Autor 17554 vizualizări


Un rege războinic, un fiu loial, un luptător temut, un strateg iscusit. Un tiran nemilos. Un erou naţional. În toate aceste moduri poate fi descris Shaka Zulu. Venit de niciunde pentru a-şi conduce poporul spre un viitor măreţ, Shaka Zulu, cel odată numit “Napoleon cel negru”, s-a metamorfozat, mai degrabă, într-un Idi Amin de secol XIX. Una dintre cele mai interesante figuri ale Africii “naturale”, a arătat că africanii nu sunt diferiţi decât europenii, ba chiar sunt la fel şi uneori mai buni. În final, a fost asasinat, după ce pierduse controlul bunului simţ – sau, mai degrabă, al facultăţilor mintale – ordonând uciderea a mii dintre oamenii, inclusiv femei şi copii. Moştenirea lui Shaka a dăinuit, totuşi, motivându-şi nu numai armata care avea să zdrobească aroganta armată britanică, în ceea ce a fost cea mai mare înfrângere a europenilor în faţa africanilor – bătălia de la Isandlwana din 1879 – dar şi multe spirite luptătoare de la mijlocul secolului XX.

Shaka a fost considerat un geniu militar, ajungând la această performanţă remarcabilă prin propriile eforturi – nu a avut acces la învăţăturile oferite de europeni în demult trecutele bătălii între pieile albe. “Nu a avut absolut niciun fel de contact cu albii, din câte cunoaştem, în ciuda faptului că oamenii doreau să creadă că a învăţat de la europeni”, spune Bruce Vandervort, profesor de istorie africană la Institutul Militar din Virginia şi autor al volumului Wars of Imperial Conquest in Africa, 1830-1914. “Întâlneşti astfel de situaţii şi în America de Nord, oameni care refuză să creadă că amerindienii ar fi putut construi fortăreţe. Aceştia consideră că astfel de abilităţi trebuie să fi fost deprinse de la europeni.”

“Aceşti oameni au refuzat armele de foc”, spune Vandervort. “Erau o infanterie primitivă într-o perioadă a expansiunii europene în Africa şi s-au descurt destul de bine de unii singuri.” În vremea lui Shaka, pistoalele lungi aflate la dispoziţia africanilor prin comercianţii europeni erau, în principal, arme demodate ce se încărcau prin ţeavă, iar Shaka a judecat că duşmanul poate avea cel puţin o împuşcătură inexactă, însă trupele sale cu suliţe ar putea roi împotriva lui înainte ca acesta să poată reîncărca arma.”

Shaka-jumătate prinţ, jumătate cerşetor

Shaka vine dintr-o lume în care albii rareori s-au aventurat, nu cunoaştem cu exactitate cum arăta şi, cu atât mai puţin, cum gândea, planifica sau lupta. Născut în jurul anului 1787, Shaka era un paria, din câte se cunoaşte. Era fiul ilegitim, născut în urma distracţii la apus de soare, al lui Senzangakhona kajama, şeful clanului Nguni, şi al unei femei numită Nandi, fiica orfană a unui şef de trib vecin. Nandi era o fată ambiţioasă şi conştientă de descendenţa sa regală – cu toate că era puzderie de regi şi regine în Africa sudică, într-un timp când era populată de peste 800 de triburi şi clanuri diferite. Senzangakhona a confruntat-o pe îndărătnica sa amantă şi şi-a exprimat dorinţa de a nu avea de-a face cu fiul său bastard, aşa că, într-o zi, le-a făcut bagajele şi i-a dat afară din trib. Nandi şi Shaka nu au putut găsi adăpost nici în sânul fostei sale case, întrucât adulterul ei nu era privit cu ochi buni. În final, au reuşit să se aşeze în clanul unei rude, unde se crede că Shaka şi-a petrecut tinereţea îndurând persiflările celorlalţi băieţi, alături de care păstorea vite. Tachinările nu încetau şi, uneori, deveneau jignitoare, însă copilul le-a suportat în tăcere. A reţinut, totuşi, exact care dintre băieţi au fost cei mai duri. Când Shaka va fi devenit bărbat, ei vor plăti cu viaţa toate zeflemelele făcute pe seama lui. 

În timp ce băieţii aveau grijă de animale, se luptau, în joacă, cu beţe, aceasta fiind arta marţială standard în clanul Ngunis. Acesta era un sport african antic, jucat cu un băţ lung şi subţire folosit pentru a para şi o mică pavăză într-o mână, iar în cealaltă, un alt băţ lung folosit în ofensivă. Shaka a practicat lupta cu beţe singur, iar când a avut un oponent, deja era un tânăr puternic şi competent. Shaka nu ataca în joacă, ci pentru a răni, a imobiliza, poate chiar pentru a ucide. A fost nevoie de câteva lupte pentru ca Shaka să rămână fără rivali voluntari. Învăţase să suporte durerea şi acum începea să simtă plăcerea de a o provoca.

Născut pentru a cuceri

Căpeteniile clanului Nguni, în special Dingiswayo, a recunoscut potenţialul fizic, dar şi inteligenţa lui Shaka, precum şi dorinţa sa de a învăţa. Dingiswayo construia, la momentul respectiv, o armată şi l-a înscris şi pe Shaka, un soldat promiţător. Şeful era el însuşi un inovator – în loc să recruteze indivizi aleşi aleatoriu din gloată, şi-a structurat armata în unităţi, fiecare cu un nume, comandant şi culori distincte. Europenii le-ar fi numit regimente, iar subunităţile lor, companii.

Războiul în regiunea Zulu, în acea vreme, era mai mult un ceremonial decât o luptă. Forţele opozante se confruntau, dansau, mergeau ţanţoş şi îşi aruncau insulte, similar cu tradiţionalul dans de război hakaal tribului Maori din Noua Zeelandă. Câte o pereche de paladini din fiecare clan african se confrunta şi lupta. În final, una din părţi vedea o oportunitate şi ataca, aruncând assegai-ul – o suliţă lungă cu vârf de fier – de la distanţă. Puţine astfel de suliţe produceau daune reale, iar partea atacată, de obicei, fugea fără să fie brutalizată. Câştigătorii puteau anexa pământ – rareori mai mult decât atât, iar viaţa revenea la normal rapid, până la următorul raid.

Construind pe structura începută de Dingiswayo, Shaka este considerat a fi cel care a schimbat pentru totdeauna acest ceremonial de război. A venit la putere într-un timp când mici clanuri încercau din ce în ce mai mult să  îşi extindă zona de păstorit şi să stabilească noi rute comerciale pentru a ajunge la avanposturile europene plasate de-a lungul coastei sudice a Africii. Dar armatele clanurilor erau ineficiente, dezorganizate şi neantrenate.

Shaka a început cu o armată de numai 350 de bărbaţi, dar soldaţii săi erau puternici, iscusiţi şi extrem de agresivi. “Ceea ce face ca Shaka să iasă în evidenţă este faptul că a creat o armată permanentă cu un puternic etos ofensiv”, spune Vandervort. “Armata sa era creată pentru a cuceri, pentru a construi un imperiu. În calitate de ctitor de stat, el era cu mult peste oricine altcineva din partea sa africană şi a folosit acea armată pentru a construi un stat întins.”

O minte sănătoasă, într-un corp sănătos

Şi alte clanuri şi triburi aveau războinici, Dingiswayo şi-a organizat soldaţii în unităţi militare, dar nimeni nu s-a gândit la tactici, strategii şi la război aşa cum a făcut-o Shaka. El era un războinic nervos – şi, în cele din urmă, în mod fatal, bolnav – care a condus de pe front. Se spunea că Shaka îşi omora proprii soldaţi dacă se întorceau de pe front cu o rană pe spate, ceea ce însemna că aceasta fusese dobândită în timp ce fugeau de pe câmpul de luptă. “Armatele lui Shaka erau foarte bine pregătite fizic pentru război”, observă Vandervort. “Se antrenau de tineri. Au luat viaţa militară ca pe o vocaţie. Erau grupate în regimente în funcţie de vârstă, staţionate peste tot în zona Zulu şi primeau instrucţie militară atunci când nu luptau. Shaka nu numai că a dezvoltat o armată permanentă, dar a utilizat-o în scopuri agresive, iar acest lucru nu mai fusese făcut înainte.”

Intenţia lui Shaka nu a fost numai să îi alunge pe duşmani de pe pământurile lor şi să le captureze vitele. El a dorit să îi cucerească, să îi măcelărească, să îi distrugă complet şi să îi nimicească, clan cu clan, trib cu trib, familie cu familie. Armata sa a luptat corp la corp, doborând cu uşurinţă şi rapid oponenţii, obişnuiţi cu luptele ritualice. Aceia care se dovedeau îndeajuns de puternici pentru a supravieţui, deveneau Zulu – soldaţi în armata lui Shaka. “A condus un proces de etnogeneză”, spune Vandervort, “asimilând alte popoare în naţiunea sa, transformându-i în Zulu şi, astfel, extinzându-şi imperiul în loc de a-i cuceri numai şi de a le lua vitele şi teritoriul. Mulţi dintre soldaţii săi, spre sfârşitul domniei, erau oameni care fuseseră cuceriţi.”

Infanteria lui Shaka era extrem de mobilă, deşi au ales în mod specific să nu aibă nimic de-a face cu caii. Armatele Zulu se mişcau într-un trap constant şi se spune că, în zilele bune, puteau acoperi până la 80 km. Femeile se ocupau de logistică, cărau alimentele şi alte bunuri cu ajutorul unui tren de sprijin, în timp ce băieţii cărau armele de rezervă. Niciunul dintre soldaţi nu erau soţi sau taţi, întrucât se credea că viaţa sexuală afecta instinctele agresive. “Era considerată un factor ce distrăgea atenţia.”, explică Vandervort. De asemenea, Shaka credea că oamenii săi se pot mişca mai rapid desculţi, iar legenda spune că i-a forţat să se antreneze pe paturi de spini pentru a-şi întări picioarele.

Drumul spre victorie pe “coarnele boului”

Zulu atacau pe fugă, într-o formaţie inventată de Shaka, numită “coarnele boului”. Un grup de soldaţi din centru ataca frontal, în timp ce în spatele lui un corp de războinici aşteptau în rezervă, cu spatele la ceea ce se întâmpla pentru a elimina teama şi orice distragere a atenţiei. Shaka ordona oamenilor săi să avanseze, fiind vizibile numai marginile a scuturilor. La momentul atacului final, războinicii îşi întorceau feţele scuturilor din piele de vacă, părând că hoarda invadatoare şi-a dublat dimensiunea. Cele mai importante erau “coarnele”, poziţionate la stânga şi la dreapta “pieptului boului”. Aceste coloane de lăncieri care se mişcau foarte rapid treceau dincolo de bătălia principală, o înconjurau în una dintre părţi pentru a flanca duşmanul preocupat cu hoarda de războinici Zulu. Era o manevră sofisticată ce necesita viteză, alinere atentă şi coordinare perfectă, adesea pe terenuri neprielnice. “Coarnele” funcţionau precum cavaleria, manevrele rapide lăsând puţin timp pentru pregătirea defensivei, în special dacă se puteau ascunde în frunziş sau în râpe.

Pe baza acestor tactici înşelătoare şi creative, Shaka şi-a construit o reputaţie de temut. În câteva ocazii, a trimis păstori tineri în faţă, cu stocul de animalele, ca momeală. A câştigat prima sa mare bătălie împotriva unui clan mult mai numeros prin stabilirea unei poziţii de defensivă pe un deal, la câţiva kilometri de cel mai apropiat izvor. Până ce luptătorii inamici au reuşit să urce versantul pentru a se confrunta cu armata lui Shaka, au obosit şi fost afectaţi puternic de expunerea la soare. Shaka ascunsese trupe de rezervă într-o vale în apropierea redutei, iar aceştia s-au alăturat atacului în momentul când inamicul era mai slăbit. După luptă, Shaka a condus armata încă aproximativ 100 km către palisada inamică. Apropiindu-se de ea în timpul nopţii, Shaka le-a ordonat soldaţilor să interpreteze cântecul de victorie al inamicului. Aşadar, sute de femei, copii şi bătrâni au ieşit în întâmpinarea a ceea ce credeau că este armata lor, fiind nimiciţi rapid.

Shaka este considerat şi cel care a dezvoltat o nouă armă şi a unei tactici de luptă mortale. A început să dispreţuiască folosirea  assegai-ului – de ce să arunci cea mai bună armă de ofensivă într-o singură încercare de a nimeri de la distanţă? Aşadar, Shaka a creat o suliţă mai scurtă, de 60 cm, în vârf cu o lamă metalică, de tipul unei săbii, de 30 cm, numită iklwa. Aceasta era o armă pentru înjunghiere, mai degrabă, decât de aruncat, menită a fi utilizată în lupte corp la corp. Oponenţii lui Shaka nu mai văzuseră niciodată ceva asemănător.

Iklwaera deosebit de eficientă încorporată într-o tehnică Zulu de mânuire a scutului pe care Shaka o predase trupelor. Agăţarea de scutul oponentului cu propriul scut, un războinic îl trage în sus şi apoi spre stânga, ceea ce făcea ca oponentul să rămână descoperit pe partea stângă, putând fi înjunghiat. Pe măsură ce inamicii săi cădeau, pe rând, la pământ, luptătorul victoris striga “Ngadla!” (“Am mâncat!”).

Shaka Zulu, mitul

Cu siguranţă, Shaka a fost un inovator al armelor, tacticilor şi chiar a marilor strategii, însă era şi liderul militar desărvârşit? “Sintagma popularizază ‘Shaka, Napoleon cel negru’este în mare parte un mit”, spune profesorul Charles Thomas, expert militar pe chestiuni africane la Academia Militară a SUA din West Point, New York. „Nu este vorba despre faptul că nu era un bun comandant. Nici despre faptul că nu şi-a dezvoltat imperiul şi nu a proiectat forţe asupra unei mari părţi a Africii de sud. Este vorba despre faptul că numeroase lucruri atribuite lui – precum assegai-ul de înjunghiat, necesitatea unei lupte corpe la corp, disciplina extrem de riguroasă...multe dintre aceste lucruri deja existau pe teritoriul Africii de sud de cel puţin o generaţie înaintea lui.” Vandervort este şi el de acord cu acest punct de vedere:„Cum ştim ceea ce ştim despre Shaka? Puţini europeni au avut contacte cu el în timpul vieţii, dar au existat legende construite ulterior despre el. Poveşti şi informaţia de primă mână de la oameni care au fost în jurul lui, acestea au conturat ideea pe care o avem despre cum era. Probabil două treimi din ceea ce a fost aflat astfel poate fi verificat, dar a existat un grad mare de exagerare. A fost întreprinsă o revalorificare a lui Shaka, o regândire a faptului că poate că nu a fost atât de măreţ, aşa cum se spune.”

Totuşi, conform tuturor punctelor de vedere, Shaka s-a transformat într-un tiran spre mijlocul anilor 1820. Atunci când draga sa mamă, Nandi, a murit la sfârşitul anului 1827, a ordonat o perioadă un an de doliu, timp în care nicio recoltă nu trebuia semănată, soţii şi soţiile trebuiau să evită întâlnirile sexuale, orice femeie însărcinată trebuia omorâtă împreună cu soţul ei, iar tot laptele de la vaci şi capre trebuia vărsat pe câmp. În mod firesc, s-a instalat o stare generalizată de foamete. Shaka nu s-a oprit aici şi a continuat cu schimbările. A divizat armata, trimiţând o parte în sud, iar restul într-o campanie în nord, într-un marş forţat. Moralul a căzut la pământ, pentru militarii Zulu, viaţa se transformase într-un aservire celibatară, în loc de un serviciu glorios.

Shaka a întrerupt perioada de doliu după trei luni, dar era deja prea târziu. În septembrie 1828, Shaka a căzut sub lamele ascuţite a trei asasini care l-au înjunghiat în timpul unei reuniuni de rutină a consiliului său. Shaka era în vârstă de 41 de ani şi condusese numai în jur de 12, însă reuşise se reunească un sfert de milion de Zulu.

În anii 1960, pe fondul creşterii rezistenţei anti-apartheid în Africa de Sud, a existat o mişcare printre africanii negri pentru crearea unui trecut puternic şi important, pentru construirea unei conştiinţe africane, aşa că ei au fost cei care au reinventat imaginea lui Shaka, un rege războinic, la fel autocratic şi puternic ca orice rege european, fondator al unui regat mitic care a fost capabil, cel puţin o dată, să îi înfrângă pe britanici. „Voi i-aţi avut pe Cezar, Alexandru, Napoleon, Lee, Rommel”, spuneau aceşti africani. „Noi l-am avut pe Shaka şi el a fost la fel de mare ca oricare dintre ai voştri.” A fost născută o legendă şi nu este o coincidenţă faptul că, de la mijlocul anilor 1960 până spre mijlocul anilor 1980, au fost produse două filme importante despre războinicii Zulu şi un serial TV faimos, Shaka Zulu. „A trecut de la a fi un tiran, un om nebun, în anii 1970 şi 1980, la a fi reabilitat în ochii oamenilor”, spune Thomas. „Oamenii au decis că era, de fapt, un rege luminat şi că acele poveşti despre tirania lui erau minciuni sau erau lucruri de înţeles datorită tradiţiei în care a trăit.” Totuşi, indiferent de percepţii şi perspective, Shaka  a creat într-adevăr imperiul Zulu, a combinat o naţiune ce se întindea pe sute de mii de kilometri pătraţi şi a construit o armată permanentă de peste 50.000 de soldaţi.