Sfârșitul monarhiei franceze

Autor 4306 vizualizări


Revoluția Franceză și abolirea monarhiei, confirmată prin gestul simbolic de ghilotinare a lui Ludovic al XVI-lea, a fost interpretată, de-a lungul vremii, din diverse perspective. Între altele, unii istorici au propus, ca și cauză a regicidului și a abolirii regimului monarhic, teoria potrivit căreia monarhia și-ar fi pierdut, parțial din cauza iluminismului, caracterul sacru. În ce măsură putem vorbi de o desacralizare a monarhiei în Franța secolului al XVIII-lea?

Dimineața încețoșată din 21 ianuarie 1793 nu părea cu nimic diferită de o zi normală. Ceva se întâmpla totuși. Deși străzile Parisului erau goale, unei trăsuri i-au trebuit 90 de minute să străbată 3 kilometri până în cea mai nouă piață a orașului, în apropiere de grădinile Tuileries. În centrul pieței se afla un piedestal uriaș, rămas gol în urmă cu câteva luni după distrugerea statuii lui Ludovic al XV-lea. În acele luni, capitala Franței cunoscuse o vastă acțiune de distrugere a tuturor monumentelor ce aminteau de trecutul monarhic al țării. Era rezultatul Revoluției din 10 august, sau Revoluția Republicană, în urma căreia nepotul lui Ludovic al XV-lea și-a pierdut tronul. Iar în acea dimineață de ianuarie, chiar Ludovic al XVI-lea era persoana transportată către piața ce purtase numele bunicului său pentru a fi executat. Acum, în noua Place de la Revolution, lângă piedestalul gol stătea ghilotina ce va pune capăt, oficial, monarhiei franceze.

La momentul respectiv, nimeni nu a realizat adevărata importanță a momentului. Destinul fostului rege fusese principala problemă cu care se confruntase Convenția ce guverna Franța din septembrie 1792. În cele din urmă, s-a decis că „Louis Capet” va fi judecat pentru crime împotriva Națiunii franceze, dar deputații au dezbătut zile în șir dacă aveau autoritatea de a-l condamna la moarte și dacă ar trebui o facă. Condamnându-l pe „unsul lui Dumnezeu” la pedeapsa capitală, deputații credeau că vor pune capăt monarhiei franceze pentru totdeauna. În realitate, vor trece doar 11 ani până când Napoleon se va încorona Împărat al Franței;ulterior, frații lui Ludovic al XVI-lea și unul din verii săi vor reveni pe tron. Dintre aceștia, doar Carol al X-lea credea că guvernează prin drept divin;el a fost alungat însă de supușii săi după doar șase ani de domnie. Monarhii francezi din secolul al XIX-lea au guvernat doar grație forței sau consimțământului popular, nu pentru că erau considerați monarhi de drept divin. În acest sens, regicidul din ianuarie 1793 a distrus ceva pentru totdeauna:prin ghilotinarea lui Ludociv al XVI-lea, monarhia a fost desacralizată.

Cum s-a ajuns însă aici? Cum de francezii, cei mai monarhiști dintre popoarele Europei, s-au întors așa repede împotriva regelui pe care, în 1789, îl numeau „restauratorul libertății”? Regaliștii s-au consolat spunând că, de fapt, ei nu se întorseseră împotriva regelui. Potrivit acestora, Revoluția nu fusese opera adevăratului popor francez, fidel monarhiei, ci o conspirație a intelectualilor ce urmăreau distrugerea religiei, a monarhiei și a ordinii sociale. Până în 1797, aceste teorii s-au cristalizat într-o carte astăzi uitată, dar foarte influentă în secolul XIX:Mémoires pour servir à l’histoire du Jacobinisme, scrisă de Abatele Barruel. Vechi critic al iluminismului, Barruel avea acum ceva concret pentru a-și sprijini acuzațile:Revoluția. Barruel credea că scriitorii iluminiști ai secolului al XVIII-lea doriseră subminarea mai întâi a creștinismului, iar apoi a monarhiei. Apoi, adepții lor conspiraseră (în cadrul Masoneriei) pentru distrugerea acestor doi stâlpi ai societății franceze, iar în 1789 se mutaseră în cluburile iacobine. Aceste cluburi atacaseră în mod constant monarhia și atribuțiile sale, și agitaseră mulțimile pariziene în primii ani ai Revoluției, împingându-l pe rege să recurgă la proasta decizie de a fugi din capitală (fuga de Varrenes, iunie 1791). Astfel, potrivit lui Barruel, răsturnarea monarhiei la doar 14 luni de la întoarcerea de la Varennes era punctul culminant al unui vechi complot.

Iluminismul e de vină?

Dincolo de aceste teorii ale conspirației, nu se poate nega faptul că declinul monarhiei a fost, fără îndoială, rezultatul Iluminismului. Încă de la început, revoluționarii și-au recunoscut admirația față de valorile filosofiei iluministe. Când, în 1791, au pus bazele Pantheonului, templul pentru înmormântarea celor mai importanți oameni ai națiunii, revoluționarii au mutat acolo rămășițele lui Voltaire;îi urmează Rousseau, în 1794.

Scriitorii iluminiști nu și-au exprimat în mod direct o ostilitate față de Ludovic al XV-lea sau Ludovic al XVI-lea;dimpotrivă:Voltaire sprijinea ideea unui regim de autoritate monarhică. Cu toate acestea, ei au subminat treptat monarhia. Făcând distincția dintre monarhie (guvern legal, condus de o pesoană) și despotism (guvern arbitrar al unei persoane, fără baze legale), ei au discreditat treptat monarhia absolută perfecționată de Regele Ludovic al XIV-lea. Mai mult decât atât, atacând constat Biserica și religia, ei au erodat justificarea autorității monarhice prin ideea dreptului divin. Practic, iluminiștii sugerau că singurul criteriu prin care monarhia trebuia acceptată sau respinsă era dacă erau utilă sau nu supușilor ei.

Pentru iacobini, acesta era adevăratul motiv pentru care Ludovic al XVI-lea a pierdut în fața revoluționarilor:el a încetat să mai fie util compatrioților săi. Națiunea devenise autoritatea suverană, luând locul regelui – asta este, în termeni constituționali, esența Revoluției. În plus, redus la simplul statut de servitor al vechilor supuși, Regele încercase să submineze reformele propuse de Adunarea Națională. Rechizitoriul de la proces vorbea de acțiuni contrarevoluționare ale regelui datând încă din iunie 1789. Astfel, părea că evident că niciun rege nu putea accepta regenerarea țării așa cum o concepeau revoluționarii. De aceea, oamenilor le era mai bine fără el.

Interpretări moderne ale Revoluției

De două secole, istoricii dezbat neîncetat problema Revoluției, a sfârșitului monarhiei și a cauzelor sale. În ultimele decenii, evenimentele au fost reinterpretate ca fiind produsul nu doar al iluminismului, ci al unor procese de termen lung. În loc să-și limiteze atenția doar asupra perspectivelor intelectuale ale Iluminismului, istoriografia recentă a început să ia în considerare întregul tablou cultural al secolului al XVIII-lea. În acest contest, sfârșitul monarhiei poate fi explicat și prin pierderea venerației față de Coroană și purtătorii ei. Ar fi vorba, așadar, de o desacralizare a monarhiei. În ce sens?

Cel mai creștin dintre regii Franței a fost întotdeauna văzut ca un personaj semi-divin. Ludovic al IX-lea – sau Sfântul Ludovic – era considerat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ;nu era responsabil pentru acțiunile sale ca rege decât în fața lui Dumnezeu și, potrivit tradițiilor populare, avea puteri taumaturgice. Aceste puteri și atribuții s-au transmis fiecărui rege, până la Ludovic al XVI-lea. Cu timpul însă, din ce în ce mai puțin oameni credeau în ele. Altfel cum ar fi putut francezii să accepte așa rapid răsturnarea și execuția regelui, al unsului lui Dumnezeu?

Dacă vorbim de existența unui proces pe termen lung de subminare a monarhiei, trebuie să găsim dovezi în gândirea secolului al XVIII-lea care să o susțină. Avem, pe de o parte, pierderea autorității regale din cauza conflictelor constituționale din secolul al XVIII-lea. După domnia necontestată a Regelui Soare, considerată Epoca de Aur a monarhiei franceze, succesorii săi s-au confruntat cu o creștere a rezistenței față de autoritatea regală din partea magistraților și a parlamentarilor. Istoricii atribuie acest fenomen jansenismului.  

Încercând să se opună impunerii bulei paple Unigenitus(o condamnare a ideilor janseniste dată de Papă la cererea lui Ludovic al XIV-lea în 1713), o minoritate de janseniști francezi s-a infiltrat în Adunarea Generală pentru a-i implica pe parlamentari în lupta împotriva bisericii. Pe parcurs, ei au elaborat o serie de argumente critice față de autoritatea regală pe care parlamentul o transmitea. Până când regele și cancelarul său, Maupeou, au încercat să restabilească autoritatea monarhică în 1771 prin restructurarea adunărilor, ei au ajuns să fie denunțați ca despoți și inamici ai libertății. Astfel, o minoritate religioasă de oameni care se opuneau Iluminismului a contribuit de asemenea la subminarea respectului față de monarhia de drept divin, cel puțin în aceeași măsură ca scriitorii anticlericali.

Discursuri subversive

După ce regele Ludovic al XV-lea este înjunghiat în 1757 de un servitor, autoritățile au început o campanie pentru identificarea posibililor complici. Nu i-au găsit, dar a ieșit la iveală faptul că existau foarte multe persoane care discutau, în termeni nu tocmai reverențioși, despre rege, despre scandalurile din viața sa privată, și despre represiunea janseniștilor. Oamenilor nu le mai era frică să-și exprime ideile critice față de rege sau miniștrii săi.

Ce-i drept, Ludovic al XV-lea le-a dat oamenilor foarte multe motive de bârfă. Viața privată a regelui era cunoscută practic tuturor grație unei rețele dezvoltate de ceea ce astăzi am numi presă de scandal. Nepotul lui, Ludovic al XVI-lea, a cărui viață privată nu semăna deloc cu cea a predecesorului său, a avut și el de suferit din cauza acestei rețele, care a făcut ca în Franța să circule tot soiul de povești defăimătoare despre familia regală. În alte cuvinte, reputația monarhiei a fost distrusă de o presă răuvoitoare interesată nu de adevăr, ci de promovarea zvonurilor și bârfelor. Discreditați atât în plan politic, cât și în plan personal, ultimii regi ai Franței au pierdut astfel respectul supușilor lor.

A existat cu adevărat o desacralizare?

Pe de altă parte, acest de gen de discurs, de critici și bârfe subterane la adresa regilor, existaseră și în trecut, fără a pune însă în pericol autoritatea monarhică. Orientările homosexuale ale regelui Henric al III-lea au dus la dezvoltarea sistemului de cenzură la sfârșitul secolului XVI, iar în timpul Regelui Soare, criticile mereu prezente referitoare la extravaganțele de la curte, războaiele neîncetate sau persecuțiile religioase nu reprezentau o sursă de neliniște. Iar asasinatul nu era nimic nou în istoria monarhiei franceze dinainte de Ludovic al XV-lea. Henric al III-lea și Henric al IV-lea au fost asasinați, iar acțiunea de regicid nu trebuie neapărat interpretată ca fiind dovada unei deziluzii față de monarhie. În mod normal, cei care atententează la viața unui monarh nu o fac pentru că și-au pierdut credința în această formă de guvernare;dimpotrivă:în opinia lor, regele trebuie să moară pentru că nu s-a ridicat la standardele impuse de poziția sa, fiind perceput ca nerespectând regulile instituției. Instituția în sine e considerată sacră, nu persoana regelui.

Când Ludovic al XV-lea s-a îmbolnăvit în 1744, în întregul regat oamenii s-au rugat pentru el. Iar în ciuda întrângerilor militare și a conflictelor religioase care l-au discreditat, încoronarea nepotului său, din 1774, a fost primită cu brațele deschise. Și în ciuda tuturor zvonurilor și bârfelor, popularitatea lui Ludovic al XVI-lea a supraviețuit în mare msăură intactă până în septembrie 1789. Toate problemele de până atunci erau atribuite nu regelui, ci miniștrilor lui sau soției sale austriece. Chiar până în ultima clipă, Ludovic al XVI-lea a inspirat o venerație semireligioasă:imediat după execuția sa, oamenii din Piață s-au îmbulzit să atingă măcar o picătură din sângele regelui.

Putem vorbi, așadar, de o desacralizare a monarhiei ca explicație pentru execuția lui Ludovic al XVI-lea?

Trei ani și jumătate despart momentul în care Adunarea Națională îl proclamă restaurator al libertății de momentul execuției. În 1789, nimeni nu putea prevede că regele va sfârși condamnat la moarte. Inițial, scopul revoluționarilor a fost de transformare a monarhiei absolute în monarhie constituțională. Și nu există prea multe dovezi care să susțină ideea că regele s-ar fi opus de la început acestei schimbări. Atitudinea sa s-a schimbat în momentul 1790-1791, în contextul dezbaterii privind reorganizarea Bisericii. Ludovic al XVI-lea a fost confruntat cu ceea ce el perceptea drept un atac împotriva religiei;asta ar fi fost sursa panicii care l-a împins să fugă la Varennes. Această decizie nefericită a pus în mișcare un lanț de evenimente care s-a sfârșit cu moartea regelui, care a ajuns să fie considerat inamic al Franței. 

 

 

 

 

 

 


William Doyle, The Execution of Louis XVI and the End of the French Monarchy, în „History Review”, 2000

""