Autor 18575 vizualizări


În 1910, monarhii europeni s-au adunat la Londra pentru un opulent spectacol de putere și autoritate, la funeraliile regelui britanic Edward al VII-lea. Doar câțiva ani mai târziu, războiul și revoluția aveau să distrugă multe din famiile regale domnitoare ale continentului, regii ajungând fie asasinați sau înfrânți, fie forțați să plece în exil. Astfel, războiuldin 1914-1918 a fost și un război între familiile regale europene.

 

Apusul Lumii Vechi

Funeraliile regelui Edward al VII-lea, ce au avut loc în mai 1910,  reprezintă momentul cel mai potrivit în care putem observa ceea ce Winston Churchill avea să descrie mai târziu ca fiind „lumea veche la apusul său”. Cu această ocazie, capitala britanică a fost martora unei parade spectaculoase a monarhilor:un cortegiu format din zeci de împărați, prinți moștenitori, arhiduci, mari duci și prinți a urmat pe străzile Londrei sicriul regelui decedat. Cât despre delegațiile țărilor republicane, lor li s-a desemnat un loc la coada cortegiului.

CLICK AICI PENTRU IMAGINI VIDEO DE LA FUNERALII

Mai 1910 a fost un moment al apogeului gloriei monarhice. Delegațiile republicilor, indiferent cât de puternice erau statele respective – precum Franța sau Statele Unite, s-au aflat la finalul convoiului, în spatele tuturor monarhilor. Cine, în acel moment, s-ar fi putut îndoi că regatul ca formă de guvernământ se află pe marginea prăpastiei? Nimic nu ar fi simbolizat mai bine extraordinara înflorire și glorie a monarhiilor europene decât parada din 20 mai 1910, cea mai mare adunare a familiilor regale din Europa care a avut loc vreodată și una din ultimele dinaintea izbucnirii războiului.

De la zilele vechiului regim al Franței pre-revoluționare, monarhia nu mai păruse niciodată atât de puternică. În loc să scadă în număr, tronurile regale s-au înmulțit, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX au mai apărut încă 6 regate, astfel că în anul morții lui Edward al VII-lea în Europa existau mai mulți monarhi ca niciodată.

Indiferent de puterea și autoritatea de care se bucurau acești lideri – fie că erau autocrați, precum în Rusia, sau monarhi constituționali lipsiți practic de putere, precum în Marea Britanie – prestigiul și poziția lor erau aproape intacte. Puțini dintre cei care au privit sau chiar au participat la funeraliile regelui Edward al VII-lea și-ar fi imaginat la acel moment că această splendidă paradă nu reprezenta apogeul regalității, ci apusul ei.

 

Dinastia Victoriei

Foto:Cei 9 regi prezenți la funeraliile lui Edward VII:în picioare, de la stânga la dreapta-Regele Norvegiei, Regele Bulgariei, Regele Portugaliei, Kaiserul Germaniei, Regele Greciei, Regele Belgiei. Așezați, de la stânga la dreapta:Regele Spaniei, noul Rege al Marii Britanii, Regele Danemarcei.

 

(Aproape) toți monarhii erau conștienți că autoconservarea era o chestiune extrem de importantă, astfel că până în 1910, monarhii europeni – sau cel puțin consilierii lor – realizaseră că trebuie să se adapteze la tendințele liberale ale vremurilor. În urmă cu un secol, Revoluția Franceză dăduse o lecție importantă monarhilor de pe continent, astfel că ei au trebuit să accepte constituții noi, reforme electorale și alte reforme de sorginte liberală. Asimilând aceste noi idei, unii monarhi s-au transformat, într-o anumită măsură, în simboluri ale democrației. Cu toate acestea, aceiași lideri au rămas fermi în pozițiile lor antirevoluționare și, mai ales, antirepublicane.

Ceea ce îi făcea pe regii Europei inatacabili (sau cel puțin așa își imaginau ei că stau lucrurile) era faptul că toți erau înrudiți unii cu ceilalți. E un fapt cunoscut că Regina Victoria a fost supranumită „Bunica Europei”, iar toate curțile de pe continent se lăudau cu relațiile de rudenie pe care le aveau. În 1914, nu mai puțini de șapte descendenți direcți ai Victoriei și alte două rude apropiate ale sale se aflau pe tronurile Europei. Astfel, nu e tocmai dificil să ne dăm seama de ce familiile regale și supușii lor credeau că un război între țările europene era aproape imposibil.

 

Relațiile de rudenie dintre liderii regatelor europene nu ar fi putut salva Europa de la război

În vara lui 1914, Kaiserul Wilhelm al II-lea se bazase pe faptul că vărul său, Nicolae al II-lea al Rusiei, căruia i se adresa în corespondența personalăcu apelativul „Nicky”, îl va ajuta în prevenirea războiului. Aceste speranțe nu erau tocmai lipsite de fond. La urma urmei, liderii celor mai puternice trei țări de pe continent – George al V-lea al Angliei, Țarul Nicolae și Kaiserul German – erau veri primari. Dacă bunica lor, regina Victoria, ar fi trăit, spunea Kaiserul, nu le-ar fi permis niciodată să pornească un război între ei.

Dar Războiul a dovedit, odată pentru totdeauna, că legăturile de familie dintre familiile domnitoare din Europa, erau mai mult sau mai puțin irelevante. Odată ce scânteile războiului au fost aprinse, relațiile de rudenie nu au mai contat.

Războiul a cuprins Europa din cauza unui regicid care, la acel moment, a scandalizat opinia publică din toate țările europene. Faptul că evenimentul a avut loc în Balcani nu a surprins însă pe nimeni, iar asasinarea lui Franz Ferdinand nu a fost altceva decât puncul culminant al unui șir de evenimente care nu avea cum să se sfârșească altcumva decât prin izbucnirea unui război. Și cum la acel moment națiunile Europei erau legate între ele prin alianțe, șansele ca inevitabilul conflict militar să nu se extindă erau practic inexistente...

 

La început, monarhii Europei – deși indignați – nu au luat incidentul prea în serios. Era de așteptat ca împăratul Franz Josepf să ceară-și să primească – scuze oficiale din partea Serbiei. Dar în momentul în care atitudinea Austriei față de Serbia s-a dovedit atât de intransigentă încât sârbii nu aveau cum să evite ruperea relațiilor diplomatice cu Imperiul austro-ungar, pânza de alianțe existentă pe continent a dus la escaladarea conflictului.

Odată ce situația a ajuns într-un punct critic, au început să curgă telegramele între curțile regale din Europa, monarhii încercând să evite, la nivel personal, izbucnirea războiului. Kaiserul Wilhelm al II-lea le-a scris verilor săi, „Georgie” și „Nicky”, corespondența dintre ei păstrându-se până în zilele noastre. Poate că în alt moment al istoriei, aceste relații personale dintre monarhi ar fi putut salva Europa, dar din moment ce puterile regilor erau limitate, nu s-a putut face nimic. Deși și-ar fi dorit, probabil, să evite ostilitățile, Wilhelm, Nicolae și Franz Joseph nu au putut face nimic în fața forțelor care hotărau de fapt direcția în care mergea statul:politicienii, generalii, producătorii de arme. Fiecare ultimatum a fost urmat de un altul, iar în fața mândriilor naționale, a expansiunii imperiale și a gloriei militare dorite, protestele capetelor încoronate au contat prea puțin.

Vremurile în care regii conduceau personal armata erau demult apuse. Astfel, ei nu mai trebuiau să fie buni soldați sau buni strategi, ci doar buni politicieni  (și nici măcar atât). Teoretic, regele era capul suprem al armatei, dar generalii erau cei responsabili cu purtarea războiului. Pe timp de război, monarhii europeni rămâneau fie în palatele lor, vizitând din când în când taberele soldaților, fie se stabileau altundeva, într-o casă de vacanță aflată departe de linia frontului.  

Dintre toți suveranii implicați în primul război mondial – împărații Germaniei, Rusiei și Austro-Ungariei, regii Angliei, Italiei, Belgiei, Serbiei, Bulgariei, României, Greciei și Muntenegrului, cei care păreau a fi cei mai belicoși s-au dovedit a fi cei mai puțin implicați în problemele războiului. Cel mai bun exemplu este chiar Wilhelm al II-lea care, în cele din urmă, a fost obligat să abdice. În aprilie 1915, Țarul Nicolae al II-lea a luat decizia, ce avea să se dovedească a-i fi fatală, de a prelua personal comanda armatei. La fel de puțin inspirată a fost decizia lui de a lăsa capitala Imperiului în mâinile soției sale, Împărăteasa Alexandra, de care era foarte apropiat. Însă aceasta se afla sub influența nefastă a infamului Rasputin. În martie 1917, la Sankt Petersburg au început revoltele, iar o săptămână mai târziu familiei regale i-a fost impusă abdicarea. Fără sprijinul politicienilor sau al generalilor, Țarul a trebuit să se supună.

 

George al V-lea nu a vrut să ofere azil Romanovilor

Suveranul britanic, George al V-lea, a făcut față problemelor cauzate de război mult mai bine decât verii săi. Rezumându-și activitățile militare la inspecțiile ocazionale de pe front, el a putut face față tulburărilor sociale aducând Coroana în fața publicului, identificându-se cu problemele de zi cu zi ale supușilor săi:regele vizita spitale, mergea în fabrici, oferea decorații. În plus, el a schimbat numele german al dinastiei, de la Saxa-Coburg Gotha în Windsor. Dar poate cel mai bun exemplu pentru a arăta abilitatea monarhiei britanice de a-și apăra propriile interese îl putem găsi în problema refugierii familiei imperiale rusești. În ciuda ofertei de azil pe care guvernul britanic era gata să o dea Romanovilor, George al V-lea a adus argumente împotriva luării acestei decizii. El și-a dat seama, precum și mulți dintre englezi, că vărul său, Țarul, era la urma urmei un autocrat, împărăteasa Alexandra era de origine germană, iar în condițiile tulburărilor cauzate de socialiștii radicali și de republicani, acela nu era cel mai bun moment în care un monarh constituțional să ofere o mână de ajutor unui auocrat, chiar dacă erau rude.

Până la sfârșitul războiului, marile monarhii ale Europei Centrale – din Germania, Rusia și Austro-Ungaria – se prăbușiseră. În cele din urmă, monarhii care nu beneficiau de o reală putere în stat au fost aceia care și-au păstrat tronurile. Și deși monarhia nu era o formă de guvernământ perfectă (căci nu există așa ceva), era probabil mai bună decât ce a urmat. Căci Primul Război Mondial a adus sfârșitul Europei Regilor și începutul Europei Dictatorilor.

Printre cei prezenți la funeraliile Regelui Edward al VII-lea s-au numărat următorii:

  1. Wilhelm al II-lea, Împăratul Germaniei
  2. Regele George I al Greciei
  3. Regele Alfonso al XIII-lea al Spaniei
  4. Regele Haakon al VII-lea al Norvegiei
  5. Regele Frederick al VIII-lea al Danemarcei
  6. Regele Manuel al II-lea al Portugaliei
  7. Regele Ferdinand I al Bulgariei
  8. Regele Albert I al Belgiei
  9. Arhiducele Franz Ferdinand al Austriei, moștenitorul tronului Austro-Ungariei
  10. Prințul Yusuf Izzettin Efendi, moștenitorul tronului otoman
  11. Marele Duce Mihail Alexandrovici al Rusiei, fratele lui Nicolae al II-lea
  12. Ducele de Aosta, vărul regelui Italiei
  13. Prințul Fushimi Sadanaru, vărul Împăratului Japoniei
  14. Ducele de Sparta, moștenitorul tronului elen
  15. Prințul Ferdinand al României, moștenitorul tronului
  16. Prințul Rupprecht al Bavariei
  17. Ducele Albrecht de Württemberg
  18. Prințul Alexandru, moștenitorul tronului Serbiei
  19. Prințțul Hendrik al Olandei, soțul Reginei Wilhelmina
  20. Marele Duce de Hesse și de Rin, Ernest  Louis
  21. Marele Duce de Mecklenburg-Strelitz
  22. Prințul Heinrich al Prusiei
  23. Ducele de Saxa-Coburg Gotha
  24. Prințul George al Saxoniei
  25. Prințul Karl al Suediei
  26. Friedrich, Prințul de Waldeck și Prymont
  27. Prințul Mohammed Ali al Egiptului
  28. Prințul Arthur de Connaught
  29. Prințul Christian de Schleswig-Holstein
  30. Prințul Alexander de Battenberg
  31. Prințul Andrei al Greciei și Danemarcei
  32. Marele Duce Mihail Mihailovici al Rusiei
  33. Prințul Maximilian de Baden
  34. Prințul Danilo de Muntengru
  35. Prințul Christofor al Greciei și Danemarcei
  36. Prințul Louis d'Orleans
  37. Prințul Bovaradej al Siamului

Dintre aceștia, mulți aveau să-și piardă tronurile (sau viața) în anii următori. Familia imperială rusească a sfârșit asasinată de bolșevici. Kaiserul German avea să fie forțat să abdice și a murit în exil în Olanda, în 1941. Regele Greciei a fost asasinat la Salonic în 1913. Manuel al Portugaliei a fost ultimul rege al țării, fiind obligat să se exileze după revoluția din octombrie 1910. Ferdinand I al Bulgariei a fost forțat să abdice în favoarea fiului său în octombrie 1918. Constantin, Duce de Sparta și ulterior Rege al Greciei, a trebuit să renunțe la tron de două ori, iar Arhiducele Franz Ferdinand a fost asasinat.

 

 

 

Surse:http://www.bbc.co.uk/, http://www.thamesweb.co.uk