felul în care Oldham și-a desfășurat activitatea de spion fără să fie multă vreme descoperit., ducând, de fapt, „o viață dublă”. Informațiile transmise de Oldham au fost considerate de Barratt ca „ neprețuite ” pentru sovietici căci, căci „le-a permis să se poziționeze la începutul celui de-al Doilea război Mondial și dincolo de el ”. 

 Același autor afirmă că „Sovieticii s-au plâns că au distrus cea mai mare valoare a lor. Acest lucru ar putea fi înțeles ca o recunoaștere a faptului că au fost implicați direct în moartea lui Oldham”. De fapt, experiența lor cu Oldham a modelat abordarea sovietică a spionajului pentru restul secolului al XX-lea. Moscova și-a dat seama că agenții motivați de bani și de alcool erau imprevizibili și greu de controlat. De aceea, au infiltrat în Universitatea Cambridge bărbați tineri, receptivi la idealurile comuniste, câștigându-le loialitatea înainte de a-i împinge să-și desfășoare cariera în serviciul secret. „Această schimbare de abordare în anii 1930 este o consecință a „cazului Oldham” afirmă Barratt. 

În anii 1990, acest caz a preocupat și presa britanică care s-a întrebat de ce MI5 nu a vrut să se știe despre activitatea acestuia.

Urmașul lui Oldham 

În afară de Oldham, în anii 1920-1930, au acționat în Marea Britanie și alți spioni pentru Uniunea Sovietică, unii dintre ei aparținând mediului diplomatic.

 Între aceștia, unul din cei mai importanți agenți a fost John Herbert King care

  făcea parte din rețeaua de spioni pentru sovietici din 1935. El reușise să transmită cu succes detaliile negocierilor care au avut loc între Lordul Halifax și Adolf Hitler. Parțial, din cauza acestei informații, Stalin a decis să nu mai încerce să-i convingă pe britanici să încheie o alianță împotriva Germaniei naziste.

John Herbert King a fost intervievat de colonelul Valentine Vivian, șeful Secției V (contraspionaj) din serviciul secret britanic SIS. La început, a refuzat să mărturisească. Sir Alexander Cadogan, subsecretarul pentru Afaceri Externe, a scris în jurnalul său din 26 septembrie: „Nu am nici o îndoială că este vinovat, dar nu există dovada absolută". În cele din urmă, King a mărturisit că este un spion sovietic. Colonelul Vivian a suspectat că există alți spioni în cadrul Departamentului de Comunicare, dar nu au găsit suficiente dovezi pentru urmărirea penală a lor. Doi funcționari, totuși, au fost concediați pentru "nereguli".

Lordul Halifax din conducerea Ministerului de Externe a ordonat ca toți membrii existenți ai Departamentului de comunicare să fie transferați la alte locuri de muncă și să se aducă personal nou. King a fost judecat în secret la 18 octombrie 1939. El a fost găsit vinovat și condamnat la zece ani de închisoare, fiind primul spion pentru sovietici inculpat în timpul celui de al Doilea Război Mondial. 

Mărturiile lui Krivitsky 

La 19 ianuarie 1940, după defectarea sa, Walter Krivitsky a sosit la Londra. După întâlnirea cu maiorul Stephen Alley, a fost dus la sediul central al MI5 pentru a fi intervievat de colonelul Valentine Vivian, arătând că el însuși nu era responsabil pentru direcția activităților împotriva Marii Britanii, ci de operațiuni împotriva Germaniei. În afară de informații despre cazurile mai recente de spionaj, Krivitsky a oferit, pentru prima oară, informații despre activitatea de spion a lui Oldham.

Gordon Brook-Shepherd, autorul volumului „Zborul primilor defectori sovietici” (1977) a sugerat că Krivitsky a furnizat MI5 numele a aproape o sută de agenți sovietici care operează în întreaga lume, dintre care șaizeci și unu erau localizați în Marea Britanie. A inclus agenți polonezi, indieni, cehi și alte naționalități străine, dar șaisprezece dintre spioni erau cetățeni britanici.

Krivitsky a divulgat MI5 și numele bărbatului care a condus spionii în Londra. Acesta a fost Theodore Maly, probabil unul dintre cei mai de succes spioni din lume. El a fost omul care l-a recrutat nu numai pe Oldham și pe King, ci pe Kim Philby, pe Guy Burgess, pe Donald Maclean, pe Anthony Blunt și pe John Cairncross din „Grupul de la Cambridge”. În opinia lui Krivitsky, ca și a altor comentatori, dacă MI5 l-ar fi investigat în mod corespunzător pe Oldham, ar fi fost posibil să distrugă această rețea de spioni sovietici din Londra. Problema a fost că în MI5 erau „oameni fără talent ” care își datorau pozițiile privilegiului de clasă. Nu aveau nicio șansă împotriva Serviciului Secret al Rusiei, care avea o tradiție de recrutare a spionilor foarte inteligenți.

  ...și ale KGB 

Dacă MI5 a reușit să păstreze existența secretului lui Ernest Holloway Oldham, arhivele KGB, desecretizate în parte după căderea comunismului au oferit noi informații despre activitatea acestuia și moartea sa.

 Într-adevăr unele documente din această arhivă arată de ce a trebuit să moară Oldham. NKVD era îngrijorat de faptul că el urma să fie arestat și interogat de MI5. Acest lucru ar fi dezvăluit detalii despre rețeaua de spioni din Londra și, prin urmare, s-a hotărât să-l ucidă. Și în memoriile agentului care a avut un rol important în activitatea de spion a lui Oldham, Dmitri Bystrolyotov, se arată: „sursa noastră minunată (Oldham) ... a fost ucisă de noi." 

Într-un număr al revistei „Mirror” din 2015 se consemna „Mulți oameni implicați în spionaj, cum ar Ernest Oldham, erau oameni obișnuiți care au intrat într-o lume extraordinară din întâmplare - adesea cu consecințe tragic”.

 În ceea ce îl privește pe Oldham, afirmția după care ”ar fi putut dezlănțui al Doilea Război Mondial pare exagerată având mai mult o motivație publicistică. Oldaham a fost totși un „deschizător de drumuri”, într-adevăr primul spion important pentru Uniunea Sovietică, fiind urmat de Richard Sorge, membrii „Orchestrei Roșii” și alții...

Bibliografie selectivă 

-Christopher Andrew, Vasili Mitrokhin „The Sword and the Shield: The Mitrokhin Archive and the Secret History of the KGB”, 1999

- Nigel West, „The Crown Jewels: The British Secrets Exposed by the KGB Archives” 1998-1999

- Nick Barratt, , „The forgotten spy. The Untold Story of Stalin’s First Double Agent ”. London, 2015

-https://en.wikipedia.org/wiki/Ernest_Holloway_Oldham