Sfârșitul lui Brâncoveanu și procedurile juridice otomane. Executarea domnitorului, o afacere extrem de profitabilă pentru sultan
La sfârșitul lunii martie 1714, sultanul Ahmed III (1703-1730) îi poruncea unui delegat (mubașir), Mustafa, să îl aresteze și să îl aducă la Istanbul pe Constantin Brâncoveanu pentru a fi executat.
În textul acestei porunci (hüküm) era inserată și opinia marelui muftiu (șeyh ül-islam) Imam Mahmud Efendi, fără de care decizia sultanului nu avea legitimitate Toate acțiunile importante întreprinse de un sultan, precum pornirea războiului, ruperea unui tratat sau executarea unui înalt funcționar trebuiau să fie însoțite de o astfel de opinie juridico-religioasă, numită fetva, emisă de un muftiu (cărturar specializat în jurisprudența islamică), obiceiul fiind consacrat încă din primele secole ale islamului. Chiar și un sultan autoritar precum Mehmed II Cuceritorul a trebuit să recurgă la opinia marelui muftiu înainte de a-l executa pe ultimul rege al Bosniei în anul 1463. Pe de altă parte, se putea emite o fetva care să legitimizeze detronarea și uciderea unui sultan, aşa cum s-a întâmplat în anul 1648, când marele muftiu Haci Abdürrahim Efendi a aprobat executarea debilului Ibrahim I (1640-1648).
„Se impune uciderea voievodului menţionat”
Cu siguranță că în unele situații rolul cărturarului musulman nu era decât unul formal, însă fetvaua a rămas un principiu fundamental în jurisprudența islamică. Practic, oricine se putea prezenta în fața unui muftiu pentru a-i cere opinia în diferite cazuri. Răspunsul acestuia avea însă doar un rol consultativ, fiind nevoie de sentința (hüccet) unui cadiu sau de porunca sultanului pentru ca prevederea să fie aplicată.
Fetvaua este alcătuită de obicei din două părți distincte: întrebarea adresată muftiului și răspunsul acestuia, care poate fi unul elaborat sau unul scurt ( de forma „se poate”/„ nu se poate”). Textul fetvalei privitoare la sentința lui Brâncoveanu a fost adaptat, fiind inserat într-o scrisoare mai amplă, însă se pot observa cele două părți distincte, verdictul cărturarului fiind redat prin fraza se „impune uciderea voievodului menționat”. Gravitatea faptelor de care era acuzat domnitorul și care încălcau prevederile formulate de-a lungul secolelor de juriștii musulmani atrăgea o astfel de pedeapsă. Principala acuză adusă lui Brâncoveanu a fost încheierea de alianță cu dușmanii Imperiului otoman, încălcând astfel jurământului față de sultan, prin care domnitorul se angaja să fie prieten prietenilor și dușman dușmanilor lui, o veche cutumă prezentă nu numai în dreptul islamic.
Pentru cazul lui Brâncoveanu, un precedent în timpul Profetului
În lumea musulmană sunnită există patru școli principale de jurisprudență: hanefi, hanbali, maliki și shafi’i, fiecare având anumite precepte specifice și urmate cu precădere în anumite zone geografice. Otomanii urmau școala hanefită, numită astfel după fondatorul său, Abu Hanifa (699-767), care acorda o mare importanță consensului sau acordului unanim (idjma), fiind astfel mai tolerantă în comparație cu celelalte trei școli. Însă cea mai importantă sursă a șeriatului, pe lângă Coran, rămânea hadis-ul, adică spusele și faptele profetului Muhammad. Modul în care acesta a abordat anumite probleme sau a răspuns anumitor întrebări rămâne și în prezent un model de urmat pentru musulmani și o sursă fundamentală a legii islamice. Chiar și pentru cazul lui Constantin Brâncoveanu a existat un precedent din timpul Profetului, astfel că nu rămâneau prea multe dubii în privința sentinței.
În anul 627, oaza Medina, care îi oferise adăpost lui Muhammad cu 5 ani în urmă și a cărei clanuri îi juraseră credință, se afla sub asediul armatei meccanilor. Unul dintre clanurile evreiești din Medina, Banu Qurayza, a început să negocieze cu asediatorii, trădând astfel înțelegerea cu musulmanii și slăbind poziția lor. Drept pedeapsă, după ridicarea asediului, adepții lui Muhammad i-au ucis pe toți bărbații clanului prin decapitare, cruțându-i doar pe cei care s-au convertit la islam, iar femeile și copii lor au fost luați în robie. Observăm că din punct de vedere al șeriatului, cazul lui Brâncoveanu era identic cu cel al clanului Banu Qurayza, iar condamnarea la moarte prin decapitare a membrilor de sex masculin ai familiei era complet justificată, existând precedentul legal. Chiar dacă în prezent această acțiune ni se pare una barbară, lipsită de orice scrupule, pentru oamenii începutului de secol XVIII ea era una normală și respecta prevederile legii. Pentru a înțelege cât mai bine faptele istorice și oamenii care le-au trăit trebuie să privim lumea prin ochii lor, detașându-ne de preconcepțiile prezentului.
„Când un neam dintre neamurile de ghiauri se supune Măriei sale sultanul...”
Mazilirea (‘azl) a început să fie adoptată ca pedeapsă pentru domnitorii care își încălcau legământul față de sultan începând cu secolul al XVI-lea, odată cu creșterea controlului exercitat de Poartă asupra Țărilor Române. Destituirea principelui putea fi urmată de trimiterea acestuia în exil (surgün), insula Rodos fiind o destinație preferată datorită fortăreței-închisoare, de preluarea averii acestuia de către noul domn sau, în cazurile cele mai grave, de execuție. Oricare ar fi fost situația, porunca unui sultan prin care se luau astfel de măsuri punitive împotriva unui domnitor trebuia legitimată printr-o opinie juridico-religioasă emisă de un muftiu. În caz contrar, acțiunea putea fi considerată injustă, iar calitatea sultanului de apărător al dreptății era astfel știrbită.
Fetvaua prin care era legitimată mazilirea și uciderea voievodului Constantin Brâncoveanu mai conține un pasaj interesant. Cu toate că nu acesta este subiectul textului nostru, este pomenit modul prin care urcau pe tron domnitorii valahi: „când un neam dintre neamurile de ghiauri se supune Măriei sale sultanul [...] atunci peste ei este numit și desemnat voievod – de către Înaltul sultanat – unul speța lor”. Din vremea lui Suleyman I (1520-1566), domnitorii erau numiți direct de la Istanbul, renunțându-se astfel la vechea practică prin care ei erau aleși de boieri (și, după închinarea în fața otomanilor, confirmați de sultan). Este foarte important de reținut amănuntul că voievodul trebuia să fie „din speța lor”, adică să aibă religia poporului, pentru că la începutul secolului al XVIII-lea cea mai importantă caracteristică a unui om era religia sa, abia pe urmă putându-se aduce în discuție și ce limbă vorbea. Spre exemplu, pentru otomani, termenul Rum (care inițial era folosit pentru „romani”-bizantini) îi desemna nu doar pe grecii ortodocși, ci și pe românii, sârbii sau pe bulgarii de confesiune ortodoxă. Astfel, ne putem explica cum și înainte, dar mai ales după Constantin Brâncoveanu, au venit la conducerea Țării Românești domnitori străini, care erau însă creștini ortodocși . Practic, nu a existat nicio modificare în statutul Moldovei și al Valahiei după 1711, respectiv 1716, domnitorii fiind numiți în continuare de către sultan din rândul supușilor săi ortodocși.
Cercurile de putere de la Istanbul nu mai erau favorabile domnitorului valah
Documentul ce conține porunca sultanului Ahmed III către mubașirul Mustafa detaliază capetele de acuzare amintite în fetva. Domnitorul era acuzat că, în timp ce otomanii se pregăteau de război împotriva ghiaurilor, a furnizat provizii armatei inamice. De asemenea, era acuzat că a facilitat intrarea țarului Petru I (1696-1725) în Moldova în timpul războiul din 1710-1711, că a trimis oșteni să lupte alături de ruși și că a primit la rândul său moscoviți în garda personală. Îi era atribuită și o mare parte din vină pentru arderea Brăilei, eveniment în urma căruia au pierit un număr mare de musulmani. Decizia de a-l mazili și a-l executa pe Brâncoveanu avea scopul, după cum menționează sultanul, ca „atunci când se va întâmpla ca Înaltul meu devlet să acționeze în vreo parte pentru războiul sfânt, țările mele bine păzite să se afle în mare siguranță și securitate față de pagubele «pricinuite» de sus-numitul, întrucât trădarea și josnicia sa s-au adeverit una după alta”. Vina domnitorului era, deci, cu atât mai mare cu cât actul de trădare s-a petrecut la vreme de război și a adus pagube materiale și omenești statului otoman, periclitând soarta războiul sfânt. Observăm că aceste acuze veneau la câțiva ani de la consumarea evenimentelor, ceea ce denotă acțiunea inamicilor lui Brâncoveanu, în special a Cantacuzinilor, pe lângă curtea otomană. Atât timp cât influența sa a fost mai puternică decât cea a adversarilor, sultanul nu a dispus mazilirea, însă în primăvara anului 1714, cercurile de putere de la Istanbul nu mai erau favorabile domnitorului valah.
Decizia sultanului de a-l aresta pe Constantin Brâncoveanu era adresată tuturor slujbașilor otomani aflați în Țara Românească, precum și mitropolitului, boierilor și noului domnitor. Documentul de față nu conține numele celui din urmă, fiind lăsat un spațiul gol, ceea ce înseamnă că la momentul redactării, 17-26 martie 1714 , Ștefan Cantacuzino încă nu fusese desemnat (fapt consemnat și de relatarea lui Anton Maria del Chiaro). Toți aceștia trebuiau să-l ajute pe mubașirul Mustafa să îl ia în custodie pe Brâncoveanu, pe fiii și pe ginerii săi și să îi aducă la Poartă. Doar în cazul în care inculpații se opuneau deciziei, slujbașul sultanului era instruit să îi ucidă și să le trimită capetele drept dovadă la Istanbul.
Peste 800.000 de guruşi confiscaţi de turci de la Brâncoveanu
De ce s-a preferat capturarea Brâncovenilor și nu uciderea lor pe loc? Otomanii sperau să obțină cât mai mult din imensa avere strânsă de domnitor, fapt confirmat de perioada de tortură la care au fost supuși înainte de execuția din 15 august 1714. Legea otomană prevedea confiscarea averilor demnitarilor acuzați de trădare, banii proveniți din aceste acțiuni aducând o contribuție importantă la vistieria statului. Suma pe care otomanii au reușit să o confiște de la Brâncoveanu, peste 800.000 de guruși (monede de argint), era considerabil mai mare decât totalul plăților Țării Românești către Imperiul otoman din anul 1703 (aprox. 660.000 guruși) sau decât alte două averi confiscate în aceea perioadă, cele ale conducătorilor pelerinajelor către Mecca (emir ül-hacc, una dintre cele mai profitabile funcții din imperiu), Nasuh Pașa (aprox. 560.000 guruși) și Suleyman Aga (aprox. 380.000 guruși). Oficialii otomani au avut astfel tot interesul de a-i păstra în viață pe condamnați pentru a putea intra în posesia impresionantei averi a familiei. Însă Brâncoveanu mai avea bani depuși la bănci din Viena și Veneția, însumând o avere similară cu cea confiscată de otomani, ca să nu mai vorbim de numeroasele proprietăți imobile.
Executarea domnitorului devenea astfel o afacere extrem de profitabilă pentru sultan. Pe lângă suma confiscată, urcarea pe tron a lui Ștefan Cantacuzino (1714-1715) era și ea însoțită de plăți generoase. Ca o ironie a istoriei, noul domnitor va trebui să plătească o parte a datoriilor restante din vremea lui Brâncoveanu, iar sfârșitul său va fi similar: arestat și executat pentru trădare la Istanbul.
Detronarea domnitorului fusese evitată în 1703 „numai cu puterea aurului”
Brâncoveanu mai trecuse cu 11 ani înainte, în 1703, printr-o experiență similară, când a fost chemat pe neașteptate la Adrianopol, unde sultanul Mustafa II (1696-1703) își avea curtea la vremea respectivă. După cum relatează cronicarul Radu Greceanu „neprietenii de la Poartă, cei ce nici odată nu să odihnea, vreme bună găsind, așa au aflat și la cale au pus pre Vizirul ca să cheme pe Măria Sa Constandin Vodă la Odriiu zicând că de vreme ce puternica Împărăție are pace cu toți cei ce mai înainte avea oștiri și gâlcevi, trebuește să meargă să sărute poala împărătească, care aceasta nu pentru alt s-au cunoscut că iaste, fără cât ca niște vrăjmași ai Măriei Sale și ai pământului, vrând să-l păgubească de sume mari de bani”. Domnitorul a trebuit să împrumute de urgență o sumă considerabilă pentru a-i putea atrage de partea sa pe înalții dregători otomani, în frunte cu marele vizir Rami Mehmed Pașa și cu marele dragoman Nicolae Mavrocordat, viitorul domnitor al Moldovei (1709-1710; 1711-1716) și al Valahiei (1716; 1719-1730). Odată asigurat sprijinul acestora, Brâncoveanu s-a închinat sultanului, care printr-un decret (hattıșerif) i-a confirmat domnia pe viață. După cum conclude del Chiaro, „detronarea acestuia s-a mai putut evita odată, numai cu puterea aurului, distribuit atunci puternicilor de la Curtea Otomană”.
Această practică, de reconfirmare a domniei, devenise una uzuală de-a lungul secolului al XVII-lea, iar obiceiul putea ajunge literă de lege în raporturile dintre Poartă și Principate. Uneori domnitorii trebuiau să se prezinte personal în fața sultanului odată la 3 ani pentru a depune jurământul de credință. Astfel, se implementase un soi de testare periodică a acestora, o testare mai degrabă a capacității lor financiare și a abilității de a cumpăra personajele cheie de la Curtea otomană, care se putea dovedi un prilej pentru cei ce urmăreau detronarea domnitorilor. Însă raporturile româno-otomane nu erau stabilite pe termen lung în această perioadă, iar tratatele aveau un puternic caracter personal, încheiate între un anumit sultan și un anumit voievod, astfel că puteau exista variații de la o domnie la alta. După cum ne relatează Radu Greceanu, Brâncoveanu mai primise în anul 1699 un hattișerif prin care îi era recunoscută domnia pe viață, însă iată că obiceiul de a merge personal pentru confirmare era mai puternic decât documentul scris. Pentru voievod surpriza din anul 1703 a constat în lipsa de informații din partea capichehăilor (reprezentanții domnitorului la Poartă), a căror informații erau de obicei precise și în care domnitorul își punea o mare încredere , asupra ordinului de închinare la Adrianopol. Tot prin hattișeriful din 1703 Brâncoveanu a obținut, cel puțin parțial, dreptul de a fi informat direct de către agenții săi de la Istanbul, încercând să evite astfel cheltuielile generate de sosirea unui delegat al sultanului la București, precum și o eventuală mazilire neanunțată.
O mazilire-surpriză
Se pare că în 1714 Brâncoveanu fusese avertizat de un grec din Istanbul despre intențiile turcilor, însă faptul că agenții săi nu confirmaseră aceste zvonuri l-au făcut să ignore amenințarea. Pentru a nu-i trezi suspiciunile sultanul l-a însărcinat pe mubașirul Mustafa, un vechi prieten de-al voievodului, să îndeplinească arestarea. În acest fel, Brâncoveanu nu a fost alarmat de sosirea trimisului turc la București, așa cum fusese în anul 1703, mai ales că acesta nu s-a grăbit să fie primit în audiență, spunând că face doar un scurt popas în drumul său spre Hotin. A doua zi după sosirea la București, în Săptămâna Patimilor, Mustafa punea pe umărul domnitorului valah o năframă de mătase neagră, anunțându-l că era mazilit și că trebuia dus în fața sultanului. Aceste amănunte ne sunt relatate de Anton Maria del Chiaro, care oferă totodată și o listă mai amplă de acuzații aduse lui Brâncoveanu. Probabil că italianul a cules informațiile din firmanul imperial rostit de mubașir în momentul arestului, document care însă nu a ajuns până la noi. Se poate ca acel firman să fi fost mai detaliat în comparație cu porunca adresată lui Mustafa, deoarece acolo era exprimată în mod oficial sentința emisă de Ahmed III, care trebuia citită în public pentru a fi adusă la cunoștința tuturor. Scena mazilirii lui Brâncoveanu se va repeta aproape identic câteva decenii mai târziu în Moldova. Tot un vechi prieten de-al lui Grigore III Ghica (1764-1767; 1774-1779; Valahia 1768-1769), Kara Ahmed, fusese trimis să îl destituie, dar în acest caz domnitorul a fost ucis pe loc, aparent împotrivindu-se ordinului sultanal.
Există indicii asupra faptului că soarta lui Brâncoveanu nu era totuși pecetluită. În a doua săptămână a lunii aprilie 1714, sultanul Ahmed III emite o poruncă adresată personal lui Constantin Brâncoveanu, care, în calitate de domnitor în funcție al Țării Românești (!), trebuia să restituie marfa unor negustori turci confiscată pe nedrept la București. Se poate invoca faptul că vestea despre luarea în custodie a domnitorului și numirea lui Ștefan Cantacuzino încă nu ajunsese la Poartă, ceea ce este puțin probabil, având în vedere distanța relativ scurtă între capitala valahă și cea otomană . Mai mult, în porunca adresată lui Mustafa am văzut că în locul unde trebuia trecut numele noului domnitor a fost lăsat un spațiu alb. Se poate ca, nefiind încă siguri de rezultatul demersului lor, oficialii otomani să îl fi considerat încă pe Brâncoveanu domnitorul legitim al Țării Românești. Ipoteza unei simple ignoranțe din partea cancelariei de la Istanbul pare puțin probabilă, având în vedere că puternica birocrație trebuia alimentată cu informații precise.
Capetele de acuzare împotriva lui Brâncoveanu
„Întâiul. Că întreținea corespondență secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia și cu Republica Veneția, cărora procura știri privitoare la turci.
Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena în 30 ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinț al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile aduse Maiestății Sale Chesariene.
Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit țara prin grele asupriri și impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.
Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia 9 până la 7 luni la Târgoviște, aducând prin aceasta pagube, atât supușilor săi cât și traficului din București, și aceasta pentru a putea mai ușor fugi, într-o bună zi, cu toată familia și bogățiile sale în Transilvania, unde spre acest scop
Al cincilea, a cumpărat multe moșii, pe una dintre ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.
Al șaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar și la Veneția, ținând agenți în ambele aceste locuri.
Al șaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimțământul său.
Al optulea. Că și-a procurat din Viena timpane și trâmbițe de argint, ceea ce era insolent, căci însăși Marele Sultan nu le poseda.
Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoarea de la 2 până la 10 galbeni una”.
După cum am văzut, Constantin Brâncoveanu a fost acuzat de multe fapte, dar în niciun caz de a fi creștin. Execuția lui a venit ca o pedeapsă pentru acțiunile trădătoare de care îl acuzau otomanii și nu ca o pedeapsă pentru că nu a vrut să renunțe la credința sa. Convertirea la islam i-ar fi putut salva viața doar prin prisma faptului că fetvaua prevedea această procedură numai în cazul ghiaurilor, nu și a musulmanilor. Torturile la care a fost supus în închisoarea Yedikule (Șapte Turnuri) nu aveau scopul de a extrage o profesiune de credință, ci informații despre averea sa colosală. În acest sens, ideea martirajului lui Brâncoveanu nu poate fi valabilă. Dicționarul explicativ al limbii române notează sensul principal al cuvântului martir ca fiind o persoană care a îndurat suferințe sau chiar moarte pentru ideile și convingerile sale. În sens general, martir poate fi considerat un individ care îndură persecuții, bătăi, tratamente inumane, cum îndurau, spre exemplu, țăranii care nu puteau achita obligațiile fiscale crescute considerabil în timpul domniei lui Brâncoveanu.
Meritele domnitorului sunt cu siguranță numeroase. Poate fi cinstit ca un mare ctitor și patron al culturii, poate fi apreciat pentru abilitatea de a-și păstra domnia vreme de 26 de ani, timp în care pe tronul otoman s-au petrecut 3 sultani, iar pe cel moldovean nu mai puțin de 9 domnitori (!), sau poate fi un bun exemplu pentru abilitățile sale economice. A avut demnitatea de a nu renunța la credință în cel mai greu moment al vieții, dar nu aceasta a fost vina pentru care și-a dat sufletul. Avem motive să îi oferim un loc de cinste lui Constantin Brâncoveanu în istoria noastră, nu trebuie să ne creăm însă martiri și sfinți pentru a găsi repere de seamă în trecut.
În grupajul dedicat domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanu din numărul 223 al revistei Historia mai puteți citi:
• Politica externă vis-a-vis de Imperiul Otoman
• Despre corespondența cu Regele Soare
• Relațiile sale cu Transilvania și Moldova
• Brâncoveanu și țarul Petru cel Mare
• Bucureștiul lui Brâncoveanu
Numărul 223 al revistei Historia este disponibil la orice punct de distribuție a presei (punctele Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 14 august – 14 septembrie 2020, dar și în format digital pe platforma paydemic.com
Bibliografie
Anton Maria del Chiaro, Revoluțiile valahe, Institutul de Memorie Culturală cIMEC (după textul editat de Nicolae Iorga, Iași,Viața Românească, 1929).
Radu Greceanu, Viața lui Constandin Vodă Brâncoveanu, cu note și anexe de Ștefan D. Grecianu, Inst. de arte grafice „Carol Göbl”, București, 1906
Mihai Maxim, „The Institution Of Müsâdere (Confiscation) In The Ottoman-Romanian Relations: An Inventory Of Constantin Brâncoveanu’s (1688-1714) Property Seized To The Ottoman Public Treasury” în M. Maxim, Romano-Ottomanica. Essays And Documents From The Turkish Archives, Isis, Istanbul, 2001
Bogdan Murgescu, „«Fanarioți» și «pământeni». Religie și etnicitate în definirea identităților în Țările Române și în Imperiul Otoman”, în B. Murgescu, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, Polirom, Iași, 2012
Viorel Panaite, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările române şi dreptul otoman al popoarelor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, Iaşi, 2013
Barnaby Rogerson, Moştenitorii Profetului Mahomed. Cauzele schismei dintre şiiţi şi suniţi, traducere de Anca Delia Comăneanu, Polirom, Iaşi, 2007
Valeriu Veliman, Relațiile româno-otomane (1711-1821). Documente turcești, Direcția Generală a Arhivelor din Republica Socialistă România, București, 1984, doc. 11 și 12.
