Autor 121517 vizualizări


Politica sexualitãţii, prin aceasta referindu-ne la diversele activitãţi erotice în care sunt implicate personaje precum femei, bãrbaţi liberi, sclavi, strãini sau fiinţe mitologice, activitãţi ilustrate deloc vag pe ceramicã, este o problemã mai veche în studiul clasicitãţii greco-romane. Întrebarea este în ce mãsurã actul sexual contribuie la crearea, menţinerea sau violarea regulilor sociale şi ierarhiilor în societate. În ce mãsurã şi de ce erau fãcute publice activitãţi care ţin exclusiv de domeniul intim?

Nu este suficient sã considerãm imaginile sexualitãţii din Grecia anticã doar nişte precursoare ale revistelor de profil din ziua de azi. Da, se comercializau chiar cu succes calandare erotice, de la Sparta pânã la Samos, dar ele aveau un rol social bine definit. Analizate în contextul lor originar, aceste imagini asigurau pãstrarea strictã a frontierelor sociale şi politice, servind şi ca bazã a moravurilor din epocã. Politica sexualitãţii – cine, unde, cu cine, în ce fel – este un pic mai complicatã decât ar pãrea, relevând o societate dinamicã şi nu de puţine ori dezechilibratã.

Sã aruncãm o privire asupra artei din Athena democraticã a secolului al V-lea a.Hr., democraticã însemnând excluderea femeilor, sclavilor şi strãinilor. O astfel de polarizare între cei care aveau acces la treburile cetãţii şi cei din afarã ne duce cu gândul la o frazã faimoasã, parte a identitãţii atheniene:“Nu sunt sclav, nu sunt strãin, nu sunt femeie”. Logica era cea a separaţiei, a definirii ex negativo care impune o centrare pe exprimarea cât mai clarã a identitãţii de cetãţean. O ocazie cu care se distingea destul de brutal între identitate şi alteritate era tradiţia symposionului:o ceremonie dedicatã exclusiv bãrbaţilor, la care aceştia consumau licori, se întreceau în jocuri şi întreţineau relaţii sexuale unii cu alţii sau cu prostituate. Symposionul confirma calitatea de cetãţean, întãritã şi de iconografie.

Olarii şi pictorii din Athena produceau vase de lut de toate dimensiunile pentru felurite scopuri, pe care le ornau cu scene a cãror tematicã varia de la mitologia bogatã la viaţa cotidianã. Imaginile sexuale reprezentate pe aceste vase portretizau personaje din toate categoriile sociale în diverse medii şi poziţii. Bãrbatul, cetãţeanul, le privea şi dobândea informaţii despre ce şi cum trebuia sã facã el pentru a menţine distanţa faţã de “celãlalt” (femei, sclavi, strãini). Pe scurt, privitorului îi erau prezentate activitãţile sexuale corecte.

Femeile erau inferioare bãrbaţilor din pucnt de vedere politic, dar jucau un rol esenţial în producerea de viitori cetãţeni athenieni. Rolul acesta ar fi fost cumva ameninţat de presupusa promiscuitate femininã, viciu din naştere. Portivit scrierilor medicale, faptul se datora organismului dominat de nevoile sexuale şi de lipsa unui mecanism de control asupra instinctelor…Reprezentãrile pe ceramicã veneau sã confirme şi sã augmenteze stereotipiile. Lipsa discernãmântului feminin este ilustrat şi de povestirile mitologice despre amazoane, care manifestau o violenţã ieşitã din comun. Nu numai amzoanele erau prezentate în ipostaza de luptãtor, dar şi femeile normale care au sfidat în aşa mãsurã ordinea naturalã încât trupurile lor au dezvoltat organe masculine.

Existã numeroase ipostaze sexuale ale femeii, menite sã hiperbolizeze apetitul de nepotolit al acesteia. Onanismul este o temã recurentã (care nu prea apare la bãrbaţi, fiind considerat o activitate destinata sclavilor). Ca jucãrii sexuale apar inclusiv amforele, o metaforã a faptului cã femeia nu putea sã acceadã la statutul de cetãţean din moment ce nu era capabilã sã întrebuinteze corect unul dintre cele mai comune obiecte…Denigrarea continuã prin nu puţinele scene de lesbianism şi zoofilie. Accentuând acest tip de comportamen sexual, se legitima inferioritatea socialã şi politicã a femeii şi de asemenea se atrãgea atenţia bãrbaţilor de la ce soi de ocupaţii sexuale trebuie sã se abţinã pentru a se bucura în continuare de cetãţenie.

Sclavii, pe lângã obsesia masturbãrii, erau înfãţişaţi ca nişte creaturi animalice, aflate în posesia unui falus imens, “înzestrare” care nu era deloc pe placul athenienilor ce o priveau drept o expresie a bestialitãţii. Falusul mare însemna mai mult inferioritate socialã decât mândrie masculinã şi în acest sens stã martorã pleiada de statui greceşti reprezentând nuduri cu organele minimalizate. Ba mai mult, atleţii foloseau infibulaţia (suprimarea coitului) pentru a-şi spori performanţele şi atractivitatea.

Şi barbarii au un comportament deviant. De cele mai multe ori grecii le reproşau efeminarea. Asimilaţi imaginii femeii, barbarii (perşi, sciţi) erau reprezentaţi pe ceramicã în poziţii sexuale non-dominante dacã partenerii erau greci, iar dacã erau barbari, poziţiile pãreau mult prea acrobatice şi nenaturale pentru nişte personaje masculine veritabile. Aşadar, iconografia sexualã a “celuilalt” a ajutat la construcţia unui model de orientare pentru bãrbatul athenian. Totodatã, alte imagini servesc drept recomandãri pentru viaţa sexualã a cetãţenilor.

În relaţiile cu femeile, exista o linie de demarcaţie clarã între abordarea prostituatelor (hetaerai) şi cea a soţiilor. De fapt întâlnim foarte rar imagini cu cetãţeni împreunã cu soţiile lor. Portretele acestora se rezumau în general la unul din aceste cazuri:fie stãteau în faţa casei în aşteptarea soţului nu foarte lucid, fie intrau în dormitor cãrând vase, fie erau victimele violului (mai ales în mitologie), dar relaţiile maritale normale se pare cã nu fãceau parte însemnatã din repertoriul iconografic grecesc. În ceea ce le priveşte pe hataerai, în relaţiile cu ele bãrbaţii se aflau mereu în poziţia dominantã, având alãturi adesea un sãculeţ de bani pentru a reaminti natura profesiei. Scenele cu orgii nu lipseau.

Cetãţenii aveau însã relaţii şi alţi cetãţeni, caz în care poziţia de dominare era o negociere permanentã pentru cã cel penetrat se afla în ipostaza femeii, cu toate complexele de inferioritate ce decurgeau din aceasta. Cel puţin pe ceramicã se folosea în reprezentare sexul interfemural, pentru ca niciunul dintre parteneri sã nu fie subjugat social.

În acest fel imaginile de pe vasele de la symposium oglindeau probabil evenimentele care se petreceau realmente. Serveau de asemenea drept stimulente. Dar, cel mai important, înfãţişau o mentalitate şi o structurã social-politicã asociatã cu comportamentele sexuale, prin care se trasau granite clare între cetãţeanul athenian şi categoriile mai puţin privilegiate încadrate în sfera alteritãţii. Cetãţeanul trebuia sã fie mereu în poziţie dominantã, pe orice plan, inclusiv pe cel sexual.

Cu toate acestea, graniţele nu pot fi întotdeauna uşor definite. În aceastã conceptualizare strictã a domeniului erotic intervine figura satyrului. Jumãtate cal/ţap, jumãtate om, cu falusul enorm în erecţie, figura sa era incredibil de popularã pe ceramica din secolele VI-V a.Hr. Satirii fãceau parte din cortegiul lui Dionysos, dansând şi îmbãtându-se cu fiecare ocazie, participând la cât mai multe symposia, lucru care nu era deloc strãin cetãţenilor athenieni. Totuşi, satirii ilustrau în aceaşi timp o sumã de comportamente ce trebuiau evitate:creaturile se masturbau des, îşi legau tot felul de obiecte de falus, se îmbrãcau precum strãinii, abuzau de animale. Figura satirului se poate interepreta în douã moduri:fie reinnoieşte frontierele comportamentale deja menţionate, fie dimpotrivã, aratã cât de uşor pot fi încãlcate. Zelul sãu sexual poate simboliza uşurinţa cu care bãrbatul poate devia de la norma eroticã acceptatã social.

Devierile de la codul sexual strict se leagã şi de contextul politic. De exemplu, în timpul rãzboaielor persane, iconografia aratã des bãrbaţii in ipostaze deloc onorabile, practicând zoofilia sau defecând la symposia, ceea ce înseamnã cã pânã la urmã şi cetãţeanul bine identificat putea trece de partea cealaltã a baricadei, dezumanizându-se. Distincţiile erotice au o dozã de ambiguitate. Spre finele secolului al V-lea a.Hr. satyrii încep sã semene din ce în ce mai tare cu cetãţenii athenieni, antitezele diminuându-se pânã în punctul in care îi imitã pe eroii precum Herakles sau Perseus.

Dar nu îi imitã doar pe bãrbaţi, ci şi pe femei sau sclavi, gãtind, având grija animalelor sau realizând sculpturi. Satyrul era imaginea tuturor, aruncând o umbrã asupra diferenţelor dintre diversele categorii sociale. Asumându-şi roluri din cele mai variate, acestea funcţiona ca liant între imaginile clasice ale sexualitãţii şi punea sub semnul întrebãrii definirea identitãţii şi alteritãţii în Grecia anticã. De pildã, un pocal reprezintã pe o parte chipul unui satir. Piciorul pocalului are forma organelor masculine. Când bea din acest pocal, consumatorului îi era acoperitã faţa de chipul de satir de pe partea opusã a vasului. Prin urmare, cetãţeanul se prefãcea, metaforic, într-un satir. Dupã cum spuneam, granite erotice incerte.

În concluzie, imagistica de pe vasele atheniene structureazã dar şi sfideazã simultan definirea cetãţenilor şi non-cetãţenilor conform practicilor sexuale. Demarcaţia dintre “sine” şi “celãlalt” este în permanenţã negociatã. Grecul trebuie sã priveascã şi sã analizeze imaginile erotice pentru a vedea unde se încadreazã şi cum se poate identifica pe baza moravurilor intime, care sunt un punct de reper pentru poziţionarea socialã, dar nu unul absolut.

Referinţe:

Michael Scott, “How, Where and with Whom:The Politics of Sex in Ancient Greece”, 2004;

R.F. Sutton, The Good, the Base and the Ugly:the Drunken Orgy in Attic Vase Painting and the Athenian Self”, în “Not the Classical Ideal:Athens and the Construction of the Other”, Boston, 2000.