Sosirea Misiunii militare germane în România (1940)

Autor 16417 vizualizări


În urma ultimatumurilor sovietice, în iunie 1940, statul român a fost nevoit să cedeze Basarabia, după ce regele Carol al II-lea anunțase că a „încins țara cu un stăvilar de foc, de fier și de beton peste care nimeni nu va putea trece” și că armata este pregătită să intervină atunci când situația o va impune. În realitate, nu a mișcat un deget, n-a tras un foc de armă în apărarea României Mari, fiind silită să se retragă, acoperită de umilință și rușine, după ce ceruse, în repetate rânduri să pună la punct măcar un plan de retragere, care, la momentul potrivit, ar fi putut fi utilizat în condiții oricum preferabile haosului care a urmat notelor ultimative sovietice.

Societatea românească a reacționat fără vigoare la minciunile cu care guvernanții (regele, în primul rând, dar și oamenii politici care îl sprijiniseră) își acoperiseră neputința. Memoriul prezentat de istoricul Nicolae Iorga în Parlament, semnat de personalități ale vieții politice și culturale românești, s-a bucurat de un oarecare ecou, iar soluția pe care Carol al II-lea a găsit-o a fost aducerea în fruntea guvernului, prin înlăturarea lui Gheorghe Tătărescu, a lui Ion Gigurtu.

Opinia publică românească avea să fie însă complet bulversată și s-a implicat în ample manifestații de protest, abia după 30 august 1940, în condițiile semnării Dictatului de la Viena, care rupea din teritoriul României 43.492 kilometri pătrați și 2.667.000 de locuitori, dintre care peste 50% erau români.

Demonstrațiile de protest au fost foarte puternice la Cluj, Timișoara, București, Brașov, Sibiu, Orăștie, Constanța, Iași și Baia Mare, iar o particularitate a acestora a fost și aceea că militarii s-au alăturat protestatarilor, fapt nemaiîntâlnit până atunci, așa cum s-a întâmplat la Sibiu, unde Comandamentul Corpului Teritorial de armată a ieșit în stradă, alături de manifestanți, generalul Georgescu-Pion declarând că „dacă nu vom ști să ne apărăm drepturile noastre sfinte, nu merităm să purtăm uniforma militară”.

În timp ce regimul de autoritate monarhică, inaugurat de Carol al II-lea în februarie 1938, părea că poate supraviețui, după pierderea Basarabiei, prin unele schimbări și cosmetizări guvernamentale, ca și printr-o regândire a parametrilor politicii externe, fie și în ceasul al doisprezecelea, Dictatul de la Viena a reușit, prin nemulțumirea generală, să devină piatra de moară legată de gâtul regimului.

La 6 septembrie 1940, regele Carol al II-lea se vede silit „să treacă” asupra fiului său „grelele sarcini ale domniei” (o încercare abilă de a evita cuvântul „abdicare”, în vederea unei ipotetice reveniri pe tron, așa cum se întâmplase la 8 iunie 1930!), părăsind România „acompaniat”, la granița de vest, de gloanțele legionarilor.

Redefinirea patriotismului

La 2 septembrie 1940, ca urmare a manifestațiilor care cuprinseseră ceea ce mai rămăsese din România Întregită în 1918, în care se implicaseră mai ales militari, ministrul Apărării Naționale, generalul C. Nicolescu, difuzează în întreaga armată un ordin circular, contrasemnat de șeful Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail (vezi Documentul 1), prin care se încerca – in extremis – calmarea spiritelor încinse de rezultatul nefast al Dictatului de la Viena.

Teza principală, care guvernase și explicațiile oferite de generalul Florea Țenescu, șeful Marelui Stat Major, și generalul Ioan Ilcuș, ministrul Apărării, în cele două Consilii de Coroană din 27 iunie 1940, când fusese discutată cedarea Basarabiei, era aceea că România nu este în măsură să se bată pe mai multe fronturi și să reziste prea mult timp.

Decizia politicienilor, în iunie 1940, fusese influențată și de pozițiile exprimate de cei doi generali. Argumentul imbatabil, care urma să fie oferit de comandanții unităților atât ofițerilor, cât și ostașilor, era situația Norvegiei, Belgiei și Olandei, țări care fuseseră ocupate de Germania nazistă, în pofida încercărilor de a opune rezistență, ceea ce transforma Wehrmachtul, în opinia semnatarilor ordinului circular, într-o armată invincibilă cu care nu se putea lupta.

Astfel, logica evoluției evenimentelor îndemna la păstrarea și consolidarea a ceea ce mai rămăsese din România Mare. Ceea ce surprinde în acest ordin circular este tocmai redefinirea patriotismului, în aceste dificile împrejurări prin care trecea țara, printr-un ordin care emană de la cel mai înalt nivel militar, prin simplul fapt că a te lupta pentru țară nu mai reprezenta o valoare în sine – asemenea atitudini individuale sau colective, „fals patriotice”, ar fi putut duce, în opinia semnatarilor Ordinului circular, la „minarea coeziunii unităților sau la acte de indisciplină” –, ci mai degrabă devenea dezirabilă acceptarea mioritică a unui dat imuabil, toți cei care nu s-ar încadra în noua definiție a „patriotismului resemnat” fiind pasibili de sancțiuni și „măsuri severe”.

„Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa”

Însă politica de apropiere de Axă fusese inaugurată încă din vara anului 1940, de Carol al II-lea, care, în speranța unei reorientări a politicii externe românești în ceasul al doisprezecelea, îi adresase lui Adolf Hitler cererea de a trimite o Misiune militară germană în România.

Luând puterea, în septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a precizat că România nu se mai considera legată de niciunul dintre pactele, acordurile și înțelegerile diplomatice încheiate în perioada anterioară, socotind că singura bază a politicii externe viitoare va fi consolidarea și dezvoltarea legăturilor cu Axa. La 21 septembrie 1940, cu prilejul unei ședințe a Consiliului de Miniștri, Antonescu a declarat, tranșant, că „noi mergem sută la sută, până la moarte, alături de Axă. Ori triumfăm cu Axa, ori cădem cu Axa”.

Chiar a doua zi după preluarea puterii, la 7 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a reafirmat, într-o convorbire avută cu colonelul Alfred Gerstenberg, atașatul militar al Reich-ului la București, acordul său pentru venirea trupelor germane în România.

Până la 20 octombrie 1940 a sosit în România întregul comandament al Misiunii militare germane, iar la jumătatea lunii noiembrie a fost încheiată deplasarea tuturor subunităților componente.

În iarna anilor 1940-1941, Misiunea militară germană a instruit, împreună cu ofițerii români, trei divizii model românești (5, 6 și 13 Infanterie), în garnizoanele de dislocare a acestora. Soldații români (cei mai mulți provenind din mediul rural) nu au privit însă cu ochi buni venirea militarilor germani și generalul Ion Antonescu a fost nevoit, la 30 octombrie 1940, să emită Ordinul General 877 (vezi Documentul 2), prin care explica rațiunea sosirii în România, „ca frați”, fără „gând de cucerire sau ocupare” a instructorilor militari germani, la solicitarea „conducerii țării”.

Documentul este interesant mai ales pentru ilustrarea remanențelor memoriei colective a țăranului român care, la mai bine de 20 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, asocia pe militarul german cu ideea de „ocupant”. Generalul Ion Antonescu a fost pus în situația de a utiliza întreaga sa autoritate în vederea reformulării convingerilor țăranului român, readus sub drapel, în raport cu militarul german care, în anii Primului Război Mondial, se identificase cu inamicul împotriva căruia luptase cel puțin un membru al fiecărei familii provenite din mediul rural.

În plus, în mintea tuturor stăruia încă rolul jucat de Germania nazistă în impunerea Dictatului de la Viena al cărei principal beneficiar, în detrimentul României, era Ungaria horthystă. Noua conduită față de militarii germani, cerută de Antonescu, era aceea față de oricare alt camarad care este dispus să-și sacrifice viața pentru apărarea teritoriului național. Ostașul-țăran era asigurat, prin vocea cea mai autorizată a acelui timp, că militarii germani se vor întoarce în țara lor de îndată ce își vor încheia misiunea pentru care fuseseră solicitați.

1. Ministerul Apărării Naționale Marele Stat Major. COPIE de pe ordinul circular nr. 17.835/B din 2 septembrie 1940

Ultimele evenimente, care au dus la ciuntirea teritoriului național, fără ca armata să fi fost pusă în situația de a lupta pentru apărarea patriei, a produs o explicabilă durere în sufletul ostașilor, de toate gradele.
Din această cauză, se pare că în oștire, își face drum părerea că România nu trebuia să consimtă de bunăvoie la cedările succesive de teritorii și mai ales nu trebuia să se supună arbitrajului de la Viena.
Asemenea opinii, dacă sunt lăsate să circule liber, pot produce o stare de revoltă care ușor se poate transforma în acte de indisciplină, cu consecințe incalculabile pentru țară. Pentru a se evita asemenea eventualități, domnii comandanți de mari unități vor da instrucțiunile necesare de detaliu spre a se explica ofițerilor și trupei din subordine, cauzele care au făcut ca organele de conducere superioară ale statului, să accepte condițiile atât de dureroase ale arbitrajului de la Viena.
Se va accentua, în special, că România, înconjurată pretutindeni de dușmani, unii foarte puternici, ar fi fost zdrobită în puțin timp și chiar desființată ca stat.
Exemplele Poloniei, Norvegiei, Belgiei și Olandei sunt foarte convingătoare în această privință. Acceptând arbitrajul ca garantarea frontierelor ce ne-au rămas, s-a asigurat existența unui stat român independent, în jurul căruia se vor grupa toate speranțele românilor de pretutindeni.
Trebuie să facem toate eforturile, pentru a păstra și consolida ceea ce ne-a rămas. Orice tulburare internă poate zădărnici atât viitoarea consolidare a statului actual, cât și nădejdile de viitor ale neamului întreg. Este deci imperios necesar ca toți ostașii să fie adânc convinși de necesitatea păstrării ordinii și disciplinei, spre a nu oferi dușmanilor pretexte pentru noi agresiuni.
Pe lângă opera de convingere, domnii comandanți de mari unități vor lua măsurile cele mai severe, pentru supravegherea oricăror manifestări individuale sau colective, care, sub pretextul patriotismului, ar putea duce la minarea coeziunii unităților sau la acte de indisciplină, aplicând la nevoie sancțiunile prevăzute de legi și regulamente.

Ministrul Apărării Naționale, General de Divizie C. Nicolescu. șeful Marelui Stat Major General de Divizie, Adjutant Gh. Mihail

Sursa: Arhivele Militare Române, Fond Microfilme, cota P II 1.238, c. 131


Generalul Ion Antonescu

2. Ministerul Apărării Naționale Secretariatul General Ordinul General nr 877 30 octombrie 1940

Ostași!
Sunt informat că nu cunoașteți rostul sosirii trupelor germane în țara noastră și nu toți știți cum trebuie să vă conduceți față de ele.
Trupele germane, formate din câțiva ofițeri instructori din unitățile Artilerie antiaeriană și avioane, precum și dintr-o divizie motomecanizată au fost chemate de Conducerea țării, deci n-au venit fără voința noastră, n-au venit cu gând de cucerire sau de ocupare, ci au venit cu gând de frate.
Am chemat trupele germane să vă învețe folosirea noului armament, pe care îl vom primi din Germania; le-am chemat să vă învețe procedurile de luptă întrebuințate de ei, cu rezultate atât de strălucite în ultimele războaie.
După ce își vor îndeplini misiunea ei se vor întoarce în țara lor. Ei își vor da și viața, dacă va fi nevoie, pentru apărarea pământului și a neamului nostru.
Ostași!
Sunt sigur că acum, când cunoașteți rostul venirii trupelor germane la noi, veți ști să le întindeți mâinile frățește, veți ști să-i faceți să simtă, cu o clipă mai curând, cât de mult prețuim camaraderia lor.

Ministru al Apărării Naționale, General de corp de Armată Ion Antonescu

Sursa: Arhivele Militare Române, fond microfilme, rola P II 1.238, c. 140.

Foto sus: Carol al II-lea și Ion Gigurtu - ultimul prim-ministru al României Mari

""