Autor 2357 vizualizări


Magie. O muzică ce redă un univers al copilăriei plin de inocență și sensibilitate. Fulgi de nea și flori care dansează. Un regat feeric al dulciurilor, în care ciocolata, cafeaua sau ceaiul dansează și ele. Jucării care prind viață. O luptă „acerbă” între soldăței de plumb și șoareci. Și, mai presus de toate, o poveste de Crăciun, cu brad împodobit, cadouri și o fetiță care visează o lume perfectă și, poate, prima ei dragoste. Un spărgător de nuci transformat într-un prinț.

Probabil tocmai pentru că traduce nevoia de visare din fiecare dintre noi, Spărgătorul de nuci a devenit cel mai popular balet al tuturor timpurilor și adesea își dispută cu Lacul Lebedelor titlul de cel mai des montat balet în lume. Şi dacă în zilele noastre, în fiecare an, studiourile de la Hollywood pregătesc o superproducție-fantezie care să îi captiveze pe copii de Crăciun, un film de familie care se strângă pe mapamond încasări colosale, Spărgătorul de nuci face săli pline din 1892!


Spărgătorul de nuci își datorează existența unui trio artistic. Ceaikovski a creat muzica, pe baza poveștii „Spărgătorul de nuci și Regele Șoarece”, rodul imaginaţiei scriitorului german Ernst Theodor Amadeus Hoffmann, la care se adaugă francezul Marius Petipa, unul dintre cei mai mari coregrafi din toate timpurile, care a transformat notele compozitorului în mișcare. 

Ceaikovski a primit propunerea de a compune baletul și o operă din partea lui Ivan Vsevolozhski, director al Teatrelor Imperiale Ruse, care a purtat prima discuție cu compozitorul la finalul anului 1890. Cele două lucrări urmau să fie prezentate împreună, în aceeași seară. Opera rezultată, Iolanta, nu a rămas în istorie drept o capodoperă (față de Evgheni Oneghin sau Dama de pică), deşi, la vremea respectivă compozitorul simţise că ea fusese mai bine primită decât baletul.

Încurcate sunt căile muzicii şi-ale admiraţiei publicului: Ceaikovski nu şi-a dat seama atunci că baletul său urma să devină un adevărat „hit” internațional, fără vârstă...

O adevărată „chimie” artistică: Ceaikovski şi Petipa  

Premiera absolută a baletului a avut loc pe 18 decembrie 1892, la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg, sub bagheta dirijorului italian Riccardo Drigo, el însuși și compozitor de balet și operă. În martie 1892, Ceaikovski selectase o parte din ceea ce compusese deja pentru premiera din decembrie și dirijase el însuși, în formulă de concert, o suită din baletul său, la o întâlnire a Societății Muzicale din Sankt Petersburg. Suita s-a bucurat de succes și a fost mai cunoscută decât întregul balet, până în secolul XX.  


Totuşi, începuturile au fost dificile: Ceaikovski s-a luptat cu sine pentru a începe să creeze baletul – simțea că libretul nu îl inspira. Contemporan cu compozitorul și lucrând îndeaproape cu acesta pentru a transforma în mișcare partiturile sale de balet, Petipa era coregraful principal al Baletului Imperial din Sankt Petersburg (astăzi cunoscut ca Baletul Teatrului Mariinski – sau Kirov, în perioada comunistă). Pentru Spărgătorul de nuci, Ceaikovski a creat muzica în funcție de indicațiile clare ale lui Petipa, care avea nevoie de un număr precis de măsuri pentru anumite dansuri.

Lui Petipa îi datorăm, de altfel, coregrafia majorității baletelor clasice, care sunt și astăzi dansate așa cum le-a conceput el sau care sunt montate în versiuni inspirate de coregrafia sa. Petipa lucra adeseori cu asistentul său, coregraful Lev Ivanov, pentru a realiza baletele. Şi, în acest sens, există o dezbatere nelămurită cu privire la Spărgătorul de nuci: se pare că Petipa începuse să realizeze coregrafia, apoi s-a îmbolnăvit și întreaga sarcină a căzut asupra lui Ivanov, ceea ce ar face ca lui să i-o datorăm în fapt...

Popularitatea extraordinară de care se bucură acest balet „de familie”, în două acte, a dat naștere unui număr foarte mare de versiuni, de la cele clasice la altele moderne, precum cea semnată de marele coregraf al secolului XX, Maurice Béjart, și interpretată de propria companie de balet (Béjart Ballet Lausanne – Elveția).

Spărgătorul de nuci s-a bucurat de variante concepute special pentru televiziune, a fost transformat în balet pe gheață, film artistic sau desen animat. Fragmente din suita Spărgătorul de nuci au făcut parte din „Fantasia” lui Disney (1940). Pe scurt, există zeci de versiuni dansate, animate, cinematografice ale acestui balet. În acest an, Madonna a lansat pe noul ei album Madame X cântecul „Dark Ballet” (Balet întunecat), în care folosește muzică din Pastorala și Valsul florilor din Spărgătorul de nuci.

În culisele poveştii  

Ceaikovski și Petipa au parcurs, se pare, o adaptare de Alexandre Dumas a poveștii inițiale scrise de E.T.A. Hoffmann. Povestea lui Hoffmann era mult mai lungă și mai sumbră decât libretul concentrat conceput de Marius Petipa pentru balet (spre exemplu, a fost eliminată mica istorie care reda circumstanţele transformării unui prinț în spărgător de nuci...)

În ce constă miezul poveştii, vedem în cele ce urmează:

Petrecere de Crăciun în casa bogată a familiei Stahlbaum. Misteriosul unchi (în alte versiuni, naș) Drosselmeyer sosește cu daruri pentru cei mici, printre care păpuși în mărime naturală și un spărgător de nuci pentru micuța Clara (numită în alte versiuni Marie sau Mașa), fiica gazdelor. Personaj extrem de inedit, Drosselmeyer este înconjurat de charismă și mister, prezentat ca și cum ar fi magician sau păpușar, ceasornicar sau făuritor de jucării de tot felul. Un fel de Moș Crăciun în versiune de roman gotic!


Fritz, fratele mai mic al Clarei, este gelos. Îi ia surorii jucăria abia primită și, din greșeala, o scapă pe jos și o strică. Unchiul o ajută să-şi repare spărgătorul de nuci, iar Clara îl aşază cu grijă sub brad. Invitații pleacă și părinții o conduc pe Clara la somn. Noaptea, fetița se trezește să își ia jucăria nou-primită și observă cum toată casa se transformase: bradul căpătase proporții uriașe, spărgătorul de nuci prinsese viață și conducea o armată de soldăței de plumb, și ei treziți la viață, într-o luptă împotriva șoarecilor din casă.

Spărgătorul câștigă lupta cu ajutorul Clarei, care aruncă un papuc în capul Regelui Şoarece. Jucăria de lemn se transformă acum într-un prinț chipeş și acesta o invită pe Clara să îl însoțească într-un regat magic. Cei doi trec prin ținutul de zăpadă al fulgilor de nea și ajung în tărâmul dulciurilor, fiind întâmpinaţi chiar de Zâna Dulciurilor.

Actul al doilea al baletului evocă regatul feeric cu celebrele dansuri denumite după țara care le-a inspirat (dansul spaniol – reprezentat adesea ca dansul ciocolatei, dansul arab – dansul cafelei, dansul chinez – dansul ceaiului, Trepak-ul – dansul rusesc/dansul acadelelor, Pastorala – dansul marțipanului, urmat de cunoscutul Vals al florilor). Suita este completată de pas de deux-ul celor două personaje principale (în anumite versiuni, Clara și Spărgătorul de nuci transformat în prinț, în alte versiuni, Zâna Dulciurilor și cavalerul ei).

Dimineața, micuța Clara se trezește în patul ei și se întreabă dacă ceea ce s-a întâmplat a fost vis sau realitate...

Muzica: celesta, armonia, corul de copii 

Spărgătorul de nuci (1892) este al treilea și ultimul balet compus de Ceaikovski, după Lacul Lebedelor (1875-1876) și Frumoasa din Pădurea Adormită (1889). La un an după ce a încheiat partitura Spărgătorului, cea mai inocentă și veselă lucrare a sa, și după ce a creat și celebra Simfonie nr. 6, supranumită Patetica, cea mai tragică și plină de suferință simfonie a sa, Ceaikovski murea, trecerea sa în neființă fiind înconjurată de întrebări privind o posibilă sinucidere.

Indiferent de subtilitățile vieții sale personale, esențial este faptul că sensibilitatea lui exacerbată ce transpare în toată muzica sa şi suferinţele în dragoste (ca urmare a homosexualităţii) au făcut ca un torent de emoţie vie să se reverse în întreaga-i creație. Şi tocmai această sensibilitate intensă din partiturile lui Ceaikovski este resimțită de orice suflet uman care ascultă, indiferent de cultură sau epocă. Durerea lui a devenit motivul pentru care publicul vibrează la muzica sa și, printr-o ironie a sorții, drama sa l-a transformat într-unul dintre cei mai des interpretați compozitori ai tuturor timpurilor, ale cărui lucrări au fost bine primite atât în Europa, cât și în America sau Asia.


Din păcate, niciunul dintre cele trei balete ale lui Ceaikovski nu s-a bucurat de mare succes la premieră – iar la un an după premiera Spărgătorului, compozitorul rus murea fără să ştie că baletele sale sunt, de fapt, o imensă reuşită... Din Spărgătorul de nuci, doar suita din Actul 2, ce cuprinde dansurile din Regatul Dulciurilor, a fost cu adevărat îndrăgită de la început, deși, oricum, muzica în sine a fost mai apreciată la premieră decât coregrafia și montarea, care au fost judecate mai aspru. A doua jumătate a secolului XX i-a redat Spărgătorului de nuci gloria cuvenită și, mai ales în Statele Unite ale Americii, Crăciunul nu există fără noi montări ale baletului în toate orașele mari.

O inovație a lui Ceaikovski în Spărgătorul de nuci este folosirea celestei, un instrument muzical de percuție ce fusese abia inventat la Paris și pe care îl descoperise recent într-o călătorie în capitala Franței. Instrumentul, ce are o claviatură asemănătoare pianului, produce un sunet fin și pur, ca de clopoței. A fost folosit în primul rând pentru solo-ul (variația) din Actul 2 al Zânei Dulciurilor (dansat de Clara în alte versiuni), tocmai pentru a reda puritatea personajului. Pentru același efect de sensibilitate, Ceaikovski a folosit, la finalul primul act, în dansul fulgilor de nea, un mic cor de copii.

Montări celebre – şi premiera de la Bucureşti, în regia şi coregrafia lui Tilde Urseanu 

Spărgătorul de nuci este adesea reprezentat cu participarea micilor elevi ai liceelor de coregrafie, care fac cunoștință cu scena și evoluează alături de balerinii adulți, profesioniști. Iar povestea iniţială poate să cunoască şi ea diferite modificări, în funcţie de viziunea fiecărui coregraf care alege să conceapă o nouă montare a celebrului balet.

La premiera absolută de la Sankt Petersburg, din 1892, au dansat elevi ai Școlii Imperiale de Balet din oraș. Spărgătorul de nuci poate fi așadar o „rampă de lansare” a tinerelor talente care vor fi stelele baletului de mâine. Sunt însă și situații când, pentru simplificare, coregraful alege să lucreze doar cu balerini adulți, care să interpreteze inclusiv rolurile copiilor, ceea ce dă naștere unor performanțe tehnice superioare, dar reduce din magia și farmecul baletului.


În 1919, coregraful rus Alexander Gorsky propune o nouă versiune, în care elimină copiii din distribuție – și rolurile din Actul 2 dansate de Zâna Dulciurilor și cavalerul ei sunt interpretate chiar de către Clara și Spărgătorul de nuci. Este, desigur, o provocare artistică pentru interpreții celor două roluri principale să fie la fel de credibili în Actul 1 (când Clara e o copilă și spărgătorul este o jucărie de lemn) și în Actul 2 (când Clara este o adevărată domnișoară și spărgătorul e prințul ei...).

În afara Rusiei, prima montare a avut loc la Teatrul Național din Praga, în 1908, urmată de cea din Anglia, în 1934, în coregrafia lui Nicholas Sergeyev, după cea originală Petipa/Ivanov. În Statele Unite ale Americii, prima montare completă a fost realizată în 1944, în interpretarea companiei San Francisco Ballet și în coregrafia lui Willam Christensen, iar o versiune celebră a baletului este cea concepută de marele coregraf George Balanchine pentru New York City Ballet, în 1954.

Printre montările celebre se numără și cea semnată de Rudolf Nureev (în 1963) pentru Royal Ballet (Londra) sau cea a lui Mikhail Baryshnikov pentru American Ballet Theatre.

La București, premiera a avut loc în decembrie 1960, în regia și coregrafia lui Tilde Urseanu, fiică a faimosului fotoreporter interbelic Iosif Berman. La începutul anilor ’90, o nouă versiune, semnată de Alexa Mezinescu, a văzut lumina scenei Operei Naționale București, iar actuala montare a avut premiera în 2018, coregrafia creată de Oleg Danovski fiind pusă în scenă de Oleg Danovski jr. Au existat, desigur, și numeroase versiuni montate pe scenele operelor din țară.

*** 

Spărgătorul de nuci, baletul care este reprezentat de aproape orice companie de dans din lume în preajma sărbătorilor de iarnă, ne poartă într-un univers magic, o lume perfectă a bucuriei şi a încântării. Și poate că tocmai acesta este și pariul câștigat de Ceaikovski și de baletul-capodoperă cu timpul: Spărgătorul de nuci este promisiunea din sufletul fiecărui copil că visele cele mai incredibile se pot transforma în realitate.  

Acest text a apărut în Historia nr. 215, disponibilă la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 15 decembrie 2019-14 ianuarie 2020, dar şi în format digital pe paydemic.com 

 Cumpără Acum

 Cumpără Acum