Soldatul roman care a cucerit Dacia

Autor 52354 vizualizări


Dacia a fost cucerită de romani printr-un mare efort militar. Prin bogăţiile solului şi subsolului, prin rolul său de lider al alianţei populaţiilor libere de la nordul fluviului şi de principal duşman al Imperiului, Dacia prezenta pentru romani un deosebit interes politic, economic şi militaro-strategic. Cea mai bună ilustrare a armatei care a extins şi a protejat Imperiul Roman este reprezentată pe Columna lui Traian. Relieful spune povestea celor două războaie daco-romane: primul – o serie de expediţii, încheiate în urma unor bătălii decisive, al doilea – un război de cucerire, încheiat cu arderea capitalei Sarmizegetusa.

Armata romană care a participat la primul război a fost formată din 10 legiuni (dintr-un total de 30, câte existau în Imperiul Roman), alături de 90 de regimente de auxiliari (21 alae, 33 cohortes equitatae, 25 cohortes peditatae, 10 cohortes sagittariae), staţionate la Dunăre , formând astfel o oaste de aproximativ 100.000 de oameni. Pentru al doilea război daco-roman, împăratul Traian a adunat o armată şi mai bine pregătită, formată din 13 legiuni. 

Cele mai multe dintre bătălii aveau loc în iunie şi iulie 

O legiune romană în timpul Imperiului avea – după A. Von Domaszevski – 5.600 de oameni grupaţi în 10 cohorte, împărţite la rândul lor în centurii. Prima cohortă era formată din 1.000 (miliaria), iar celelalte, din câte 500 (guingenarie) de militari. Comandamentul legiunii (legatus legionis) era numit de împărat, ales dintre membrii senatului, de aceea se mai numea şi legatus Augusti.

Centuriile, 59 la număr într-o legiune, erau comandate de centurioni, ofiţeri de carieră, recrutaţi din rândurile plebei şi numiţi de împărat, cu dreptul de a purta inelul de aur. Ei puteau avansa până la gradul de primipilus (comandant al primei centurii din prima cohortă), după care, de obicei, intrau în ordinul ecvestru .

Centurionii, subofiţerii şi soldaţii de rând se angajau de bunăvoie în legiune. Toţi erau cetăţeni romani şi militari de carieră. Înrolarea soldaţilor în legiune se făcea, în mod obişnuit, la vârsta de 20 de ani, iar serviciul militar dura, de asemenea, 20 de ani. De regulă, el se prelungea până la 25 de ani, iar, în caz de război, chiar mai mult .

Războiul în Antichitate avea un mod neschimbat de desfăşurare, regulile fiind dictate de către condiţiile meteorologice din timpul anotimpurilor, care determinau starea solului pe care armatele îşi desfăşurau manevrele sau de pe care îşi procurau mâncarea. Luna mai era cea în care începea înaintarea, iarba verde reprezentând principalul nutreţ pentru animalele care cărau echipamentul şi pentru caii cavaleriei; la rândul său, pământul trebuia să fie solid şi uscat pentru a uşura mersul, atât al oamenilor, cât şi al animalelor. Cea mai mare parte a bătăliilor aveau loc în iunie şi în iulie, după perioada de recoltare .

Armata parcurgea maxim douăzeci de mile romane (29,5 km) într-o zi 

Marşul armatei începea înaintea zorilor, după strângerea corturilor şi după ce cercetaşii şi avangarda (o legiune plus un grup de cavalerie) plecau în căutarea unui loc pentru viitoarea tabără. Se forma întâi corpul principal al armatei, iar ariergarda se forma la 6 ore după începerea marşului şi era constituită din infanterie uşoară şi grea şi o parte considerabilă din cavaleria auxiliară. Însoţitorii armatei se găseau în spatele ariergardei, stând aproape pentru protecţie. Acest grup era format din prostituate, negustorii de sclavi, gata să cumpere prizonierii de război .

Douăzeci de mile romane (29,5 km) era distanţa maximă pe care o parcurgeau într-o zi, dar, în lipsa drumurilor pavate, distanţa străbătută se reducea la 16-19 km. Această distanţă era determinată de teren, lumina zilei şi de viteza principalelor animale ce cărau echipamentele, catâri şi boi, capabile să se deplaseze cu o viteză de doar 3 km pe oră. Astfel, după şase ore de marş, în timpul în care ariergarda se forma, principalul corp al armatei ajunsese probabil la locul ales pentru campare. Locul ales pentru campare fusese cercetat în detaliu şi repartizat pentru unităţile implicate; se făcea chiar şi împărţirea individuală a amplasării corturilor pentru unităţile de contubernia (cel mai mic grup tactic din armata romană).


Construirea apărării implica aproape acelaşi efort şi timp ca şi cel depus în timpul marşului, după care fiecare bagaj era descărcat şi despachetat, erau ridicate corturile, se aprindeau focurile, iar caii din cavalerie şi animalele ce cărau echipamentele erau duse la păscut. Abia apoi raţiile erau alocate şi preparate de către fiecare contubernium, după care toţi se retrăgeau în corturile lor .

Toate aceste activităţi sunt reprezentate pe columnă, liniile avansând printre dealuri, pionierii defrişând, construind drumuri şi poduri, iar avangarda căutând hrana şi construind fortificaţii, în timp ce cercetaşii din cavalerie aduceau prizonieri pentru interogatoriu. Avansarea lentă şi metodică era o caracteristică a armatei romane, iar înfrângerea generalului Fuscus de către oastea lui Decebal era încă proaspătă în mintea romanilor. Traian şi generalii săi erau extrem de precauţi pentru a nu fi prinşi nepregătiţi. Împăratul este reprezentat în nenumărate rânduri pe Columnă ca un adevărat vir militaris – mărşăluind alături de trupele sale, ţinând consilii cu generalii.

Un legionar căra o greutate care varia între 30 şi 45 de kg 

Înainte de toate, un legionar trebuia să fie cetăţean roman. Totuşi, în legiunile din Est acesta primea cetăţenia în momentul înrolării. Dacă era acceptat, respectivul primea o sumă de bani care acoperea costurile călătoriei până la locul în care era staţionată legiunea. Odată ajuns, depunea jurământul militar (reînnoit în prima zi a fiecărui an). Noul recrut avea nevoie de mult antrenament până să poată fi considerat egalul unui legionar veteran. Era învăţat cum să construiască o tabără, cum să călărească, cum să înoate, cum să echipeze şi să dezechipeze un cal .

În timpul marşului, legionarul putea să care mâncarea necesară pentru 3 sau maxim 14 zile, un ferăstrău, un coş de răchită, o funie sau o bucată de piele, o lopată, un recipient pentru apă, o seceră şi un târnăcop. Toate aceste obiecte, cu excepţia târnăcopului care era legat de curea, erau cărate pe un băţ bifurcat introdus în armata romană de către Gaius Marius şi numit pila muralia, de unde vine şi porecla soldaţilor de ,,cătârii lui Marius”. Există însă o discrepanţă între ceea ce era cărat cu adevărat şi greutatea totală posibilă. Anumite obiecte puteau fi transportate pe catâri, cum ar fi corturile legionarilor sau pietrele de moară folosite pentru măcinarea cerealelor. Se estimează că un legionar căra o greutate ce varia între 30 şi 45 de kg.

Tipurile de arme şi echipamente ale legionarilor 

Echipamentul şi armele legionarilor erau următoarele: papilio – cortul de piele; tunica – purtată pe sub armură; bracae – deşi romanii considerau că purtatul pantalonilor era împotriva codului vestimentar, legionarii aflaţi într-o zonă cu un climat rece puteau purta pantaloni din lână sau din piele, care treceau puţin peste genunchi; caligae – sandalele folosite de armată (cu talpa grea, erau purtate de toate rangurile, inclusiv de câtre centurioni); balteus sau cingulum militare – cureaua standard, care era îngustă şi decorată cu dungi de bronz; focale – o eşarfă purtată pentru a împiedica armura să le zgârie gâtul; casca galea – deşi existau mai multe tipuri de cască, aceasta era cea mai comună (făcută în general din bronz, în spate avea o prelungire pentru a apăra gâtul şi o creastă pentru a proteja faţa, iar pe lateral două piese ce apară obrajii); scutum – scutul roman ce cântărea 10 kg, format din două sau mai multe bucăţi de lemn lipite şi acoperite cu pânză şi piele, apoi decorate cu bronz. Fiecare cohortă avea diferite modele colorate, pentru a fi recunoscute în luptă. Scutul purta şi numele soldatului şi a centuriei din care făcea parte. În timpul marşului, scutul era agăţat de o curea şi purtat pe umărul stâng. Armura utilizată era de două tipuri: lorica Hamata, formată din zale, oferea o bună protecţie şi flexibilitate, dar era foarte greu de produs; lorica Segmentata – numele este dat de istoricii moderni; nu se cunoaşte numele roman al armurii. Aceasta era o armură din plăci de oţel legate; era cea mai flexibilă şi mai puternică armură şi oferea cea mai eficientă protecţie dintre toate armurile romane .

Armele folosite de legionari erau: gladius – sabia scurtă romană, cu două tăişuri, lungă de aproximativ 45 de cm şi lată de 5 cm; era folosită pentru lupta de aproape şi era ataşată de curea, în partea dreaptă; pilum – suliţa romană; lungă de 2,13 m şi uşoară, ea era aruncată înainte de începerea atacului, pentru a răni şi dezarma adversarul; pugio – pumnalul roman, cu o lungime ce varia între 17 cm şi 27 cm şi cu o lăţime egală cu cea a gladius-ului; era folosit ca arma secundară în cazul dezarmării şi era ataşat de curea, pe partea stângă.

Mulţi legionari aveau cicatrici de spate de la băţul de viţă de vie al centurionilor 

Echipamentul unui centurion era diferit de cel al unui legionar. Purta o creastă transversală pe cască, pentru a fi recunoscut de către legionari. Creasta era făcută din pene sau din păr de cal, iar culorile puteau să simbolizeze diferite ranguri. Armura lor era din argint. Nu purtau şorţ ca şi legionarii, ci o piesă dublu plisată, asemănătoare unui kilt; purtau, de asemenea, o mantie făcută dintr-un material fin ce se prindea de umărul stâng. În plus, armura pentru picior îi diferenţia prin rang şi clasă. Sabia era purtată în partea stângă, iar pumnalul, în partea dreaptă, opus faţă de felul în care le purta un legionar. Centurionii erau brutali, aşa că mulţi legionari aveau cicatrici pe spate de la băţul de viţă de vie, vitis (un alt simbol al rangului). Acesta reflecta rolul disciplinar pe care îl aveau centurionii.

Ofiţerii purtau mantii de diferite culori ce semnificau rangul. Foloseau parazonium (o sabie mult mai ornată, folosită doar de ei, iar mânerul avea reprezentat un cap de vultur) în loc de gladius; lorica musculata, o armură din bronz ce avea reprezentată pe ea muşchii, formată din două bucăţi, lipite pe lateral, bogat decorate cu animale sau simboluri mitologice; pteruges, curele de piele ce erau prinse de talie pentru a le proteja picioarele .

Unităţile auxiliare, recrutate din diversele provincii ale imperiului 

Termenul auxilia era folosit pentru toate unităţile ce nu erau legiuni sau aliaţi vechi. Includea cavalerie şi toate tipurile de infanterie. La începutul Imperiului Roman, infanteria îşi schimbă stilul de luptă, din unităţi ce luptă în stilul propriu, adesea conduse de proprii lideri, în unităţi comandate de equites. Aceste unităţi sunt numite cohorte şi sunt modelate după cele ale legiunilor, comandate de centurioni. Ele sunt formate din 500 de oameni fiecare. Echipamentul lor a fost standardizat, iar pe Columna lui Traian infanteria auxiliară luptă în aceaşi manieră ca şi trupele din legiuni. Până şi arcaşii erau organizaţi în cohorte.

Aceste unităţi erau recrutate din diverse provincii ale imperiului, din rândul populaţiei locale. Trupele de auxilia staţionau în altă parte decât în regiunile din care fuseseră recrutate, unele mai aproape de casă, altele la capătul celălalt al imperiului. Acesta este motivul pentru care întâlnim trupe auxiliare constituite din daci în Spania, Anglia sau Africa de Nord. Numele unităţilor se referă la locul de proveninţă al trupelor.

Pe Columna lui Traian, oamenii din cavalerie poartă cămăşi de zale simple şi suliţe. Tot acest echipament cântărea aproximativ 9 kg. La începutul imperiului, caii nu purtau niciun fel de armură, dar erau decoraţi cu pandantive sau discuri (phalerae) făcute din bronz.


Provenienţa oamenilor din cavaleria romană era majoritar celtică; aceştia foloseau o sabie lungă (spatha) de 60-70 cm, ce e clar derivată din săbiile lungi de origine celtică. La aceasta se mai adăuga un scut hexagonal şi şaua, ambele cu aceaşi origine, celtică.

Infanteria auxiliară varia de la trupe echipate uşor, precum aruncătorii de pietre reprezentaţi pe Columnă, care nu poartă niciun fel de armură şi nici încălţăminte, la trupe complet echipate, cu armură asemănătoare cu cea a legionarilor, dar de o calitate inferioară. Singura diferenţă este reprezentată de utilizarea scutului plat în loc de scutum. Unii purtau armură cu solzi, iar căştile erau imitaţii de bronz ale căştilor legionarilor. Armele acestui grup de infanterie erau săbiile asemănătoare cu gladius-ul legionarilor şi o suliţă scurtă.

Arcaşii, care sunt de obicei de origine estică, sunt reprezentaţi pe columnă purtând cămăşi de zale, care sunt puţin mai lungi decât cele purtate de cavalerie. Arcul era din lemn şi la fiecare capăt era întărit cu vârful unor coarne de animale.

Cheia succesului în confruntările cu dacii: număr mare de trupe, echipament avansat, soldaţi bine pregătiţi şi disciplinaţi 

În reprezentările de pe Columnă, scenele de luptă sunt cele mai comune atunci când e vorba de înfăţişarea primului război. Una dintre scene prezintă armata romană care apare din pădure şi cercetaşii pregătind terenul de luptă. Garda şi legiunile sunt ţinute în rezervă, în timp ce Traian dă semnalul trupelor auxiliare să avanseze, practică standard încă din timpul lui Agricola, pentru a minimiza pierderea de cetăţeni. Cavaleria auxiliară atacă flancurile armatei dacilor, în timp ce infanteria auxiliară, după un baraj de suliţe şi săgeţi, forţează centrul armatei dacilor. Capetele dacilor sunt luate ca trofee de către trupele auxiliare şi sunt oferite lui Traian. Cavaleria continuă să atace, în timp ce infanteria îi urmăreşte pe dacii care fug de pe câmpul de luptă. Luptele nu au fost întotdeauna în favoarea armatei romane, iar Columna ilustrează trupele auxiliare atacate în propriul fort .

Pentru cel de-al doilea război, Columna nu oferă niciun indiciu care să arate vreo rezistenţă în timpul avansării armatei romane, ci reprezintă rutina necesară pentru subjugarea sistematică a teritoriului ostil, prezentând scene cu armata romană implicată în analizarea terenului şi construcţii, şi nu în bătălie, protejarea flancurilor şi a liniilor de aprovizionare reprezentând cheia succesului oricărei campanii. O scenă care oferă indiciul unui avans lent prin Dacia este reprezentată de legionari tăind cu secerele cerealele. Columna sugerează că Sarmisegetuza Regia, capitala dacilor, a fost cucerită fără luptă, jefuită şi arsă, Traian ordonând construirea unei fortăreţe peste ruinele acestui oraş. Cu toate acestea, războiul de gherilă dus de Decebal continuă, iar Columna arată câteva forturi romane atacate de către Decebal şi susţinătorii săi. Între timp, Decebal se retrage în munţi şi, fiind găsit de un grup de cavalerie auxiliară, se sinucide .

Succesul armatei romane în războaiele din Dacia şi nu numai s-a datorat nu doar numărului mare de trupe implicate în conflict, ci şi echipamentului mult mai avansat şi a organizării pe câmpul de luptă, soldatul roman fiind mult mai bine pregătit şi mult mai disciplinat decât trupele inamice întâlnite.