Autor 3532 vizualizări


Vreme de mai bine de 100 de ani, regatul Danemarcei și al Norvegiei s-a îndeletnicit și el cu comerțul cu sclavi urmărind rutele așa-numitului triunghi comercial care se crease în acest sens. Peste 85.000 de prizonieri au fost transportați de pe coasta Africii până în Indiile de Vest. Una dintre corăbiile care îi transporta era Fredensborg, care în 1768 a pornit din Tromøya, lângă Arendal.

Fregata Fredensborg s-a avântat în larg pe 19 iunie 1767, aparținând Companiei Regale Daneze din Guineea. Compania deținea monopolul asupra comerțului danez cu tutun, dar în același timp avea permisiunea de a întreprinde activități comerciale în cadrul celor două forturi construite special în acest sens și a punctelor de vânzare-cumpărare stabilite de-a lungul Coastei de Aur a Africii de Vest. Ambarcațiunea se îndrepta tocmai spre unul din aceste forturi, și anume spre Christiansborg.

Echipajul număra 40 de oameni, dintre care numai 3 norvegieni. Este vorba de marinarii Christian Runge, Erich Ancker și Ole Nicolaysen. Probabil situația precară a familiilor lor a fost cea care i-a împins să plece. Mai bine de o treime dintre cei care se aventurau în larg nu supraviețuiau, ori din cauza bolilor tropicale, ori a accidentelor. Comerțul cu sclavi deja se bucura de o tradiție îndelungată în momentul în care puterile occidentale s-au decis să se implice și ele în profitabila activitate odată ce Cristofor Columb a poposit în America. Exporturile de persoane peste mări și oceane atingeau cote impresionante. De la finele secolului al XVI-lea și până prin 1830 se estimează că 12 milioane de sclavi africani au fost transportați în noile colonii europene din America, acolo unde era nevoie de mână de lucru ieftină pe plantații. Acest fapt transform comerțul cu sclavi în cea mai mare migrație forțată din istoria omenirii.

Puterile care dominau acest peisaj erau Marea Britanie, Portugalia, Franța și Olanda. Din 1670 însă începe să se afirme și Danemarca-Norvegia, care deținea insulele St. Croix, St. Jan și St. Thomas din Caraibe. Comerțul cu sclavi se desfășura în cadrul mișcarii triunghiulare între Europa, Africa și America. După ce sclavii erau vânduți în America, corăbiile se umpleau apoi de zahăr, tutun și alte bunuri la mare căutare care se transportau înapoi spre Europa.

Fredensborg ajungea pe Coasta de Aur la 1 octombrie. Aici se aliniau forturile destinate sclavilor, dintre care cel mai vechi era portughezul Elmina de la finele secolului al XV-lea. Christiansborg fusese ridicat de suedezi în 1652 și cucerit ulterior de Danemarca-Norvegia. Aici așteptau sclavii până să fie îmbarcați. Europenii îi cumpărau de la alți africani care în schimb primeau arme și praf de pușcă. Mulți dintre sclavi erau de fapt prizonieri de război.

După mai bine de 6 luni pe Coasta de Aur, nava era gată să purceadă spre Indiile de Vest, încărcată cu sclavi, fildeș și aur. Bolile însă, îndeosebi malaria, făceau ravagii în rândul echipajului. 12 marinari au pierit, printer care și norvegianul Ole. Morții au fost înlocuiți cu marinara de pe alte nave sau cu sclavi de încredere. Numărul sclavilor se ridica la 265, inclusive femei și copii. Bărbații erau ținuți înghesuiți și înlănțuiți în cală. Ocazional li se dădea voie să vină pe punte și să se aerisească. Pe margine se întindeau plase puternice pentru a preveni tentativele de a părăsi corabia. Femeile și copiii se mișcau însă liber pe etravă. Membrii echipajului trăiau mereu cu frica de o potențială rebeliune, temere deloc nefondată. După câteva săptămâni pe mare căpitanul chiar a primit de veste că se organiza o revolt, iar pedepsele au fost severe.

Căpitanul a dat prima lovitură de bici, iar apoi rebelilor le-au fost prinse mâinile în grilaje pentru tot restul călătoriei. Si marinarii primeau pedepse la fel de dure:Ancker a încasat 50 de lovituri de bici pentru că a furat carne și unt de la propriul compatriot, care era acum al trilea la comandă pe punte. Bolile și igiena precară au provocat în curând alte decese. Marinarii care nu supraviețuiau erau înfășurați și cusuți în pânzele în care dormiseră, apoi aruncați în mare după ce echipajul cânta un imn. Sclavii erau aruncați fără vreo ceremonie. Călătoria a înregistrat în total 27 de morți, dintre care 24 de sclavi.

Pe 9 iulie 1768 Fredensborg ancorează în sfârșit la St. Croix în Caraibe, cea mai mare dintre cele 3 insule aflate în subordinea coroanei daneze. În capitala Christiansted compania aveau propriul punct commercial unde erau aduși sclavii. Aici aceștia erau spălați, unși cu ulei de palmier și hrăniți cu carne de vită. Se făcea tot posibilul pentru a atrage cumpărătorii, care erau majoritatea proprietari de plantații din zonă. Nu se putea totuși ascunde epuizarea de care sufereau sclavii după lunga călătorie. După sosire au murit 5, iar vânzările se desfășurau cu dificultate. A durat mai multe zile până când s-au găsit cumpărători pentru toți, ultimii fiind două femei mai în vârstă și bolnave, vândute pe un preț de nimic, 160 de taleri comparative cu 230, prețul unui bărbat tânăr și sănătos.

Corabia a fost între timp curățată și aranjată, pentru ca să primească o nouă încărcătură. De data aceasta consta în 277 de butoaie cu zahăr, 1044 de baluri de tutun, 4 baloți de bumbac, 9 cutii cu scoarță de copaci tropicali. Doar trei sclavi însoțeau echipajul, vânduți unui cetățean din Copenhaga. Pe 14 septembrie ambarcațiunea a părăsit insula St. Croix și a pornit spre ultima destinație. După numai două luni, corabia naviga în strâmtoarea Skagerrak, dar furtunile tomnatice o puneau în mare pericol, așa că aceasta a căutat adăpost la Tromøya. Toți aflați la bord au scăpat cu viață, dar s-a pierdut o parte important din încărcătură.

Atât Erich Ancker cât și Christian Runge au supraviețuit călătoriei triunghiului, dar alți 16 marinari au pierit. Erich s-a întors în orașul de baștină Christiania cu cei 4 riksdaler pe care îi câștigase. Colegului său soarta i-a surâs, aceasta ajungând să se căsătorească cu fata văduvei care îl adăpostise peste noapte în timpul furtunii.

Traficul cu sclavi a continuat în regatul Danemarcei și Norvegiei până în 1803. Atunci acesta a fost primul care a interzis comerțul, totuși posesia de sclavi încă era permisă. Până în acel moment fusesera transportați in jur de 85000 de sclavi peste Atlantic sub pavilion scandinav. Dar opoziția față de această activitate creștea, iar Marea Britanie interzicea sclavia cu totul în 1833. Dabemarca-Norvegia a urmat exemplul în 1847, dar cu limitarea că doar copiii sclavilor erau considerați cetățeni liberi, adulții mai aveau de așteptat încă 12 ani.

Măsura a provocat nemulțumire în rândul populației din coloniile Indiilor de Vest. În orașul Frederiksted din St. Croix a izbucnit o rebeliune armată în 1848. Peter von Scholten, guvernatorul general al insulei, și-a dat seama că trebuia să se predea. Așa că acesta și-a făcut apariția în fata mulțimii, declarând emanciparea. Dar sărăcia cu care se confruntau sclavii proaspăt eliberați a dus la noi revolte, iar mai multor plantații li s-a dat foc. Pentru Danemarca aceste colonii deveniseră o corvoadă, iar în 1917 a vândut până la urmă insulele St. Croix, St. Jan și St. Thomas Statelor Unite.

sursa:ALL VERDENS HISTORIE(Mona Vaagan)