Autor 4558 vizualizări


În concepția lui Steven A. Epstein, o comunitate cu cel puțin 5000 de locuitori poate fi considerată o societate urbană, perioada anilor 1198-1300 nemarcând evenimente ce-ar putea afecta specificul acestei societăți. În secolul al XIII-lea, Europa a avut un puternic caracter rural, în care orașele reprezentau concentrări de sate și cătune, ce se răspândeau vertiginos de-a lungul coastelor Mediteranei, Canalului Englez și Golfului Finlandei, fiind înconjurate de ziduri sau mări. În orice oraș creștin, Biserica era cea mai mare clădire, în cadrul căreia slujbele erau ținute în limba greacă sau latină, singagogile și, implicit, evreii, reprezentând o minoritate în rândul creștinilor. Odată cu creșterea demografică semnificativă din secolul al XIII-lea, s-au extins și orașele Europei din punct de vedere demografic și teritorial.  

Istoricul subliniază că marile orașe constituiau un mediu periculos și nesănătos, măcinat de creșterea mortalității infantile, în contextul fluxului ascendent al oamenilor ce se mută din mediul rural în cel urban. Orașe precum Stratford-upon-Avon, Viena sau Praga au luat naștere din inițiativa unor întreprinzători sau din motive incerte. În mod paradoxal, Valencia, Sevilla sau Cordoba au renăscut ca adevărate centre socio-economice pe coasta iberică, fiind de sorginte musulmană. Constantinopolul a fost cel mai mare oraș al Europei până la prima sa cădere din anul 1204. În anul 1300, cel mai mare oraș european era Parisul, cu o populație de aproximativ 200.000 de locuitori, fiind alcătuit din numeroase bresle și având un profund caracter universitar. Veneția și Florența, cu o populație de aproximativ 100.000 de locuitori, s-au remarcat prin comerțul realizat cu marile orașe, alături de alte orașe precum Köln, Milano sau Londra, ce puteau aduna comunități mai mari. Roma, Napoli și Palermo au jucat un rol guvernamental important în secolul al XIII-lea, definirea caracterului unui oraș fiind esențială în acea perioadă.

În același timp, Epstein accentuază ideea că un oraș era mult mai avantajat din toate punctele de vedere dacă era situat la o intersecție rutieră sau maritimă precum erau cele două orașe Buda și Pesta, Veneția, Marsilia sau Genova, ce aveau porturi navale impresionante. În general, exista o relație dinamică între societatea urbană și cea rurală, bazată pe migrațiile ce determină scăderea iobăgiei în mediul rural, crearea unor noi cartiere și instituții în orașe precum și creșterea competitivității și specializării în orașe. Marginalii precum prostituatele, evreii sau leproșii au fost considerați “persoane indezirabile” de către cetățeni în secolul al XIII-lea. Istoricul constată că societatea urbană a reprezentat un amestec de tradiție și inovație, în sensul că oamenii s-au identificat prin tradiții, obiceiuri și îmbrăcăminte, combinând perspectiva medievală cu cea pe cale să devină o noutate pentru acea perioadă. De asemenea, orașul tipic secolului al XIII-lea reprezenta o concentrare de cartiere mixte din punct de vedere etnic, formate pe o linie meșteșugărească sau profesională, cu puternice origini rurale și spirituale, fiind definite prin intermediul parohiilor urbane. Majoritatea locurilor de muncă ale oamenilor erau în magazine mici sau pe șantiere navale, fiind plătiți de obicei în fiecare zi de sâmbătă. Mercenarii au reprezentat cea mai bogată clasă socială, ce-a apărut pentru prima dată în orașe precum Florența, Lucca sau Siena.

Potrivit lui Steven Epstein, secolul al XIII-lea a fost și un secol al ascensiunii și formării breslelor europene, sistemul uceniciei oferindu-le ocazia tinerilor să dobândească o educație și o pregătire profesională remarcabilă. În vârful ierarhiei sociale, se aflau “maeștrii”, acei întreprinzători individuali, dar care erau în serviciul clienților lor, iar în cazul în care cineva se afla în slujba regelui, în vârful ierarhiei era guvernarea locală sau Biserica. Constantele vieții urbane erau numeroase - boala, sărăcia, crima, igiena, frauda și ignoranța. Orașul aparținea sau era pe cale să aparțină unei entități politice largi, în care se cultiva libertatea individuală. Biserica deținea un rol caritabil semnificativ, în sensul că oamenii săraci, bolnavi sau abandonați erau primiți și îngrijiți în parohiile urbane, mănăstiri sau ordine călugărești precum cel al franciscanilor și dominicanilor, numărul copiilor abandonați crescând simțitor din cauza sărăciei din orașe. Atât breslele, cât și sfatul orașului dezbăteau și încercau să rezolve problemele societății, una dintre ele fiind menținerea standardelor de calitate și control al prețurilor. Istoricul surprinde importanța de a fi cetățean în secolul al XIII-lea, timp în care femeile, minoritățile religioase și sclavii nu aveau dreptul de a deține un rol politic, fiind nevoiți să plătească taxe. 1

Robert Stacey considera cavaleria drept o clasă socială redusă numeric, ce se caracteriza prin loialitate, generozitate și bravură militară, permițând integrarea ei în aristocrație și creșterea prestigiului și statutului socio-militar. Cavalerii se deosebeau de marii lorzi prin bogăție, putere și prin transmiterea ereditară a moștenirii lor. La sfârșitul secolului al XIII-lea, ministerele germane au fost integrate în cadrul nobilimii libere, dar și a aristocrației, constituind în Austria, Styria sau Germania așa-numita “proprietate a lorzilor”. “Milites” erau recunoscuți drept “domini”, ce reprezentau țărănimea dependentă, locuind în case fortificate. Nobilimea era în ascensiune, mobilitatea socială realizându-se și prin intermediul căsătoriilor cu oameni înstăriți. Istoricul constată existența unor relații de vasalitate între nobilimea rurală și administratorii și mercenarii urbani, ce instituie o importantă nobilime în orașele italiene în anul 1100. Serviciul militar era obligatoriu pentru bărbații dornici să avanseze din punct de vedere social, în contextul jafurilor și cuceririlor din timpul Reconquistei spaniole.2 

Potrivit lui Susan Reynolds, baza comunității urbane s-a format prin similitudinea geografică cu comunitatea rurală, dar și prin aplicarea practicilor tradiționale de justiție și guvernare locală. În orașe se promova fervent patriotismul și neînțelegerea civică. Apelând la afirmația lui Henri Pirenne, Reynolds surprinde faptul că orașele nordice medievale au apărut ca urmare a acțiunii spontane a generațiilor umane de a renaște comerțul extins în secolul al XI-lea, ce reprezintă un motiv al dezvoltării urbane, cetățenii acestor orașe fiind numiți “burgensis”. Majoritatea orașelor italiene erau clădite pe siturile romane, în care s-a menținut solidaritatea civică, existând transformări culturale. Biserica era un simbol al protecției și al unității, cetățenii crezând într-un singur strămoș comun. Canterbury a fost primul și cel mai important oraș-catedrală al Angliei, orășenii fiind recunoscuți drept “urbani” încă din anul 900, când a fost utilizată pentru prima dată noțiunea de “oraș”. Un imigrant putea deveni cetățean al unui oraș după un an și o zi de rezidență acolo.

Susan Reynolds subliniază că dezvoltarea încrederii și a puterii de a proteja interesele cetățenilor ca urmare a controversatului “Concurs de Investitură” au permis dezvoltarea demografică urbană din secolele X-XI. Orașele engleze militau cu disperare pentru independență, în contextul impunerii unor taxe ridicate de către regimul regal opresiv. Lupta pentru obținerea libertății, a independenței și a dezvoltării constituționale s-a manifestat în orașe încă din anul 1066, reușind să le obțină de la monarhie începând din secolul al XII-lea. Înainte de anul 1150, a apărut funcția de „consul”, ce era ales de către împărat sau episcop pe o durată de 5 ani din toate categoriile sociale, având atribuții executive și juridice cu un rol consultativ în administrația urbană italiană. La mijlocul secolului al XII-lea, termenul “commune” simboliza că orașele reprezentau o “proprietate comună”, alături de drepturile și libertățile cetățenilor, ce-au fost recunoscute prin Tratatul de pace de la Konstansz din 1183. Reynolds menționează că, înainte de secolul al XIII-lea, împăratul și-a pierdut treptat autoritatea în detrimentul guvernării locale, însă, odată cu domnia lui Filip August, autoritatea imperială renaște ca urmare a consolidării unei relații de stabilitate între monarhie și societatea urbană (mai ales în Anglia și Franța). Cei care conduceau orașele erau denumiți “nobilis” sau “magnati” datorită influenței lor socio-economice și politice.

Monopolizarea puterii politice din afara orașelor de către oligarhia patriciană reprezintă o componentă a acestei perioade, drepturile și libertățile oamenilor fiind irelevante în acest sens. În secolul al XIII-lea, Parlamentul a fost înlocuit de consilille orășenești cu scopul supravegherii ofițerilor și integrării oamenilor înstăriți în sistemul politic. Aceste consilii reprezentau organisme instituționale, alcătuite din 12, 24 sau chiar câteva sute de membri, ce erau aleși printr-un sistem indirect sau de către consilierii retrași din funcție. Monarhii erau interesați de sănătatea și traiul cetățenilor, dorind ca aceștia să aibă un trai decent și sigur prin construirea unor spitale, ziduri, drumuri pavate, piețe comerciale sau băi publice.

Susan Reynolds concluzionează că cel mai mare câștig social al orașelor era că au reușit să ofere un trai de viață atractiv prin caracterul lor de republică, monumentalitate și promovarea unei ideologii politice consecvente.3   

NOTE

1   Steven A. Epstein, „Urban Society” în The New Cambridge Medieval History,c.1198-1300, Volume V, edited by David Abulafia (Cambridge: Cambridge University Press, 2008), p. 26-38.

2  Robert Stacey, „Social Change in the Thirteenth Century”, în The New Cambridge Medieval History,c.1198-1300, Volume V, edited by David Abulafia (Cambridge: Cambridge University Press, 2008), p. 13-26.

3  Susan Reynolds, „Urban Communities” în Kingdoms and Communities in Western Europe 900-1300 (Oxford: Clarendon Press, 1997), p. 155-219.