Autor 3336 vizualizări


În mare mãsurã istoria imperialã romanã a fost, cel puțin în ochii romanilor înşişi, reprezentatã prin imaginea lui princeps, cea mai importantã figurã a scenei publice. Ideologia imperialã se modificã în perioada 193-284, remarcându-se în primul rând numãrul mare de împãrați şi faptul cã majoritatea erau soldați. Aceste generalitãți ascund însã dezvoltãri mai largi. La finele perioadei anarhiei concepția asupra puterii diferã fațã de cea prezentã în primele douã secole. Tetrarhia este menitã sã sublinieze coeziunea colegiului imperial, cu accent puternic pe aspectul divin al acestuia care îl apropie de tipologia monarhiei elenistice.

Dacã facem însã o comparație cu imaginile individualizate în care aspectul divin apare, dar mai subtil, schimbarea nu pare atât de radicalã, ci mai degrabã are loc gradat. Nu este de mirare cã într-o vreme a instabilitãții şi a lipsei unei centralizãri care a permis perindarea mai multor conducãtori care au încercat sã controleze imperiul sã aibã loc mutații ale concepției asupra împãratului. În cel de-al treilea secol apar dificultãți în prezentarea împãratului drept punctul central al societãții, pentru cã poziția sa se aflã mereu sub semnul întrebãrii. Drept urmare, acesta încearcã prin apel la tradiționalism sau dimpotrivã, prin debarasarea de el, sã-şi construiascã o imagine care sã-i reflecte puterea cel puțin pe plan ideologic, cãci în planul manifestãrii politice concrete ea este problematicã.

Secolul în cauzã este cel în care relevarea secretului imperiului din anul 69 capãtã cea mai mare importanțã. Încercãrile permanente ale armatelor de a-şi proclama generalii împãrați sunt o constantã, conducãtorii profitând adesea de loialitatea soldaților pentru care cuvântul senatului nu avea mare greutate. Michael Rostovtzeff vorbeşte despre militarizarea sistematicã a instituției imperiale, monarhul dispunând de o putere autocraticã, bazatã pe fidelitatea trupelor şi venerarea persoanei sale. Aristocrația provine tot din rândurile soldaților, supunându-se acelorlaşi riscuri ca şi împãratul. Ideea de Soldatenkaiser rãmâne una popularã, dupã cum se întrevede şi într-o lucrare recent apãrutã cu acest titlu a lui Michael Sommer. Dar a deveni împãrat prin aclamarea armatei nu era ceva nou. Era comun şi obiceiul de a adresa scrisori senatului care menționau la început starea bunã a legiunilor.

Decius

O schimbare mult mai importantã se referã la incapacitatea de impunere pe o perioadã mai lungã de timp şi de a stabili dinastii. Calitãțile militare se pare cã sunt suficiente pentru afirmare politicã, nu doar necesare. În acest sens putem vorbi despre un portret unificat al împãratului-soldat, dar asta nu înseamnã cã se renunțã la individualizare sau se modificã radical percepția asupra imaginii imperiale. Pentru a o analiza pe acesta trebuie sã orientãm spre sursa principalã de ideologie, şi anume numismatica, care reflect poate cel mai bine imaginarul puterii. Dincolo de utilizarea lor ca metode eficiente de propagandă, monedele reflectã modul în care se transpune realitatea politicã (dominatã de tulburãri perpetue şi crize de legitimitate) în imagine. Conceptele de virtus(curaj în bãtãlie) şi providentia(grija pentru securitate şi stabilitate) sunt cele mai utilizate în perioada 69-238. Calitatea de aequitas(justiție) scade in importantã. Standardele imperiale suferã deci mutații, fapt evident şi în înfãțisarea persoanei imperiale pe monede, care apare în cuirasã.

Acest tip de reprezentare se raspândeşte mai ales din timpul lui Antoninus Pius, dominând peisajul numismatic în secolul al treilea. Monedele ce pot fi încadrate în categoria militarã, cu referire la armatã, victorie, zone supuse, dețin monopolul, urmate de cele care invocã epoca de aur, pacea, prosperitatea. În secolul al treilea, aproape orice monedã îl reprezintã pe împãrat ca pe o persoanã capabilã sã garanteze gloria şi pacea. Calitãțile evidențiate nu sunt nefamiliare, doar cã ele capãtã o însemnãtate covârşitoare în epocã. Şi busturile amintesc de militarizare. Cele mai multe sunt caracterizate de o tunsoare scurtã, soldãțeascã, şi de o barbã tunsã tot scurt, imagine diferitã de cea standardizatã odatã cu Hadrian. Totuşi schimbarea se produce undeva în timpul lui Caracalla, care de desparte de traditie prin promovarea unei imagini mai robust, folositã din plin de Maximin Thrax sau Decius. Reprezentarea lui Decius mai ilustreazã şi un personaj încãrcat de griji, anxios, tulburat, semne ale perioadei dificile din care face parte, dar la fel de plauzibilã este şi viziunea personalã a artistului. Utilizarea argumentelor stilistice în descrierea mentalitãții unui împãrat este mereu problematicã.

Mai multe concluzii se pot extrage din portretele lui Gallienus. Domnia sa cunoaşte una dintre cele mai întunecate momente ale istoriei romane, dar în locul unor imagini militarizate el allege mai degrabã o portretizare tradiționalã. Un bust impresionant din marmurã datând aproximativ din 267 şi aflat la Gliptoteca din Copenhaga se aseamãnã izbitor cu Hadrian, probabil o promisiune a reîntoarcerii la o epocã de aur, motiv preferat al împãratului. Unele monede pun totuşi accent pe aspectele militare sau pe necesitatea siguranței (securitas orbi). Portretul din 260 gãsit în casa vestalelor din Forum Romanum îi evidențiazã postura carismaticã prin privirea îndreptatã în sus şi trãsãturile idealizate. Acesta s-ar asocia cu monedele care îi relevã legãturile cu divinitatea, mai mulți zei erijându-se în conservator Augusti. Împãratul are chiar o serie de monede pe care sunt înfãțişați zeii însoțiți de animalul simbolic.

Oricât de dezorientante ar pãrea aceste imagini, ele aratã cã existau alternative la clasicul model de împãrat-soldat, deşi acesta este ales de majoritatea personajelor imperiale. La fel de însemnat este faptul cã diferentele fațã de imaginea promovatã în timpul tetrarhiei este mai pronuntatã decât cea fațã de predecesori. Mulți împãrați-soldați apelau la cadrele tradiționale ale imaginarului politic, aşa cum face de pildã Filip Arabul când cumpãrã pacea de la perşi şi apare pe monede cu coroana radiatã şi legenda securitas orbis.

Pe lângã felul în care împãrații au dobândit puterea şi se percep pe ei înşişi, în construcția unei viziuni cuprinzãtoare asupra sferei politice din secolul al treilea este importantã şi percepția supuşilor asupra conducerii, cãci împãratul rãmâne principalul punct de reper. Situația problematicã din diverse regiuni ale imperiului şi lipsa unei stabilitați la nivel local trebuie sã fi condus la înmulțirea petițiilor adresate persoanei imperiale. Singura inscripție care ne oferã texul întreg al unei petiții este cea a localnicilor din Skaptopatara, adresatã lui Gordian al III-lea, în 238. Aceştia se plâng de interesul scãzut al soldaților şi oficialilor fațã de bunãstarea lor şi încã îl mai considerã pe împãrat centrul lumii.

Deşi cererile rãmân adesea fãrã rezolvare, absenta frecventã a împãraților de la Roma şi mobilitatea lor în cursul secolului au contribuit la înmulțirea lor. Centralitatea imaginii imperiale mai este doveditã şi de faptul cã oraşele emit monede conținând aclamații pe revers sau îi felicitã pe noii veniți la tron prin decrete, aşa cum procedeazã Aphrodisias în 239 pentru Gordian al III-lea sau Decius. O altã formã de asigurare a anumitor privilegii consta în satisfacerea dorințelor imperiale, asa cum fac multe oraşe când Caracalla doreşte sã se emitã monede cu coroana radiatã. Poate cã se modificã viziunea asupra puterii, dar nu şi competiția dintre oraşe (de pildã dintre Side şi Perga în timpul lui Tacitus) pentru câştigarea favorurilor, pentru cã împãratul rãmâne figura centralã.

Aşadar, în mentalitatea supuşilor, imaginarul lor asupra puterii, valoarea simbolicã nu se pierde, deşi concret împãratul controla foarte puțin ce se petrecea în provincii. Un exemplu îl constituie cazul lui Domitian al II-lea, un uzurpator de scurtã duratã confirmat de o monedã descoperitã lângã Oxford care proclamã concordia militum, ceea ce dovedeşte cã şi uzurpatorii, chiar şi cei foarte efemeri, au un oarecare success pentru cã cetãțenii simt nevoia de a deține o figurã centralã în teritoriul pe care îl ocupã. Niciunul nu se poate impune însã în tot imperiul, demonstrând limitele puterii.

O cale de a conecta realitatea controlului limitat de imaginea centralã şi absolutã era prin apelul la divinitate. Diversitatea în materie de temple este atât de mare încât putem vorbi nu de cult, ci de culte imperiale, care sunt integrate tradițiilor locale. Slãbirea autoritãții va conduce însã la asocieri individuale cu anumite divinitãți, aşa cum face Aurelian când îl impune pe Sol Invictus şi devine mai importantã venerarea împãratului ca intermediar între oameni şi zeu decât ca fiintã divinã el însuşi. Fundamentalã este şi venerarea divilor, aşa cum se întrevede din Feriale Duranum, un calendar din vremea lui Severus Alexander care demonstreazã cât prețse punea pe sacrificiile pentru împãrații morți. O descriere amãnunțitã a apoteozei întâlnim la Herodian, care vorbeşte despre înmormântarea lui Septimius Severus şi transformarea sa în zeu prin ceremonialul dublului. Actele colegiului fraților arvali din 224 menționeazã cel puțin 20 de divi, dar în schimb scade numãrul de temple şi preoți destinați acestora. Împãratul Tacitus este cel care ridicã un templu pentru toți divi, pentru ca aceştia sã beneficieze de activitatea culticã.

Anarhia militarã se poate deci identifica printr-un portret de împãrat-soldat menit sã accentueze caracterul sacru al persoanei imperiale şi importanţa corpului politic constituit pe baza aglomerãrii de teme propagandistice care au creat o imagine puternicã care sã compenseze şi sã camufleze neajunsurile domniei. Un portret unificat, dar cu multe nuanţe, cãci între robustul Maximin Thrax şi gânditorii Gordian al III-lea sau Gallienus se interpune totuşi un joc de orizonturi culturale. Grila imaginarului imperial variazã mai ales acum, chiar dacã accentul cade în principal pe tipologia militarizantã.

În acest sens, precizãm cã din creaţiile care au supravieţuit reiese cã perioada celui de-al treilea secol a fost una a schimbãrilor revoluţionare în artã, atât referitor la scopul esthetic, cât şi la mijloacele tehnice. Lucrãrile înfãţişeazã o abundenţã de stiluri care în portretele oficiale par sã-l înlocuiascã unul pe celãlalt într-un mod abrupt, sau sã coexiste în portretele coregenţilor. Aceastã bogatã varietate a produs la rândul sãu o abundenţã de teorii ale cercetatorilor care şi-au propus sã analizeze perioada. Şi aceste teorii tot de istoria imaginarului ţin, de cum se reflectã imaginarul artistic/politic în imaginarul cercetãrii. Orice operã poate fi explicatã atât în termenii unei tradiţii artistice, cât şi în termenii obligaţiilor impuse de raţiunile propagandistice. O modalitate de a privi stilurile epocii este ciclicitatea, tradiţiile culturale depinzând de cel aflat la putere. Putem avea astfel un stil militarist (Maximin), senatorial (Gordienii) sau augustan, dacã înaintãm în epocã la Gallienus.

Sau, dupã cum ne propune Bernard Schweitzer, stilurile augustan şi veristic, o reînviere a austeritãţii clasicizante, respectiv a realismului republican. Imaginarul politic al împãraţilor-soldaţi tinde însã cel mai mult cãtre stilul veristic, pentru cã acesta reuşeşte sã transmitã cel mai bine ideea de putere militarã. Dar toate reprezentãrile împãraţilor, pe statui sau monede, denotã o perioadã lipsitã de o direcţie anume, o perioadã care recupereazã şi recreeazã forme artistice din trecut, menite sã compenseze prin forţa imaginii realitatea istoricã problematicã. Imagini imperiale care denotã nu doar rigiditatea rãzboinicã, ci şi dramatismul emoţional, surse care oferã o perspectivã în care nu se pierde informaţia esenţialã, care dimpotrivã, o completeazã prin personaj şi simbol şi pãtrunde în ideologie şi imaginarul politic. Imaginile politice din secolul al III-lea, atât pe statui, cât şi pe monede, axate pe militarizare şi autocratizare, surprind şi continuitate, şi discontinuitate stilisticã, care se aflã în strânsã legãturã şi cu contextul istoric oglindit. Anarhia militarã nu a însemnat doar un haos profund, pentru cã pânã la urmã instituţiile statale şi graniţele imperiale se menţin în mare mãsurã.

În concluzie, puterea este, ca de altfel în orice epocã, un construct bazat pe ideologie, propagandã, artã, elemente care conduc cãtre o un soi de mitologie secularizatã care cautã sã compenseze instabilitatea şi disoluția imperialã.

Bibliografie selectivã:

Clauss, Manfred:Die römischen Kaiser, München, 2000;

Heckster, Olivier:Romeand its Empire, AD 193–284, Edinburgh, 2008;

Rostovtzeff, Michael:La crise sociale et politique de l’Empire Romain au IIIeme siècle, Musee Belge 27, 1923;

Schweitzer, Bernard:Altrömische Traditionselemente in der Bildniskunst des 3. Nachchristlichen Jahrhunderts, în Zur Kunst der Antike. Ausgewählte Schriften, Tübingen, 1963;

Sommer, Michael:Die Soldatenkaiser, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 2004;

Wood, Susan:Roman Portrait Sculpture. 217-260 AD, New York, 1986.