Autor 4686 vizualizări


Dacă singurele imagini ale Marii Uniri de la Alba Iulia le datorăm unui singur om, fotograful Samoilă Mârza, fără Serviciul Fotografic și Cinematografic al Armatei Române Marele Război nu ar fi avut chip. Toate filmările şi fotografiile păstrate în Arhivele Naționale, la Muzeul Național Militar, la Arhiva Națională de Film sunt opera nepreţuită a celor câţiva fotografi, cameramani care au activat în vremea Primului Război Mondial în armata română. Despre acest serviciu anume şi despre contribuţia sa la producerea şi conservarea iconografiei Marelui Război va fi vorba în serialul care debutează astăzi în paginile revistei „Historia”.

Lucrările reprezentative de Istorie a României apărute sub egida Academiei Române, Istoria Militară a Poporului Român, România în anii Primul Război Mondial publicate la Editura Militară, singurele istorii oficiale, nu au consemnat rolul Serviciului Fotografic şi Cinematografic al Armatei Române (SFCAR), concentrându-se pe alte aspecte de ordin evenimențial și ideologic. Inclusiv lucrările de istorie a cinematografiei românești au abordat tangențial activitatea acestui serviciu, tratându-l, așa cum era firesc, drept un episod al istoriei cinematografiei naționale.  


La fel de adevărat este și faptul că istoricii s-au lovit de lipsa unei arhive dedicate exclusiv Serviciului Fotografic și Cinematografic, de pierderea sau distrugerea unor dovezi ale activității acestuia din anul 1917, fapt care a îngreunat cercetarea temei și a condus la utilizarea unor informații contradictorii. Un bun exemplu în acest sens este biografia celui care a fost primul conducător al SFCAR. Despre Ion Oliva, șeful acestui serviciu, nici acum nu se știu foarte multe date. Unii spun că era ofițer francez de origine română, alții că era ofițer român, paradoxal nici fotografii prea multe ale acestuia nu se cunosc.

În ultimele decenii, dar şi mai recent în contextul Centenarului Marelui Război au început să apară preocupări pentru a aduce în lumina rampei istoria serviciului prin organizarea unor conferinţe dedicate subiectului ori prin publicarea unor lucrări sau studii în care se regăsesc informaţii dedicate acestuia. Am enumera aici lucrarea lui Viorel Domenico, Scutul de Celuloid – 1991, capitolul din Enciclopedia Armatei – 2009, studiul lui Adrian Silvan Ionescu, Serviciul Fotografic al Armatei și Contribuția sa la iconografia Războiului cel Mare – 2013. Cu toate acestea, nu au fost valorificate documentele aflate în arhivele din străinătate lipsind informații valoroase privind istoria acestui serviciu.

Începuturile. Contribuţia franceză 

Intrarea României în Marele Război a adus în actualitate și necesitatea înființării unui serviciu care să imortalizeze acțiunea Armatei Române și să ofere viitorimii o valoroasă sursă pentru cunoașterea istoriei, dar şi un material care să fie utilizat în scop didactic pentru elevii din şcolile militare.

Încă din august 1916, oficialii armatei au primit oferte din țară: Compania lui Leon Popescu, și din străinătate: The Sport&General Press Agency din Londra, The Film Bureau , pentru a trimite oameni și aparatură care să fotografieze și să filmeze armata română. Aceste solicitări au fost declinate deoarece, din septembrie 1916, s-a cerut ajutor aliaților francezi pentru trimiterea unei misiuni militare franceze care să ofere consultanță și să reorganizeze armata română după model francez, având la bază uriaşa experiență dobândită de armata franceză în cei doi ani de război. Întrucât arhivele românești nu conțin documente directe despre înființarea SFCAR și a rolului Misiunii Militare Franceze în acest proces, ne putem baza pe documentul din arhivele franceze citat de Laurent Veray , pe mărturiile lui Constantin Ivanovici și Tudor Posmantir, operatori cinematografici pe frontul românesc, care atestă faptul că Serviciul Fotografic și Cinematografic al Armatei Române a fost creat cu sprijin francez, după modelul existent în armata franceză.

Omul potrivit la locul potrivit: Ioan Oliva 

Cel care a primit sarcina să se ocupe de înfiinţarea serviciului a fost arhitectul român Ioan Oliva. Cel mai probabil el se afla încă în Franţa în toamna anului 1916. Deducem acest fapt potrivit informației că în 1915 nu se prezentase la concentrare ; credem că era în Paris, unde își finaliza studiile.

Avansăm şi ipoteza că, în momentul intrării României în război, pentru a-și clarifica situația militară, Oliva l-a contactat pe atașatul militar român Rudeanu, care l-a mandatat să se consulte cu partea franceză în vederea organizării SFCAR și apoi să plece în ţară. Probabil, formația de arhitect, necesară pentru a evalua pagubele obiectivelor distruse de germani și a indica ce trebuie fotografiat și filmat, faptul că vorbea foarte bine limba franceză, putând comunica cu membrii Misiunii Militare Franceze, și nevoia de a avea un coordonator pentru acest serviciu i-au determinat pe oficialii români să-l numească la conducere.

În luna noiembrie 1916, Oliva se afla deja în România: venise cu un grup de membri ai misiunii franceze, printre care și soldatul George Grassi . Acesta lucra pentru Gaumont Paris și ajunsese în România ca să regleze afacerile Gaumont aici și, probabil, să contribuie, în numele armatei franceze, la constituirea SFCAR. Grassi a adus cu el două aparate de filmat Gaumont şi 5.500 de metri de peliculă Kodak. De asemenea, au mai fost aduse şi câteva aparate de fotografiat care au fost utilizate pentru fotografierea din avion. Grassi a mobilizat și funcționarii Gaumont București în sprijinul României, unii dintre ei devenind parte activă a SFCAR.


La începutul anului 1917, când serviciul a început să funcționeze, inclusiv partea de cinematografie, Grassi a plecat din România în Rusia și de aici la Paris. În primăvara anului 1917, pe 24 martie/9 aprilie, SFCAR a realizat o înțelegere cu generalul Berthelot, Șeful Misiunii Militare Franceze în România, prin care trebuiau trimise în Franța negativele filmărilor de pe frontul român, iar odată copiate de francezi acestea trebuiau aduse înapoi. Ioan Oliva începe să corespondeze cu Parisul – în data de 24 iunie/7 iulie 1917 mulțumea, de pildă, omologului său francez pentru ,,felicitările adresate în ce privește serviciul cinematografic și în legătură cu aceasta eu sunt foarte mișcat” . SFCAR a trimis la Paris, în 1917-1918, şi o parte dintre fotografiile realizate și 1.806 metri de peliculă negativă de film, iar unele dintre filmările operatorilor români – „Iarna pe front”, „Vizita regelui Ferdinand pe front”, „Vizita în România a ministrului Albert Thomas”, „Generalul Berthelot pe frontul român” – au fost difuzate în cinematografele din Paris .

O altă latură a colaborării româno-franceze a fost pe linia acordării permisiunii operatorului Pathé News din Rusia, franco-irlandezul George Ercole, de a filma armata rusă și pe cea română timp de câteva luni pe frontul român din Moldova în anul 1917. Ercole, o veritabilă celebritate printre cameramanii de război, a filmat în vremea Primului Război Mondial în Rusia. În Moldova el a realizat 10 reportaje, însumând 2.000 de metri de peliculă – printre ele, unul intitulat „Cu viteaza armată română”, scene din acesta fiind utilizate și de SFCAR.

Sediile serviciului: un vagon de tren, liceul din Bârlad, Şcoala de Infanterie din Iaşi 

Primul document important în crearea serviciului a fost ordinul nr. 1041 din 29 noiembrie 1916, prin care se înfiinţa Serviciul Fotografic al Armatei pe lângă Biroul de Informații al Marelui Cartier General , prin comasarea secțiilor fotografice de la Batalionul de Specialități. În cadrul acestuia urma să funcționeze și o secțiune cinematografică.

Despre Serviciul Cinematografic nu se putea vorbi decât la nivel de intenție, întrucât nu fuseseră încă identificați cei care urmau să filmeze, iar situația de pe front era foarte dificilă. La o săptămână după emiterea ordinului, trupele germane intrau deja în Capitală. Aşadar, chiar dacă în acte SFCAR se naște în noiembrie 1916, în realitate a devenit funcțional în integralitatea sa abia în ianuarie 1917, în Moldova.


Inițial, sediul SFCAR a fost într-un vagon din trenul Marelui Stat Major, apoi, în timpul retragerii, pentru o scurtă perioadă, a fost utilizat liceul din Bârlad. Aici sunt developate și primele fotografii realizate în timpul retragerii , acestea reprezentând și singura contribuție importantă a serviciului în Campania din 1916. Următorul pas a fost trimiterea la Iași a unui membru al echipei ca să găsească un spaţiu potrivit. Clădirea aleasă a fost sediul Școlii de Infanterie, unde au fost rezervate două săli mari – una pentru laboratorul de developat și montat filme și fotografii și una pentru birouri. La început, dotarea SFCAR conținea câteva aparate de fotografiat, cel mult 10 bucăți, utilizate inclusiv pentru fotografiere aeriană, camerele de proiecție Gaumont aduse de Grassi, serviciul cinematografic completându-și dotarea cu aparatura adusă de la Brăila de către cineastul Tudor Posmantir: un laborator de developare-montaj peliculă, două camere de filmat Parvo produse de Andre Debrie, achiziționate în 1913, şi un aparat de proiecție german.

Potrivit unui raport al lui Ion Oliva, din 2 ianuarie 1917, serviciul avea la vremea respectivă cinci secții: de fotografie, de developat și înregistrat clișee, de multiplicare și control a copiilor executate, de arhive și secțiunea cinematografică . Reamintim şi că principala misiune a SFCAR era de a fotografia și de a filma evenimentele de pe frontul din Moldova. Personalul număra între 10-15 oameni, care erau fotografi, personal auxiliar, operatori cinematografici (Constantin Ivanovici la Armata a II-a și Tudor Posmantir la Armata I-a). Unii dintre fotografi au fost folosiți și instruiți și pentru a realiza fotografii din avion, de aceea, la Şcoala militară de pilotaj de la Botoșani, o parte a cursanților erau instruiți în tehnica fotografiei aeriene. În ceea ce privește filmările din avion, un singur operator român, Ivanovici, mărturisește că a filmat din avion, dar, probabil din lipsă de experiență, pe peliculă nu s-a imprimat nimic.

Cel mai important vector al propagandei de război 

Cât priveşte maniera de lucru din interiorul SFCAR, membrii serviciului – fotografii în special – erau acreditați pe lângă diverse unități ale armatei, inclusiv la marina militară, care îi foloseau unde și cum credeau de cuviință. Misiunile erau încredințate și transmise direct șefului SFCAR de către Cartierul General și repartizate subordonaților. Numai cei doi operatori cinematografici aveau un regim aparte: lor li se telefona direct de la Marele Cartier sau le erau trimise mașini pentru a-i duce la obiectivul care trebuia filmat, după cum mărturișește Tudor Posmantir. De cele mai multe ori, Oliva și Ivanovici mergeau împreună în misiuni: Oliva fotografia și Ivanovici filma. În calitatea sa de șef al serviciului, Oliva avea privilegiul de a fi mai mereu în preajma familiei regale, fotografiind activitățile reginei, regelui, ceremoniile oficiale.


Toate lucrările executate erau aduse la sediul din Iași, unde erau developate și apoi înregistrate și arhivate. Mai mult: totul – inclusiv filmările – era obligatoriu trecut prin furcile caudine ale cenzurii. Unele fotografii considerate de mare impact erau multiplicate și transmise către unitățile militare, altele către ziare și populație, servind propagandei oficiale. De altfel, SFCAR, alături de presă, a devenit cel mai important vector al propagandei de război.

În 1917, serviciul a avut şi inițiativa de a organiza, în 20 aprilie, prima proiecție a imaginilor luate de pe frontul românesc, iar ulterior de a improviza cinematografe în diferite săli în oraşele din Moldova. Această inițiativă nu a fost întâmplătoare dacă ne raportăm la un document din 16 iulie 1917, cu instrucțiuni pentru SFCAR, care vorbește inclusiv de misiunea propagandistică a acestuia.

Cu ce am rămas 

În cei trei ani de funcționare în timpul războiului, de la SFCAR au rămas 208 clișee din campania anului 1916, 5.000 de clișee de fotografii realizate între ianuarie 1917-mai 1918, 7.079 metri de film , iar până la sfârșitul anului 1919, materialul filmat a totalizat 20.000 de metri de peliculă.


Au fost filmate pe teritoriul României de către SFCAR în jur de 53 de reportaje de război, iar 35 au fost realizate de către Serviciul cinematografic al armatei germane, operatori ai Gaumont, Pathé. Au fost filmate 9 reportaje în 1916, 38 în 1917, 23 în 1918, 18 în 1919 .

După război, serviciul a continuat să funcționeze și să realizeze alte filmări cu rezonanță istorică, precum filmarea, în 1922, a încoronării ca suverani ai României Mari a Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria. Multe dintre fotografiile și filmele realizate de SFCAR au supraviețuit, fiind și astăzi în patrimoniul statului român.


""