Spionaj la Conferința de la Yalta: Agenți și microfoane

Reuniunile internaționale- congrese, conferințe au reprezentat o provocare nu numai pentru liderii politici, ci și pentru serviciile de spionaj. Un exemplu în acest sens îl constituie Conferința de la Yalta, întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, Franklin D. Roosevelt, Winston Churchill și Iosif Vissarionovici Stalin care a avut drept scop stabilirea unei noi ordine internaționale în urma celui de al Doilea Război Mondial.

În ultima vreme, prin desecretizarea unor arhive și introducerea în circuitul cercetării a altor categorii de izvoare, mai ales memorii, au apărut noi date despre activitățile de spionaj desfășurate în perioada anterioară acestei conferințe, în timpul ei și ulterior, fără ca să se ajungă la informații și interpretări complete și definitive, astfel încât acesta rămâne un subiect deschis, abordat tot mai intens de investigațiile actuale pe care le vom menționa.

«Atuul» lui Stalin

Scopul unor asemenea acțiuni informative care au însoțit Conferința de la Yalta, a fost, în primul rând, cunoașterea intențiilor și intereselor fiecărei părți, ceea ce putea conferi avantaj în tratativele ce urmau să se desfășoare. Pe de altă parte exista și posibilitatea ca, pe această bază, și cu concursul unor membrii ai delegațiilor să poată fi influențată desfășurarea tratativelor chiar în cursul lor.

În sfârșit, asemenea acțiuni informative puteau deschide calea pentru o anumită aplicare a prevederilor asupra cărora se convenise, pentru evitarea, încălcarea traducerii lor în viață, potrivit intereselor politice care se profilau. Într-adevăr, precaritatea aplicării hotărârilor de la Yalta, faptul că Stalin le-a ”folosit” în stilul său reiese și din scrisoarea pe care noul președinte american după moartea lui Roosevelt, Harry Truman, i-a adresato-o premierului britanic Churchill: ”Nu putem trata cu Stalin. El a distrus (”broken”) toate promisiunile de la Yalta”.

De fapt, chiar în timpul desfășurării Conferinței, atitudinea lui Stalin lăsa impresia că cunoaște în detaliu intențiile și interesele interlocutorilor săi, ceea ce i-a permis să aibă o atitudine fermă în anumite chestiuni, cum ar fi ”problema Poloniei”, să facă o serie de concesii în ceea ce privește participarea Uniunii Sovietice la războiul contra Japoniei, organizarea viitoare a ONU sau să avanseze false promisiuni pe care nu le va respecta în ceea ce privește organizarea de alegeri libere în statele din Europa centrală și de est.

Unii comentatori au avansat ideea după care liderii americani și britanici au trădat pur și simplu cauza unor țări, permițând extinderea influenței sovietice în aceste părți ale Europei și alte continente. De fapt, în bună măsură situația se datora faptului că Stalin cunoștea bine intențiile adversarilor, avea, cum se spune, un atu, un ”as în mânecă”, ceea ce nu se datora doar flerului său politic, ci și faptul că era mai bine informat datorită în bună măsură datelor care îi erau comunicate chiar de membrii ai delegațiilor americane și britanice și de alți agenți din aceste tabere.

S-a afirmat că această ”scurgere de informații” s-a datorat, în bună măsură, activității spionilor din ”Grupul de la Cambridege”, dar investigații mai noi arată că ele proveneau și de politicieni ai taberei adverse, dintre care unii făceau parte din delegațiile de la Conferință.

În acest sens este de amintit un pasaj din memoriile ambasadorului sovietic Maiski în Statele Unite: ”Este uimitor să descoperim că o mare parte a informațiilor obținute de Kremlin a emanat direct de la politicieni și oficialități”, la care pot fi adăugate informațiile obținute de agenți.

Diplomații-agenți

Desigur cele mai mari posibilități de a desfășura activități informative în cursul Conferinței de la Yalta le-au avut diplomații care făceau parte din delegațiile occidentale.

Cel care a jucat un rol major în acest sens a fost Alger Hiss (1904-1996) din Ministerul de externe al Statelor Unite (Departamentul de Stat), în care deține posturi importante, cum este acela de director al Oficiului pentru Orientul Îndepărtat, iar, din 1944, asistent al directorului Oficiului special pentru afaceri politice, cu responsabilități în domeniul relațiilor externe ale SUA. Ulterior, Hiss este numit director al acestui oficiu, luând parte la reuniuni diplomatice de anvergură, cum au fost Conferința de la Yalta, Conferința de la Dumbarton Oaks (1944) care finalizează planurile pentru crearea ONU, Conferința de la San Francisco din 1945 care definitivează Carta ONU. Hiss a făcut parte și din aparatul ONU.

În 1946, Hiss părăsește serviciul guvernamental, devenind, până în 1949, președinte al “Comisiei Carnegie pentru Pacea Mondială”.

În 1948, revista “Time Magazin”, condusă de Whittaker Chambers, fost spion comunist devenit informator al guvernului, îl acuză pe Hiss că ar fi fost membru al Partidului Comunist, integrat într-o “celulă secretă”, și agent sovietic. Hiss ar fi început să lucreze pentru serviciul de informații militare sovietic GRU încă din 1935. De asemenea, Chambers face referire și la activitatea de agent a lui Hiss în timpul Conferinței de la Yalta.

Urmează desfășurarea unor investigații complicate la capătul cărora, în 1950, un juriu federal îl găsește pe Hiss vinovat. Este condamnat la cinci ani de închisoare, pedeapsă pe care o execută între 1950 și 1954, dar își va susține nevinovăția până la moarte.

După eliberarea sa, Hiss face demersuri pentru a i se recunoaște nevinovăția. Totuși, în 1988, defectorul Oleg Gordievski îl identifică pe Hiss ca agent sovietic, aflat în legătură cu șeful rețelei de “ilegali” NKVD în SUA, Akhmerov.

Iosif Vissarionovici Stalin și Franklin D. Roosevelt, în timpul Conferinței de la Yalta

În ceea ce privește activitatea sa ca agent, este de menționat faptul că Hiss, care activa ca unul dintre consilierii ministrului de Externe, Sttetinius, a avut sarcina de a asambla documentele folosite de delegația Statelor Unite la Conferința de la Yalta, ceea ce înseamnă că a avut acces la cele mai secrete dintre ele, a căror cunoaștere de către delegația sovietică la Conferință îi asigura un avantaj hotărâtor în cursul tratativelor.

După Conferință, Hiss l-a însoțit pe Sttetinius într-o călătorie la Moscova. Există unele unele prezumții că Sttetinius ar fi avut legături cu sovieticii. De altfel, Sttetinius va fi înlocuit datorită atitudinii sale conciliatorii față de comunism.

După eliberare, Hiss va activa în domeniul comerțului. În 1957, publică volumul In the Court of Public Opinion, iar, în 1988, autobiografia Recollections of a Life în care își pledează nevinovăția.

În 1991, Hiss se adresează persoanei care răspundea de desecretizarea arhivelor secrete sovietice, generalul Volkogonov, cu rugămintea de a-i pune la dispoziție documentele referitoare la activitatea sa, dar acesta atestă că nu există nici un document despre Hiss în acestea.

Și alte persoane care activaseră domeniul informaților și cercetătorii sale menționează că Hiss nu ar fi activat pentru spionajul sovietic. Astfel, un alt diplomat care a spionat pentru URSS, Noel Field îl consideră pe Hiss ca nevinovat.

Pe de altă parte, persoane din conducerea serviciului militar de informații sovietic, GRU, se referă la Hiss ca la ”agentul nostru”.

În cele din urmă, vinovăția lui Hiss este confirmată de date rezultate din „operațiunea Venona”, care a făcut publice comunicări ale spionilor pentru URSS în timpul celui de al Doilea Război Mondial. În documentele sale Hiss apare sub numele de cod ALES, căruia conducerea serviciului de spionaj militar îi prezintă ”mulțumiri”.

Un alt diplomat care, considerat pe baza acelorași documente, suspect de spionaj, a fost Thomas Moses Foote, participant și el la Conferința de la Yalta, care de asemenea i-a însoțit pe Sttetinius și Hiss în călătoria la Moscova.

Agentul «inconștient»

Deosebit de controversat este rolul jucat de Harry Lloyd Hopkins (1890 –1946) în general în politica externă a Statelor Unite și în ceea ce privește rolul său la Conferința de la Yalta, unul din cei mai importanți consilieri ai președintelui Roosevelt, în același timp, presupus agent pentru URSS.

Domeniul în care Hopkins a jucat un rol decisiv a fost acela al politicii externe, al relațiilor diplomatice ale SUA, acționând ca emisar personal al președintelui, “ambasador” itinerant. De asemenea, el răspundea de relațiile cu Primul ministru al Marii Britanii, Winston Churchill, și cu șeful statului sovietic, I.V. Stalin, participând la majoritatea întâlnirilor acestora cu președintele SUA. În această calitate, Hopkins era deținătorul unora din cele mai importante informații mai ales din domeniul politicii externe De asemenea, Hopkins constituia principala “sursă de informații” în ceea ce privește relațiile cu URSS și cu Stalin pe care nu îl considera un dictator, ci un ”naționalist”.

În opinia sa, după război, Rusia Sovietică urma să devină una din cele mai mari puteri din lume. Analiștii consideră că Hopkins a jucat un rol deosebit în formarea opiniilor președintelui în acest domeniu. Au existat o serie de inițiative ale lui Hopkins în relațiile cu URSS care ulterior au trezit suspiciuni. Astfel, în cursul tratativelor din 1941 pentru legea “Land-Lease” privind livrarea de arme către viitorii aliați, el a fost de acord să se pună la dispoziția sovieticilor uraniu, în ciuda protestelor reprezentanților armatei americane.

Potrivit unor informații rezultate după război, din „operațiunea Venona” a reieșit că Hopkins a fost agent informator pentru URSS sub numele de cod “Agentul 19”. Aceste informații au fost completate de o serie de documente ale KGB, conținute de „arhiva Mitrohin”. Între altele, se face referire la o discuție a lui Hopkins la Ambasada URSS de la Washington, cu care ocazie el i-a informat pe diplomații sovietici că întâlnirea dintre un reprezentant al misiunii cu un membru al Partidului comunist din SUA, în cursul căreia îi fusese înmânată acestuia o sumă de bani, fusese înregistrată de contraspionajul american.

Există de asemenea mărturii după care Hopkins a pus la dispoziția Moscovei informații nu numai prin intermediul ambasadei, ci și pe alte canale, deci prin intermediul unor agenți sovietici, cum era Akhmerov. După unele presupuneri, ca urmare a unei vizitei la Moscova, Hopkins ar fi pus la dispoziția sovieticilor informații și material pentru producerea bombei atomice. De altfel, unii dintre ofițerii KGB erau convinși că Hopkins era “agent sovietic”.

De asemenea, o serie de lucrări apărute după 1990 atestă această poziție a lui Hopkins (Herbert Romerstein, Eric Breindel’s The Venona Secrets: Exposing Soviet Espionage and America’s Traitors), dar altele o contestă considerând că Hopkins nu a fost agent ci doar simpatizant al Uniunii Sovietice.

După participarea sa la Conferința de la Yalta, în calitate de consilier al lui Rooevelt, deci având acces la cele mai secrete documente, noul președinte Truman îl trimite în mai multe misiuni la Moscova.

În tot cazul, nu există (încă!) documente concrete care să ateste activitatea de agent în timpul Conferinței de la Yalta. Potrivit opiniei coautorului volumului despre ”Arhiva Mitrohin”, Andrew, Hopkins a fost ”mai mult un agent inconștient, decât unul conștient”.

Agentul «idealist»

Donald Duart Maclean (1913-1983) a fost un diplomat britanic care a activat ca spion pentru, membru al „grupului de la Cambridge” în timpul celui de al Doilea Război Mondial și al Războiului Rece

Încă din 1941, defectorul sovietic Walter Krivitski îi informase pe britanici de existența unui agent infiltrat (“cârtiță”) care transmitea informații sovieticilor, “un idealist ce lucra fără plată”. Deși datele furnizate de Krivitski îl indicau pe Maclean , nu au fost întreprinse nici un fel de măsuri împotriva acestuia, astfel încât el a putut în continuare să transmită informații prețioase despre poziția Aliaților la conferințele de la Potsdam și Yalta, ca și despre planurile acestora în ceea ce privește ocuparea Germaniei. De asemenea, Maclean le-a dezvăluit sovieticilor intențiile SUA față de Europa din cadrul Planului Marshall. În general, se poate spune că informațiile furnizate de Maclean au avut un rol decisiv în stabilirea strategiei URSS în perioada de început a Războiului Rece.

Deși nu a participat la Conferința de la Yalta, Maclean avea posibilitatea de a le transmite sovieticilor informații secrete utile pentru poziția lui Stalin în cursul acestora.

Microfoane peste tot

Gary Kern publică în revista ”Studies in Intelligence” (2003) articolul ”How ‘Uncle Joe’ Bugged FDR” (”Cum ‘unchiul Joe‘ [Stalin] l-a spionat pe FDR [Roosevelt]”) în care se referă la folosirea metodei ”ascultării prin microfoane” nu numai la conferința de la Yalta ci și la alte reuniuni internaționale desfășurate în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Pentru prima oară această metodă a fost folosită de sovietici în cursul convorbirile purtate cu miniștrii de Externe ai Statelor Unite (Cordell Hull) și Marii Britanii (Anthony Eden) care au avut loc la Moscova, și puțin înainte de Conferința de la Teheran. Se pare că cei doi miniștrii fuseseră avertizați că serviciile de informații sovietice aveau această intenție.

Pe o scară largă fost aplicată această metodă la Conferința de la Teheran (22–26 November 1943). Fiind informat de acest pericol, Roosevelt a insistat să fie cazat în sediul Ambasadei Statelor Unite. Nu se știe dacă sovieticii nu reușiseră să instaleze microfoane și aici, așa cum făcuseră în clădirea Ambasadei americane la Moscova.

Că se reușise interceptarea convorbirilor lui Roosvelt este atestat de Sergo Beria, fiul lui Lavrenti Beria, care, în memoriile sale, arată că fusese însărcinat de Stalin să le asculte și să le noteze. Sinteza acestor convorbiri era prezentată lui Stalin la prima oră care putea astfel să se pregătească de negocieri. Totuși Stalin era conștient că Roosevelt era informat de acest lucru, fiind probabil mulțumit să afle că, în aceste convorbiri președintele american arăta prețuire pentru personalitatea sa.

În ceea ce privește Conferința de la Yalta, metoda instalării de microfoane a fost practicată pe o scară largă. Lavrenti P. Beria, șeful NKVD, i-a confirmat lui Stalin că în palatul Yusupov, în care urma să fie cazată delegația britanică, fuseseră instalate microfoane, ca și la reședința președintelui Roosevelt, precum și la sediul în care urma să se desfășoare conferința, la Palatul Livadia.

Se pare că președintele Statelor unite a fost atât de ”naiv” încât să nu dea atenție acestui fapt atunci când i-a fost adus la cunoștință. Totuși Anna Roosevelt, fiica președintelui, care l-a însoțit pe acest la Yalta, i-a însărcinat pe agenții americani să identifice aceste instalații. Stalin a fost deosebit de iritat atunci când i s-au adus la cunoștință reclamațiile delegaților americane și britanice referitoare la instalarea de microfoane.

Iosif Vissarionovici Stalin și Winston Churchill, în timpul Conferinței de la Yalta

În memoriile sale, Churchill arată că sovieticii manifestau o ”atenție copilăroasă” față de orice detaliu referitor la prezența delegației sovietice la Yalta, inclusiv în ceea ce privește meniul care era servit la recepții. Desigur, unele detalii erau cunoscute datorită interceptărilor.

Într-o declarație recentă în fața unui post de televiziune un fost agent NKVD (ulterior KGB) arată că membrii delegațiilor erau informați în legătură cu instalarea de microfoane de aceea ferindu-se să poarte discuții în interiorul clădirilor, preferând să converseze în exterior, în grădinile reședințelor, neștiind că și aici fuseseră instalate numeroase microfoane direcționale. Stalin insista ca în înregistrări să fie menționate până și intonațiile discuțiilor lui Roosevelt.

Autorul studiului menționat arată că aceste interceptări i-au dat lui Stalin posibilitatea de a cunoaște din timp atitudinea interlocutorilor săi occidentali și să adopte atitudinea care îi convenea, inclusiv în ceea ce privește organizarea postbelică a lumii care s-a discutat la Conferința de la Yalta.

Potrivit unor comentatori politici, atitudinea conciliatorie a șefilor delegațiilor occidentale mai ales la Conferința de la Yalta apare cu atât mai puțin scuzabilă dacă ținem seama că, totuși, Stalin era informat de intențiile lor pe diferite căi, prin intermediul unor agenți sau al interceptărilor prin microfoane, de care, la rândul lor, Roosevelt și Churchill erau informați.

Se ridică întrebarea dacă spionajul practicat de sovietici la reuniunile internaționale a a fost în stare să modifice cursul evenimentelor în timpul războiului și ulterior, reușind să ”adoarmă” vigilența liderilor occidentali în ceea ce îl privește pe Stalin. În acest sens, Churchill remarca: ”Bietul Neville Chamberlain a avut încredere în Hitler, ceea ce a fost o greșeală. Dar nu cred că eu am greșit în ceea ce îl privește pe Stalin”.

De la tunele la «pisicile acustice»

De fapt, și serviciile de informații occidentale au folosit tehnica interceptărilor convorbirilor, mai ales în perioada postbelică.

În 1949, serviciile de informații britanice au inițiat la Viena ocupată ”Operațiunea Silver” care consta în amplasarea unor instalații care dădeau posibilitatea interceptării discuțiilor care aveau loc în sediul conducerii armatei sovietice. Operațiunea s-a desfășurat până în 1955, dar deja, din 1953, sovieticii erau informați despre ea datorită acțiunii agentului dublu George Blake.

”Operaținea Gold” sau ”Cronometru” a fost inițiată în ani 1950 de serviciile de informații americane și britanice, constând în săparea unui tunel sub zona sovietică de ocupație din Berlin care dădea posibilitatea ”ascultării” convorbirilor care aveau loc la sediul Statului major al trupelor sovietice. De fapt, și de această dată, sovieticii au fost informați de operațiune încă de la debutul său prin același agent dublu George Blake și au ”descoperit” tunelul în 1956. În cele din urmă acesta s-a inundat.

S-a ajuns și la inovații ”originale”, cum a fost Operațiunea ”Acoustic Kitty”, declanșată la începutul anilor 1960 de CIA care consta în instalarea de microfoane pe...pisicile care frecventau misiunile diplomatice sovietice.