Autor 2315 vizualizări


Când spaniolii navigheazã cãtre America Latinã la mijlocul secolului al 16-lea, descoperã civilizaţii foarte bine organizate. Relatãrile spaniole pomenesc şi un joc foarte popular al populaţiilor nou-descoperite. Spaniolilor le-a captat atenţia în primul rând mingea foarte grea, dupã care jucãtorii alergau într-un ritm extrem de rapid, conform spuselor cãlugãrului franciscan Toribio de Benavente.

Mezoamericanii se jucau cu mingea pe un teren menit sã corespundã credinţelor lor religioase şi astronomice. Chiar şi cele mai insignifiante elemente precum pãrţile echipamentului aveau un înţeles anume. Jocurile reprezentau mai mult decât un sport;erau totodatã şi un ritual. Puteau înlocui un rãzboi întreg, stabilind învingãtorul conform rezultatului meciului. De la învinşi se aştepta o moarte asumatã şi onorabilã. Jocurile aveau un puternic substrat mitologic. Terenurile cu zidãrie erau construite doar în marile oraşe, lângã lãcaşurile de cult sau pieţe. Terenurile aveau adesea forma literei “I”, cu capetele îngrãdite de douã structuri înalte. Erau montate câteva inele care furnizau puncte dacã mingea trecea prin ele. Dacã un jucãtor arunca mingea printr-un inel montat pe zidul împrejmuitor, avea parte imediat de victorie.

În cadrul jocurilor, diferenţele de vârstã şi de clasã dispãreau. Echipele erau formate din 3 pânã la 11 jucãtori. Mingea se atingea doar cu şezutul, şoldurile şi genunchii. Multe mituri amerindiene menţioneazã diviziunea corpului în parte superioarã şi cea inferioarã. Mingea se lovea doar acolo unde aceste douã pãrţi se întâlneau. Adesea jucãtorii purtau un fel de centurã care simboliza graniţa dintre lumea aceasta şi cea de dincolo. Şi terenul se împãrţea în douã sau patru pãrţi, reprezentând diviziunile corporale, constelaţiile sau punctele cardinale. La unele populaţii aceste jocuri aveau rol de iniţiere în maturitate. Cei victorioşi aveau ocazia de a consuma bãutura Chicha, iar perdanţii erau de obicei sacrificaţi zeilor.

Potrivit tradiţiei, când eroii gemeni s-au luptat cu zeii, s-au folosit doar de ce au gãsit pe pãmânt. Variaţia mitului în diversele regiuni a determinat alegerea echipamentului. Majoritatea obiectelor nu mai existã şi nici nu este prea clarã întrebuinţarea lor. Le putem deduce oarecum din figurine şi texte. Unele figurine prezintã o centurã, o manşetã la mâna stângã şi o genunchierã pe genunchiul stâng, probabil fãcute din stuf, lemn sau bumbac şi servind la protecţia împotriva cãzãturilor. Ce s-a mai gãsit sunt nişte pietre care ar fi putut reprezenta un fel de trofee.

Jocurile cu mingea variau de la simple amuzamente la ceremoniale complexe care probabil implicau şi banchete, dupã cum sugereazã materialul arheologic care conţine o cantitate însemnatã de veselã. Alte artefacte sugereazã cã terenurile de joc se foloseau şi pentru ritualuri funerare sacrificiale. Obiecte precum pietrele preţioase aveau şi o simbolisticã aparte. De pildã o bucatã de diorit într-o scoicã ar imita la scarã mica universul. S-au excavat şi schelete umane plasate în cele douã structuri mãrginaşe, astfel de sacrificii onorându-i pe cei morţi întrucât se credea cã viaţa celor ucişi se transferã clãdirii, dar şi întregii comunitãţi.

Jocurile creau conexiuni importante între comunitãţi. Ele nu se limitau doar la ce se petrecea pe teren, deoarece competiţiile includeau şi dansul, cântatul sau luptele. Dacã satul care lansa provocarea câştiga, se organiza o mare masã festivã. Jocurile erau un eveniment social fundamental. Oamenii se distrau, puneau pariuri, iar pentru elite era o ocazie de a-şi întãri prestiogiul sau de a negocia cu alţi conducãtori. Sã nu uitãm şi de sensul lor ca ritual de fertilitate. Datoritã abundenţei de mâncare de la aceste evnimente, se crede cã se desfãşurau în vremea recoltei, atunci când aveau loc şi negocierile între sate. Satele apelau la acest mijloc de rezolvare a divergenţelor pentru a evita soluţia clasicã a rãzboiului. Echipa care pierdea îşi pierdea şi viaţa. În plus, jocurile reiterau actul rãzboinic întrucât prizonierii de rãzboi jucau şi ei rolul învinşilor pentru a pune în evidenţã victoria unei anumite comunitãţi.

S-a mai avansat ipoteza cã ele ar fi şi o replica a mişcãrilor planetei Venus, a lunii şi a soarelui. Terenurile de sport erau locuri de acces cãtre lumea de dincolo. O poveste, Popol Vuh, nareazã istoria a douã perechi de gemeni şi zei infernali. Fraţii coboarã în infern şi primii dintre ei sunt ucişi şi oferiţi zeilor. A doua pereche de gemeni izbutesc însã sã-I înfrângã de mai multe ori pe zei, dupã care cãlãtoresc spre cer pentru a deveni soarele şi luceafãrul. Walter Krickeberg afirmã cã jocurile sunt o reiterare simbolicã a luptei dintre zi şi noapte, luminã şi întuneric. Se referã deci la cãlãtoria soarelui şi a celorlalte corpuri cereşti, la descinderea în infern şi ascensiunea la ceruri.

Fiecare sat dezvoltã propria versiune despre originile jocurilor, acestea fiind un soi de identitate socialã. Una dintre legend ne relateazã:dupã ce poporul Mexica ajunge în Coatepec şi fondeazã satele, precum şi templele zeului supreme Huitzilopochtli, zeul îi instruieşte sã construiascã un teren de joc. În legendele migraţiilor, transformarea spaţiilor sãlbatice, de nelocuit, în spaţii sociale şi controlate se realizeazã prin impunerea arhitecturii publice şi religioase. O altã legendã ne-o spune cronicarul Ixtlilxochitl:Topiltzin, conducãtorul din Tula, le propune celor trei rivali ai sãi sã guverneze împreunã şi le oferã modelul unei curţi fãcuter din patreu feluri de pietre preţioase. Terenul simbolizeazã în acest caz proprietatea lui Topiltzin, cu toate averile şi resursele sale.

Cercetãtorii sunt de pãrere cã mingea de cauciuc provine din zonele tropicale. Acolo unde nu exista cauciuc, se foloseau crania umane, conform documentelor. Unul dintre mituri ne relateazã:un canibal a ucis o femeie şi ia-mâncat tot trupul, mai puţin capul, pieptul şi cei doi copii din pântece, pe care i-a închis într-un trunchi de copac. Copiii au supravieţuit cu laptele de la pieptul mamei şi au fost descoperiţi de cãtre tatã. Capul mamei nu murise incã şi de fricã tatãl fuge cu copiii. Tatãl, ajutat de fratele sãu invizibil, a fost fugãrit de capul femeii pânã ce într-un final îl doboarã. Craniul a fost utilizat ulterior ca minge. Sacrificiul era nelipsit de la sporturile amerindienilor. Mezoamericanii aveau multe feluir de execuţie, primatul decapitãrii rãmânând incert. Popol Vuh conţine multe referinţe la decapitare, dar moarte nu survine mereu. Apare uneori dovleacul ca substitut pentru capul retezat. În multe poveşti capul poate trãi şi separate de trup. Textul mai menţioneazã şi arderea în cuptorul de piatrã sau tãierea mâinilor şi picioarelor, precum şi excizia inimii, un act sacrificial foarte important în numeroase regiuni din Mezoamerica.

Sunt dovezi care sugereazã utilizarea craniilor. Multe reprezentãri picturale ne înfãţişeazã mingii cu chip uman. Multe mituri vorbesc despre capete care se mişcã de unele singure. Decapitarea elibereazã capul care acum poate zbura şi se poate rostogoli în aer dupã bunul plac. Indienii Apinaye, care practicau sportul doar pentru iniţierea bãieţilor în maturitate, au o legendã care povestea despre un om care a atacat un sat şi a fost decapitat, dar capul sãu continua sã atace pânã ce a fost pãcãlit sã intre într-o groapã. În locul acela a crescut un arbore de cauciuc, din care se vor fabrica mingiile de joc.

Mai sunt şi poveşti în care mingiile de cauciuc simbolizeazã luna, soarele şi constelaţiile. Unii credeau cã pierderea unui joc echivala cu excluderea din comunitate, de aceea decapitarea portretiza deconectarea. Persoana nu îşi pierde doar viaţa, dar şi legãtura cu universal cultural din care face parte. Jocurile reprezentau aşadar o expunere a credinţei, prestigiului, onoarei, o mica portiţã în sistemul social al acestor civilizaţii complexe pentru care sportul comporta un sens religios aparte.

Bibliografie:

Melissa Ortiz, “Ancient Ballgames of Mesoamerica”, Historia, vol. 19, Illinois University, 2008.