Autor 4016 vizualizări


Pentru a putea vorbi de ideea de Europa, mai întâi trebuie adus în discuție termenul de Europa. Nașterea acestui cuvânt este legată de legenda Europei, fiica regelui Agenor din Tyr. Aceasta, răpită de Zeus va da ulterior naștere mai multor fii care vor crea în insula Creta prima mare civilizație europeană, civilizația minoică. Această legendă este menționată în Antichitate de Herodot și Tucidide, iar în Evul Mediu o întâlnim la Isidor din Sevilla. Cuvântul europeni a fost utilizat pentru prima oară în secolul al VIII-lea, mai precis în anul 732, cu prilejul victoriei oștirii lui Carol Martel asupra arabilor, la Poitiers.

În acest context, se precizează faptul că oastea acestuia era formată din europeni. Termenul de Europa s-a impus cu adevărat, ca un concept geopolitic, abia în secolul al XVII-lea, după o coexistență cu termenul de Creștinătate, acesta din urmă devenind însă în jurul anului 1750 un arhaism.

Europa geografică

În ceea ce privește întinderea geografică a Europei părerile au fost împărțite de-a lungul istoriei în privința limitei sale estice. În cele din urmă, în secolul al XIX-lea, oamenii de știință au căzut de acord că Europa se întinde la est până la Munții Urali. Încercând să răspundă la întrebarea: „Ce este ideea europeană?”, Ovidiu Pecican afirmă că aceasta este „o succesiune de idei, e evantaiul înțelesurilor diverse pe care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului cuvântul Europa.  De fiecare dată înțelesul e altul, deși se utilizează aceeași vocabulă: Europa. Există, la începuturile epocii moderne, o Europă mică, occidentală, dar în secolul al XVIII-lea se trece la «marea» Europă, prin extinderea noțiunii asupra centrului și răsăritului continentului. Așadar, o modificare a înțelesului datorată modificării spațiale, geografice a Europei1.

Alexandru Duțu, în volumul „Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene”, remarca faptul că Europa nu a luat naștere în jurul unui singur centru. Astfel, pe parcursul a două mii de ani asistăm la o mutare a centrului de greutate al vieții culturale și politice dinspre răsărit, dinspre „Bizanț” către vest, mai întâi în Italia Renașterii și apoi către statele cu ieșire la Atlantic: Țările de Jos, Franța, Anglia2. Ca atare, pentru autorul român devine clar faptul că „pe continent s-au format state care au cunoscut faze de expansiune, în timp ce alte popoare au trebuit să se replieze asupra tradiției, pentru a se apăra și pentru a supraviețui3.

Napoleon și Sfânta Alianță

La începutul secolului al XIX-lea asistăm la o încercare de unificare a Europei prin forță. Ea îi aparține împăratului francez Napoleon I. Ca și Hitler un secol și ceva mai târziu, și Napoleon se va vedea oprit din realizarea visului său de a da o unitate continentului „sub o singură hegemonie4 de imensitatea stepelor din răsăritul Europei și de celebra iarnă rusească.

Totuși, Napoleon Bonaparte a lăsat moștenire Europei un cod civil extrem de riguros și de bine pus la punct, dar și o uniformizare a unităților de cântărire și măsurare. În ceea ce privește Sfânta Alianță, ea apare ca o replică la proiectul napoleonian, pretinzând a recunoaște cele trei mari biserici europene: catolică, ortodoxă și protestantă, personificate de împăratul Austriei, Francisc I, de țarul Rusiei, Alexandru I și de regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea.

Dar Sfânta Alianță nu a constituit singura replică la planurile lui Napoleon. O imaginare alternativă a Europei găsim și la unii gânditori liberali de început de secol XIX, precum Germaine de Staël sau Benjamin Constant. Benjamin Constant observa că, spre deosebire de imperiile lumii antice, care respectau diversitatea culturală a popoarelor pe care le cucereau, imperiul de tip modern impunea o uniformizare culturală.

Această idee este, totuși, discutabilă, în condițiile în care Imperiul Roman a practicat o politică uniformizatoare și de ștergere a barierelor culturale în interiorul granițelor sale. Sfânta Alianță a luat naștere imediat după Congresul de la Viena, care s-a desfășurat între octombrie 1814 și iunie 1815. Europa Congresului de la Viena a fost o Europă dominată de interesele marilor puteri. Odată cu acest congres, identitatea europeană a devenit în mod clar o realitate politică distinctă, un cadru în care națiunile erau obligate să își găsească un loc și o modalitate de coexistență unele cu celelalte5.

La Congresul de la Viena s-a încercat restaurarea statu-quo-ului existent în Europa înainte de Revoluția Franceză. Astfel, „suveranii învingători ai Franței convin să reinstaureze o ordine europeană întemeiată pe legitimitate, echilibru al puterilor, autoritatea monarhiilor conservatoare. Pe continent, imperiul austriac și Rusia sunt garanții continuității acestei situații. Regatul Unit, jucând și pe mai departe rolul de putere liberală, supraveghează menținerea echilibrului european6.

Printre principalele hotărâri ale Congresului de la Viena se numără: readucerea Franței la granițele din 1789, crearea Regatului Țărilor de Jos și a Confederației Germane (ce cuprindea 39 de state), prezidată de împăratul Austriei, consfințirea fărâmițării Italiei. Inițiativa creării Sfintei Alianțe aparține țarului Alexandru I. Europa de după Congresul de la Viena este, însă, în mare parte, opera cancelarului austriac Metternich (foto dreapta), care a încercat o „raționalizare” a hărții Europei și o organizare a „concertului european”, având la bază principiul legitimității.

Cu toate că prevederile Congresului de la Viena au avut, în bună parte, un caracter reacționar, trebuie remarcat faptul că secolul al XIX-lea este în mare parte, o perioadă de pace europeană. Până la izbucnirea conflagrației mondiale din 1914, războaiele dintre diferitele state au un caracter limitat.

„Concertul european”

Este interesant de observat faptul că țarul Alexandru I al Rusiei visa să realizeze la Congresul de la Viena o federație a statelor europene în fruntea căreia să se găsească el. Însă acest proiect nu s-a realizat, el stârnind îngrijorarea reprezentanților Marii Britanii și Austriei. Sfânta Alianță avea să devină, alături de Cvadrupla Alianță garanta noului sistem european. De remarcat faptul că Europa de după Congresul de la Viena era o Europă monarhică aproape în cvasitotalitate. Singurele excepții erau reprezentate de Republica Helvetică și de patru orașe libere germane. În opinia profesorului francez Jean-Baptiste Duroselle:

„Aceasta este […] o nouă Europă care se va naște din cenușa marelui Imperiu”7.

Referindu-se la „concertul european” al Marilor Puteri, ministrul britanic Castlereagh afirma că acesta „reprezintă singura lor asigurare contra tăciunilor aprinși ai Revoluției care existau, mai mult sau mai puțin în fiecare stat din Europa; iar... adevărata înțelepciune constă în a ține sub control micile controverse ale vremurilor obișnuite și în a sprijini împreună principiile stabilite ale ordinii sociale8.

Noua configurație a Europei

Configurația Europei după războaiele napoleoniene era extrem de realistă ținând cont de scopul antirevoluționar al creatorilor săi. Astfel, harta Europei a fost trasată în așa fel încât să existe un echilibru între cele cinci mari puteri europene existente la acea dată: Austria, Prusia, Rusia, Marea Britanie și Franța. Marea Britanie nu avea ambiții teritoriale pe continent, ea mulțumindu- se să controleze câteva puncte strategice: Malta, Insulele Ionice și Heligoland.

Tot acum Ceylonul intră sub control britanic. Rusia, forța militară cea mai puternică pe continent dobândea Finlanda, Basarabia și cea mai mare parte din Polonia, căreia i-a fost conferită o oarecare autonomie până la răscoala din 1830-1831. În opinia lui Eric Hobsbawm, „Austria și Prusia erau mari puteri doar prin bunăvoință, sau cel puțin așa se credea – în mod corect – având în vedere slăbiciunea bine cunoscută a Austriei în perioade de criză internațională și – în mod incorect – având în vedere prăbușirea Austriei din 1806. Principala lor funcție era aceea de a juca rolul unor stabilizatori europeni9.


Harta Europei în 1915

Austria și-a redobândit fostele teritorii de pe coasta dalmatică, plus provinciile italiene din nordul Peninsulei Apenine, instaurându-și totodată protectoratul asupra principatelor din nordul și centrul Italiei. În componența Prusiei au intrat Pomerania, Renania și o parte din Saxonia. Același Eric Hobsbawm remarcă despre așa numitul „concert european” că nu corespundea cu Națiunile Unite, ci cu ceea ce am putea identifica astăzi între cei 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Congresele regulate ale „concertului Europei” s-au desfășurat doar pentru o scurtă perioadă de timp, din 1818 și până în 182210.

În fapt, Sfânta Alianță a reprezentat „un pact de asistență mutuală între monarhi împotriva frământărilor revoluționare11, până în 1823 acesta permițând „împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene12.

Trebuie precizat faptul că la Congresul de la Viena au fost practic reprezentate aproape toate națiunile Europei, în acest sens fiind vorba de o premieră. Astfel, putem preciza în acest context că asistăm la „punctul de plecare, este adevărat, modest, al eforturilor de organizare a continentului13. Modest întrucât reprezentanții micilor puteri au avut un rol mai mult decorativ, ei fiind ținuți deoparte de luarea deciziilor.

Legitimitate și echilibru

Așa cum am mai precizat, la baza deciziilor luate de Congresul de la Viena au stat principiile legitimității și echilibrului. Cel care s-a zbătut foarte mult pentru impunerea acestor principii a fost reprezentantul Franței la Congres, Talleyrand, care a căutat ca țara lui, deși învinsă, să iasă cât mai bine din aceste negocieri. Talleyrand nu a militat numai pentru revenirea la tradiție, ci și pentru o „garanție” a principiilor formulate, militând pentru un echilibru în același timp durabil și real. În argumentația sa diplomatul francez face referire la „justiție”; nu este însă vorba de o justiție determinată de dreptul națiunilor, ci de o justiție a legitimității dinastice.

Talleyrand (foto dreapta) consideră că există o solidaritate europeană fundamentală și că aceasta, fundamentată pe principiile legitimității și echilibrului, reprezintă o bază foarte solidă a păcii14. La rândul său, Castlereagh a fost preocupat de ideea unui echilibru între Marile Puteri pe continentul european, el utilizând, pentru a defini ideea solidarității dintre acestea, expresia Commonwealth of Europe.

Actul final al Congresului de la Viena, adoptat la 9 iunie 1815 reprezintă, cu siguranță, ceea ce am putea numi o primă cartă teritorială a Europei. Parafrazându-l pe Albert Sorel, aș putea spune că pacea generală a Europei s-a fundamentat pe un contract colectiv. Garantarea principiului legitimității nu se referea numai la apărarea în fața unei viitoare ofensive a republicanilor, ci și o apărare împotriva liberalilor, adică a acelora care aduceau în discuție principiile voinței naționale, pe care o opun voinței absolute a monarhilor.

Trebuie remarcat faptul că atât țarul Alexandru I cât și reprezentantul Marii Britanii la Congres, Castlereagh considerau că apărarea principiilor legitimității și echilibrului constituia un interes european comun. În altă ordine de idei, Castlereagh a considerat înființarea Sfintei Alianțe ca fiind un nonsens. În schimb, el propune o alianță secretă, intrată în istorie sub numele de Cvadrupla Alianță.

Aceasta reunea Marea Britanie, Prusia, Rusia și Austria și era îndreptată împotriva unei eventuale noi agitații revoluționare în Franța sau a revenirii la putere în această țară a lui Napoleon ori a vreunui membru al familiei sale. Alexandru I a dorit ca această alianță să devină un adevărat jandarm al continentului, însă s-a lovit de refuzul categoric al lui Castlereagh.

Reuniunile Sfintei Alianțe

Prima reuniune a „concertului european” avea să se desfășoare la Aixla- Chapelle în 1818. Cu acest prilej s-a decis retragerea trupelor străine de pe teritoriul Franței și admiterea acesteia în „concert”. Țarul Alexandru I nu ratează ocazia de a readuce în discuție posibilitatea înființării unei alianțe generale, deschisă tuturor statelor, alianță ce ar fi urmat să garanteze atât menținerea frontierelor cât și a regimurilor existente. Cel care se va opune propunerii țarului va fi același Castlereagh.

Alte congrese, care au luat în discuție necesitatea intervenției în Spania și Neapole, unde suveranii acestor state fuseseră nevoiți să accepte liberalizarea regimurilor, au avut loc la Troppau (în noiembrie 1820), Laibach (ianuarie 1821) și Verona (1822). Marea Britanie se va opune categoric unei intervenții militare a Cvadruplei Alianțe în statele mai sus amintite. Cu toate acestea, Marile Puteri europene continentale hotărăsc intervenția trupelor austriece în Italia și a celor franceze în Spania. Sfânta Alianță a supraviețuit atât timp cât s-a putut menține statuquo- ul hotărât prin tratatele din 1815.

„Dar, în momentul în care repunerea în discuție a ordinii internaționale fixate de Congresul de la Viena ar fi putut găsi sprijinul unei puteri europene, sistemul ar fi fost în mod iremediabil condamnat. Intervenția franceză în Spania, al cărei principiu a fost condamnat de Anglia lui Canning, avea să fie ultimul ei succes”15.

Totuși, într-o formă modificată, „concertul european” avea să supraviețuiască pe întreg parcursul secolului XIX. Însă, după 1823, întâlnirile sale nu se vor mai desfășura la cel mai înalt nivel, ci prin intermediul ambasadorilor Marilor Puteri. În cazuri excepționale, cum a fost Congresul de la Paris din 1856, au participat miniștrii afacerilor externe; Congresul de la Berlin din 1878 s-a bucurat de participarea prim-miniștrilor puterilor europene ale momentului.

Am observat în aceste pagini felul în care învingătorii, dar și reprezentantul Franței la Congresul de la Viena din 1815, înțelegeau ideea de Europa. Mai mult, am scos în evidență modalitatea în care fiecare dintre ei a căutat să se folosească de ideea europeană în interesul țărilor pe care le reprezentau. În concluzie, luând în considerare ceea ce înseamnă astăzi ideea de Europa și comparând accepțiunea din zilele noastre cu cea de la începutul secolului XIX, putem afirma că ideea europeană a suferit modificări majore pe parcursul ultimelor două veacuri.

NOTE

1. Ovidiu PECICAN, Europa. O idee în mers, Editura Limes, Cluj-Napoca, 1999, p. 25.
2. Alexandru DUȚU, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Editura All, București, 1999, p. 27.
3. Ibidem.
4. Ibidem, p. 37.
5. Biancamaria FONTANA, The Napoleonic Empire and the Europe of Nations, in Anthony PAGDEN (editor), The idea of Europe: from Antiquity to the European Union, Cambridge University Press, Washington, 2002, p. 128.
6. Jean CARPENTIER, François LEBRUN (coordonatori), Istoria Europei, Prefață de René Rémond, Traducere din franceză de A. Skultény & S. Skultény, Editura Humanitas, București, 1997, p. 280.
7. Jean – Baptiste DUROSELLE, L’idée d’Europe dans l’histoire, Préface de Jean Monnet, Denoël, Paris, 1965, p. 190.
8. CASTLEREAGH, Correspondence, Third Series, XI, p. 105 apud. Eric HOBSBAWM, Era Revoluției. 1789 – 1848, Traducere din engleză de Radu Săndulescu, Editura Cartier, Chișinău, 2002, p. 120.
9. Eric HOBSBWAM, op. cit., p. 123.
10. Ibidem, p. 124.
11. Serge BERNSTEIN, Pierre MILZA, Istoria Europei, volumul 4, Naționalismele și concertul european. Secolul XIX (1815-1919), Traducere de Monica Timu, Ediție îngrijită, note și comentarii de Ovidiu Pecican, Institutul European, Iași, 1998, p. 12.
12. Ibidem.
13. Ibidem, p. 13.
14. Jean – Baptiste DUROSELLE, op. cit., p. 198, p. 192.
15. Serge BERNSTEIN, Pierre MILZA, op. cit., vol. cit., pp. 24-25.
""