Serviciile de spionaj poloneze şi lupta cu rachetele minune V-1 şi V-2

Autor 3552 vizualizări


Noaptea dinspre 17 spre 18 august a fost senină. În lumina lunii, se puteau distinge cu uşurinţă aproape 600 de bombardiere britanice grele, de tip Lancaster şi Halifax, zburând deasupra insulei Uznam. Ţinta lor era centrul de cercetare de la Peenemünde, unul aproape necunoscut – cel puţin aşa ştiau piloţii. La şedinţa de dinaintea raidului, mareşalul Arthur Harris, comandantul aviaţiei de bombardament, spusese, între altele, că dacă obiectivul nu era distrus de prima dată zborurile urmau să fie repetate până când misiunea era dusă la îndeplinire. Ce era, de fapt, misteriosul „centru de cercetare” ştiau doar câţiva ofiţeri:la Peenemünde, Germania testa una dintre armele minune ale lui Hitler, rachetele V-1 şi V-2, care trebuiau să schimbe soarta războiului. Comandamentul britanic trebuia, aşadar, să pregătească atacul asupra acestui obiectiv cu foarte mare atenţie.

Ca parte a strategiei, avioanele britanice începuseră să bombardeze Berlinul cu mult înainte de debutul operaţiunii „Hidra” – numele de cod al acţiunii de la Peenemünde. Până acum însă zburaseră pe un alt traseu:de-a lungul ţărmului Mării Baltice, deasupra insulei Uznam, şi abia după aceea virau către Berlin. Capitala Germaniei a fost atacată inclusiv în noaptea de 17 spre 18 august, pentru a fi siguri că aviatorii germani vor fi ocupaţi cu apărarea acesteia.

La ora 20:00, în ziua de 17 august, primele avioane au decolat din Londra şi, după câteva ore, se aflau deasupra insulei Uznam. „Am zburat deasupra celor trei obiective principale stabilite pentru a fi bombardate:uzina de construcţii, secţiile de montaj ale rachetelor şi cartierul de locuinţe […]”, îşi aminteşte John H. Searby, comandantul raidului. „Am observat că din sute de canistre puse de nemţi ieşea un fum, pe care vântul dinspre mare îl ducea spre ţintele noastre. Nemţii încercau să le ascundă de noi […]. Brusc, întreaga zonă a fost scăldată într-o lumină strălucitoare, căci primul val de Pathfinder-e (avioane care marcau ţintele în aviaţia britanică în timpul războiului – n.n.) a trecut peste Peenemünde, lăsând în urmă «pomii ei de Crăciun», care s-au îndreptat spre pământ în cascade. Primele au căzut rachetele roşii, care indicau ţintele bombardamentului. Imediat după ele au urmat rachetele galbene, urmate de cele verzi, ultimele şi totodată cele care indicau exact obiectivul ce trebuia distrus. În acel moment, prin radio, am ordonat bombardierelor care se apropiau începerea acţiunii, în primul rând asupra punctelor marcate de rachetele verzi. Abia atunci Peenemünde a căpătat treptat imaginea cunoscută a unui obiectiv, ţintă a unui masiv atac aerian. Bombele care explodau, norii de fum destrămându-se, [...] luminile lunecânde ale reflectoarelor, focul roşu al tunurilor antiaeriene... toată zona bombardată s-a modificat brusc:era iadul pe pământ”. 

O explicaţie e necesară:Aliaţii au folosit atunci o nouă tactică – raidul era deschis de un „bombardier şef” (master bomber), care se rotea deasupra obiectivului şi transmitea prin radio următoarele ţinte care trebuiau distruse, acestea fiind, la rândul lor, evidenţiate prin semne luminoase (pomii de Crăciun, despre care scria Searby) de către avioanele Pathfinder, care indicau totodată şi direcţia care trebuia urmată.

Distrugerile de la Peenemünde au fost numeroase, cele mai multe bombe căzând în zona în care locuiau cercetătorii. Cu toate acestea, halele de montaj au scăpat aproape neatinse. Trebuie adăugat că Aliaţii au bombardat inclusiv barăcile deţinuţilor care lucrau aici. Pe drumul de întoarcere la bază, bombardierele au fost atacate de câteva zeci de avioane de vânătoare germane care veneau dinspre Berlin – nemţii au reuşit să distrugă 42 de avioane.

Transportul unei rachete V-2 din hală pe poligon

Transportul unei rachete V-2 din hală pe poligon

„Wunderwaffe”, arma-minune a lui Hitler. Scurt istoric

Iniţiala „V” provine de la cuvântul german Vergeltungswaffe, care înseamnă „armă de contraatac”. V-1 era, de fapt, o bombă zburătoare, lansată dintr-un dispozitiv special şi controlată de la distanţă printr-un sistem de tip pilot-automat, dotat cu 3 giroscoape. Propulsia era asigurată de un motor cu reacţie alimentat cu benzină. Bomba zburătoare avea lungimea de 8, 4 m, era dotată cu două aripi, a căror deschidere măsura 5, 4 m şi cântărea 2.160 kg, din care 600 kg de explozibil – tolit (exploziv format de un derivat azotat al toluenului-n.n.) şi azotat de amoniu –, şi 700 de litri de combustibil. V-1 putea atinge viteza maximă de 580km/h şi putea să se ridice la o altitudine de 600-1000 m (maximum 3000 m). În schimb, V-2 era o rachetă balistică, cu rază lungă de acţiune, alimentată cu combustibil lichid. Creatorul acesteia a fost Wernher von Braun, părintele tehnologiei germane de rachete. 

Oamenii de ştiinţă germani au încercat să construiască acest tip de proiectil încă din anii ’20 ai secolului al XX-lea. Erau implicaţi în această operaţiune profesorul Hermann Oberth (născut în Transilvania, la Sibiu – n.n.), Rudolf Nebel, Klaus Riedel şi mulţi alţii, inclusiv Wernher von Braun. La Reinickendorf şi Kummersdorf au fost create poligoane de încercare pentru aceste rachete, iar în 1930 a fost lansat un prototip de rachetă;un an mai târziu au construit un motor pe bază de combustibil lichid. 

Secțiune transversală printr-o bombă zburătoare

Secțiune transversală printr-o bombă zburătoare

În mod firesc, invenţiile au atras atenţia armatei şi tot atunci a început şi cariera rapidă a lui von Braun. Comandant al Secţiei Balistice a Armatei de Uscat, locotenent-colonelul inginer Karl Emil Becker a primit de la superiorii săi sarcina de a organiza grupul de cercetători ştiinţifici care trebuiau să desfăşoare, în folosul armatei, mai multe teste pe rachete alimentate cu combustibil lichid. Becker îl cunoştea pe Wernher von Braun, care fusese bun prieten cu tatăl său, Magnus. I-a propus acestuia colaborarea şi von Braun a acceptat fără nicio ezitare. Trebuie menţionat însă că, plecând de lângă foştii colaboratori, von Braun a luat cu sine ideile şi invenţiile acestora de până atunci! 

În 1933, von Braun a construit o rachetă numită A-1 (Aggregate-1);era relativ mică şi a fost folosită doar pentru teste la sol. Următorul model, A-2, s-a ridicat în aer (forţa de tracţiune a motorului era de 300kG). Aceste succese au adus fonduri, folosite pentru construirea următorului prototip, A-3 (7, 5 m lungime, diametru 75 cm, forţa de tracţiune a motorului de 1500 kG). Când înarmarea Germaniei era în plină desfăşurare, protectorul de până atunci al lui von Braun s-a străduit ca acestuia să nu-i lipsească fondurile pentru cercetare. Avansarea lui Becker la gradul de general-locotenent în Ministerul de Război i-a uşurat, fără îndoială, obţinerea acestora. El a reuşit, de asemenea, să cointereseze factorii de decizie în cercetarea pentru rachete, între alţii pe comandantul-şef al Armatei de Uscat, Werner von Fritsch, şi pe şeful Secţiei de experimente din cadrul Ministerului Aviaţiei, Wolfram Freiherr von Richtofen, văr al celebrului „Baron roşu”, asul aviaţiei germane din Primul Război Mondial. 

Graţie lor şi banilor statului, în 1936 a început construcţia centrului de la Peenemünde, despre care istoricul David Irving spunea că reprezenta atunci cea mai modernă staţie experimentală la nivel mondial. Acţiunea a fost ţinută în secret – şi tocmai de aceea a fost ales Peenemünde:localitatea se află pe insula Uznam, în complexul lagunar Szczecin, într-o zonă destul de izolată.

Fragment dintr-un raport secret cuprinzând informaţii despre unităţile germane staţionate în jurul oraşului Radom

Fragment dintr-un raport secret cuprinzând informaţii despre unităţile germane staţionate în jurul oraşului Radom

Spionajul polonez pe urmele „Wunderwaffe”

Cel mai probabil în 1942, Armia Krajowa (Armata Naţională Poloneză) a primit la Londra primul raport cu privire la experimentele germanilor cu noua armă. Mai interesant este că britanicii ştiau deja despre aceste teste de câţiva ani, din aşa-numitul Raport de la Oslo. Chiar la începutul războiului, ataşatul militar britanic din capitala Norvegiei primise o scrisoare anonimă, în care se vorbea, printre altele, despre baza germană de la Peenemünde, de pe insula Uznam, din Marea Baltică, unde erau testate rachete. Britanicii au considerat însă această informaţie drept o provocare germană şi, în consecinţă, nu s-au interesat de această chestiune în următorii câţiva ani.

De cealaltă parte, în Pomerania funcţionau câteva celule ale spionajului polonez, subordonate reţelei de spionaj ofensiv „Stragan”. În 1942, când aceasta a fost distrusă de Gestapo şi spionajul polonez s-a reorganizat, misiunile ei au fost preluate de filiala cu numele de cod „Lombard”. Informaţii despre baza de la Peenemünde şi rachete au ajuns la centru deja din 1941, dar erau destul de generale. Se ştia doar atât:pe insula Uznam se află un centru de cercetare german, foarte bine păzit, unde se testează o armă secretă. Unul dintre primele rapoarte păstrate despre aceste rachete poartă data 9 februarie 1943:„[…] experimentele realizate la Peenemünde au avut succes. Există acolo un teren pentru experimente cu rachete. Rachetele vor fi ataşate pe bombardiere. Ameninţate de avioanele urmăritoare, acestea vor porni rachetele şi, datorită lor, se vor depărta rapid şi astfel nu vor mai putea fi ajunse din urmă”. Cei de la centru au fost interesaţi de această ştire şi au ordonat strângerea de date suplimentare. Cererea a fost repetată de mai multe ori. Erau adunate toate informaţiile posibile, de la detalii ale rachetelor testate până la planurile pentru utilizarea lor. De colectarea şi analizarea acestora se ocupa o celulă specială de informaţii, condusă înainte de război de inginerul Antoni Kocjan, un cunoscut constructor. Rapoartele pregătite la Varşovia erau apoi trimise la Londra.

Următoarele informaţii despre arma secretă i-au făcut pe englezi să treacă la acţiune. În fruntea comisiei pentru studiul armelor secrete germane se afla Duncan Sandys, fost comandant al regimentului experimental de rachete din cadrul artileriei antiaeriene, secretar în Ministerul Aprovizionării (engl. Ministry of Supply – n.n.) şi, în particular, ginerele lui Churchill. A început să lucreze şi a alcătuit repede echipa potrivită, care să analizeze toate informaţiile referitoare la Peenemünde. Sandys cerea în special fotografii, aşa că RAF a început să facă zboruri de recunoaştere deasupra insulei Uznam. În luna mai îi trimitea deja lui Churchill primul raport privind armele V;conform acestuia, Germania lucra de o lungă perioadă de timp la o rachetă cu rază lungă de acţiune – documentul recunoştea însă că lipseau totuşi informaţiile detaliate cu privire la acest subiect, aşa că zborurile de recunoaştere au continuat. Nu mult după aceea, englezii au reuşit primii să fotografieze o rachetă V-1, deşi nu ştiau prea bine ce reprezintă. În iunie, au identificat pe fotografii un alt obiect necunoscut, racheta V-2.

Informaţiile adunate de Sandys le-au fost de ajuns generalilor britanici pentru a realiza că pericolul unui atac german cu Wunderwaffe („arma minune”) era real, însuşi mareşalul Alan Brooke, Şeful Marelui Stat Major Imperial, avertizându-l pe Churchill cu privire la acesta. După una dintre întâlnirile cu premierul, s-au decis să bombardeze Peenemünde cât mai repede cu putinţă.

Unul dintre prototipurile rachetei V-2 pe poligonul de la Peenemünde

Unul dintre prototipurile rachetei V-2 pe poligonul de la Peenemünde

„Hamalul”, „Căruţaşul” şi alţii

La cererea britanicilor, în primăvara lui 1943, spionajul polonez şi-a intensificat acţiunile de strângere a informaţiilor cu privire la armele V. Reţeaua a fost alcătuită de agentul Stefan Ignaszak, cunoscut ca „Nordicul”. În aceeaşi acţiune a fost implicat şi grupul „Baltica”, condus de Bernard Kaczmarek, nume de cod „Iarba-neagră”. Sursa principală de informaţii cu privire la insula Uznam s-a dovedit a fi un oarecare Jan Szreder – „Căruţaşul”, informator al polonezilor, angajat în Świnoujście, la firma care livra alimente la Peenemünde. Din relatările lui, agenţii au aflat că partea de vest a insulei era separată de restul cu un gard de sârmă ghimpată, iar cei care locuiau acolo nu puteau teoretic părăsi zona. Şi asta nu era tot:întreaga insulă era împărţită în sectoare, separate de zone succesive de control, iar deplasarea între ele era limitată. „Căruţaşul” le-a mai vorbit şi despre zvonurile care circulau printre localnicii germani, din care reieşea că la Peenemünde s-ar experimenta noi rachete, care erau asemenea unor avioane mai mici.

Aceste informaţii au fost rapid confirmate. Noua şi foarte preţioasa sursă era Roman Träger, soldat dintr-o subunitate de transmisiuni a Wehrmacht-ului, transferată la Peenemünde. Trebuie totuşi menţionat că totul s-a petrecut ca urmare a unor împrejurări extrem de favorabile. Iată de ce:tatăl lui Roman, Augustyn, austriac cu cetăţenie germană, fusese şeful organizaţiei conspirative din Pomerania numită „Miecz i Pług” (Sabia şi Plugul), era cunoscut sub pseudonimul „Hamalul” şi colabora cu serviciul de informaţii al Armatei Naţionale (conducea subgrupa Baltica 3). Când fiul său i-a povestit despre Peenemünde, „Hamalul” a şi aranjat o întâlnire cu „Iarba-rea” [neagră sau rea?]. Nu numai că tânărul Träger a confirmat toate informaţiile „Căruţaşului”, dar a şi început să colaboreze cu spionajul polonez, ca agent, sub pseudonimul „T2 As”. El a transmis mai târziu informaţia despre rachetele experimentale, care semănau cu nişte avioane mai mici şi erau lansate în aer din nişte dispozitive speciale. Mai mult, a realizat şi o schiţă a bazei de la Peenemünde. Raportul în cauză a fost trimis întâi la Varşovia, iar de acolo la Londra. 

Dispunând de informaţiile preţioase adunate de spionajul polonez şi de analiza fotografiilor realizată de echipa lui Sandys, britanicii au stabilit bombardarea Peenemünde în noaptea de 17 spre 18 august. Dar, aşa cum am spus la început, halele de producţie şi magaziile au rămas aproape neatinse în urma acestui prim atac. Ca urmare, cercetările la Peenemünde au continuat, iar britanicii au cerut noi informaţii. În noiembrie 1943, organizaţia Armatei Naţionale din Pomerania a trimis la Varşovia următorul raport:„[...] Nemţii au încheiat experimentele cu noua armă şi au trecut foarte repede la producţia de serie. Sunt rachete cu lungimea de 4 m şi diametrul de 1 m, lansate din catapulte montate pe distrugătoare, cu raza de acţiune de 30 km. Pot fi de asemenea lansate din avioane, în acest caz consecinţele fiindu-mi necunoscute. Această armă urmează să fie folosită împotriva Angliei. Experimentele s-au încheiat cu rezultate foarte bune”. Despre începerea producţiei rachetelor au informat şi alte rapoarte, unele conţinând desenul şi descrierea lor, precum şi informaţia că nemţii instalează un lansator pentru V-1 în regiunea Calais. În iunie 1944, prima bombă zburătoare a fost lansată asupra Londrei. În următoarele câteva luni, deasupra capitalei britanice şi a altor oraşe au căzut mai mult de 10.000 de astfel de rachete;10.000 de oameni au murit, iar peste 20.000 au fost răniţi.

Poligonul de la Blizna: nemții pregătesc o rachetă pentru testare

Poligonul de la Blizna:nemții pregătesc o rachetă pentru testare

Blizna

Chiar dacă centrul de cercetare ştiinţifică de la Peenemünde continua să funcţioneze, germanii voiau să se protejeze împotriva altor posibile raiduri. La doar câteva zile după bombardament, în timpul unei întâlniri la cartierul general secret al lui Hitler de la Wilczy Szaniec („Bârlogul Lupului” – n.n.), s-a decis transferarea activităţilor în mai multe centre diferite. Poligonul a fost mutat la Blizna, un sătuc din voievodatul Podkarpackie, regiune aflată în sud-estul Poloniei. Locul nu a fost ales întâmplător. În apropiere era satul Pustków, unde se afla un poligon SS şi un lagăr de muncă forţată. Ceva mai la nord, se găsea un poligon al Wehrmacht-ului, iar la est, unul al aviaţiei. Cea mai mare parte a localnicilor a fost strămutată, rămânând pe loc doar pădurarii şi cei care au acceptat să lucreze în poligon. Acest loc prezenta însă şi un alt avantaj:se găsea în afara razei de acţiune a bombardierelor Aliaţilor. Germanii puteau aşadar considera că tabăra Blizna-Pustków era complet sigură.

Totuşi, nu a fost chiar aşa! Tabăra de la Pustków a fost de la început supravegheată de filiala locală a Armatei Naţionale, care era foarte bine organizată. Primele informaţii au început să vină destul de repede. „În noiembrie şi decembrie 1943, centrul de la Cracovia repeta în rapoarte informaţia că în tabăra de exerciţii a SS-ului din localitatea Blizna-Pustków, nu departe de oraşul Mielec, nemţii au întărit controlul. Au concediat o parte a muncitorilor polonezi angajaţi în zonă, iar o parte a taberei a fost înconjurată suplimentar cu sârmă ghimpată”, îşi amintea colonelul Kazimierz Iranek-Osmecki, cel care a preluat în scurt timp şefia Biroului de Informaţii al Armatei Naţionale. „Curând au sosit ştiri noi. Ca, de exemplu:în tabără au început să vină pe calea ferată nişte transporturi secrete. Încărcătura este adusă în vagoane închise, mult mai lungi decât cele obişnuite, întărite cu o construcţie specială şi alimentate din rezervoare, diferite de cele normale. […] Au fost transmise fotografii ale încărcăturilor trenurilor, însă acestea nu spuneau prea multe. Tot ceea ce puteam era să recunoaştem încărcăturile asemănătoare fuselajului unui avion, dar nu mai mult de atât”. 

Amenajarea taberei de la Blizna a mers repede. Până în toamna anului 1943, populaţia a fost strămutată;pe terenurile abandonate s-au construit rampa de lansare, depozitul de combustibil şi magaziile tehnice pentru utilizarea rachetelor, precum şi hala de montaj;au fost executate reţelele de alimentare cu energie electrică şi apă, s-au construit drumuri, o cale ferată cu ecartament îngust şi o pistă de aterizare pentru avioane uşoare. În poligon staţionau 3 unităţi militare germane:Bateriile de artilerie experimentală pentru cadeţi 444 şi 485 şi Detaşamentul de artilerie 836 (mai târziu aceştia aveau să fie trimişi în Franţa).

Fragmente ale bombei zburătoare V-1 care a explodat

Fragmente ale bombei zburătoare V-1 care a explodat

În căutarea rămăşiţelor rachetei

În noiembrie 1943, nemţii au efectuat – fără succes – primul experiment cu o rachetă de tip V-2, aceasta prăbuşindu-se imediat după decolare. În următoarele câteva luni, au mai fost lansate aproape 60 de rachete, dar numai patru dintre ele au atins obiectivele stabilite. Restul s-au prăbuşit în pădurile din apropiere. Armata Naţională a început repede să ţină evidenţa zborurilor;i-a fost însă dificil, în toată această perioadă, să stabilească mai exact ce anume fac nemţii. Ei adunau cu mare atenţie resturile rachetelor şi nu permiteau nimănui accesul în zona unde acestea se prăbuşeau. De exemplu, la Sarnaki pe Bug, unul din obiectivele testelor, staţiona un detaşament special de căutare.

Cu toate acestea, spionajul polonez a pregătit o amplă acţiune de strângere a rămăşiţelor rachetelor, în care s-a implicat şi populaţia locală. Tadeusz Jakubski („Negrul”) a organizat în zonă o reţea foarte bine pusă la punct:„Cunoşteam foarte bine terenul şi, prin urmare, ştiam că nu există nici urmă de artilerie, aşadar, de unde explozii? Secretul a ieşit repede la iveală, când am primit primul raport [...]. M-am dus imediat la locul exploziei, unde nemţii nu ajunseseră încă. Am adunat cu ajutorul subordonaţilor mei o serie de materiale, cum ar fi motoare electrice, bobine cu fir, rezervoare cu un lichid necunoscut care, atunci când se scurgea şi lua contact cu aerul, ardea chiar şi nisipul, foi de aluminiu rupte şi ciorchini întregi de fire electrice. [...] Informaţiile puse cap la cap [...] ne-au confirmat părerea că aveam de-a face cu noua rachetă germană”. 

Cunoscând activitatea Armatei Naţionale în zonă, nemţii au încercat să păcălească populaţia locală, răspândind manifeste cu textul „Atenţie, aceasta nu este o bombă!” şi cu explicaţia că, uneori, avioanele aruncau aici rezervoarele de combustibil goale, ordonând totodată ca astfel de obiecte găsite să fie aduse imediat la cel mai apropiat post de poliţie sau aeroport. În plus faţă de strângerea rămăşiţelor rachetelor, polonezii adunau informaţii despre locul lansărilor, al aducerii proiectilelor, despre părţile componente şi combustibil, precum şi despre efectele exploziilor. Armata Naţională primea în continuare ştiri despre ceea ce se întâmplă în poligonul de la Blizna. Un informator valoros era, între alţii, Stefan Świderski („Viteazul”), prizonier al Comandoului din Blizna. Se mai întâmpla şi ca nemţii să spună singuri multe lucruri. Józef Kisiel („Plugul”), şeful fabricii de bere din Sarnaki, a aflat de la un subofiţer german beat că în regiunea oraşului Mielec erau testate rachete, care urmau să fie folosite la bombardarea Londrei. Mai mult decât atât, neamţul i-a şi desenat schiţa unei rachete. Alte informaţii preţioase au fost oferite de comandantul unităţii staţionate la Sarnaki, locotenentul Schroeder, care iubea şi el băutura.

Fragmentele recuperate erau trimise la Varşovia, unde erau analizate de către Kocjan şi oamenii lui. Până în mai 1944 se strânseseră multe materiale, dar, cu toate acestea, construcţia rachetei rămânea în continuare o necunoscută. Armata Naţională începuse deja să pregătească o acţiune pentru obţinerea unei rachete (se lua în calcul atacarea unui tren care transporta astfel de proiectile), care însă s-a dovedit curând a nu mai fi necesară. Polonezii au reuşit să recupereze o rachetă căzută în râul Bug şi care nu explodase. Era întreagă!

Participanţi la operaţiunea „Most III”

Participanţi la operaţiunea „Most III”

Operaţiunea Most III („Podul III”)

Imediat au început pregătirile pentru scoaterea rachetei din apă şi transportarea acesteia la Varşovia. Operaţia nu era uşoară, cu atât mai mult cu cât nemţii patrulau în permanenţă în zonă. Pe parcursul câtorva nopţi, sub supravegherea atentă a specialiştilor trimişi din capitală, s-a reuşit demontarea rachetei şi apoi trimiterea părţilor componente la Varşovia. De analiza acestora s-au ocupat neobositul Kocjan şi echipa lui. Aproape în fiecare zi aflau noi amănunte privind construcţia şi funcţionarea rachetei, iar depeşele pentru Londra plecau mai des decât până atunci.

Polonezii au continuat să supravegheze poligonul din Blizna;au observat, de exemplu, că rachetele odată lansate, „urmează în aer o anume traiectorie. S-a confirmat astfel ipoteza că dispozitivele de transmisie de la aparatul de recepţie radio descoperit lângă Sarnaki pot fi folosite pentru ghidarea proiectilului către punctul dorit printr-o staţie aflată la sol” – îşi amintea Iranek-Osmecki. De aceea, polonezii s-au hotărât să-şi construiască propria lor staţie şi să încerce astfel să preia controlul asupra traiectoriei unei rachete V-2. Britanicii au fost foarte interesaţi de această informaţie. „După dialogul (prin) radio dintre Varşovia şi Londra, s-a stabilit că acest dispoziv, dar şi altele vor fi trimise în capitala britanică prin curier”, a mai adăugat Iranek-Osmecki. 

Pentru transportarea la Londra a fragmentelor rachetei V-2 s-a organizat operaţiunea Most III („Podul III” sau „Wildhorn III”, în documentele britanice). Anterior mai avuseseră loc alte două operaţiuni („Most” şi „Most II”), în aprilie şi mai 1944, şi, ca urmare a succesului obţinut, comandamentul a hotărât să organizeze o a treia. În noaptea de 25 spre 26 iulie 1944, un avion britanic de transport de tip Dakota a aterizat pe aeroportul „Motył” de lângă Tarnów, având la bord 4 agenţi, dotaţi cu arme, explozibil şi 5 radiostaţii. La întoarcere, pe lângă preţioasele părţi ale rachetei au luat cu ei şi 5 oameni. Între ei, Jerzy Chmielewski „Rafael”, şeful Biroului de Studii Industriale, care purta asupra sa raportul despre racheta V-2. Londra a primit astfel informaţii extrem de preţioase, graţie cărora cercetările asupra Wunderwaffe puteau merge înainte.

Activitatea în poligonul de încercări de la Blizna se apropia de final. La sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie, înainte de organizarea operaţiunii „Most III”, nemţii au decis să se mute în poligonul de la Heidekraut, în pădurile Tucholskie, nu departe de localitatea Wierzchucin. Evacuarea a fost dictată de apropierea frontului şi de dorinţa nemţilor de a pleca înainte de sosirea Armatei Roşii. Ceea ce nu puteau transporta urma să fie distrus. Aflând aceasta, polonezii au decis să acţioneze. La începutul lunii iulie, detaşamentele de partizani, conduse de Aleksander Rusin, pseudonim „Rusal”, Józef Wałek, pseudonim „Żbik” (pisică sălbatică – n.n.), şi Władysław Kwarciany, pseudonim Świerszcz (greiere – n.n.), au atacat poligonul de la Blizna. Polonezii au asigurat între altele rampele de lansare ale rachetelor, cea pentru V-2 fiind deja avariată. Germanii au contraatacat şi, pentru scurt timp, au reocupat poligonul. În cele din urmă, polonezii au dobândit controlul asupra poligonului din Blizna, pe care l-au menţinut până la sosirea Armatei Sovietice, la începutul lui august. 

Transportul unei bombe zburătoare V-1 la locul de lansare

Transportul unei bombe zburătoare V-1 la locul de lansare

Spionajul polonez şi victoria Aliaţilor

Rezolvarea misterului rachetelor germane V sau spargerea codului „Enigmei” sunt cele mai cunoscute succese ale spionajului polonez în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar nu singurele! Fie-ne permis ca, în finalul acestui articol, să zăbovim puţin asupra aportului preţios al spionajului polonez la victoria Aliaţilor.

Înainte de război, serviciile de informaţii erau în subordinea Secţiunii a II-a a Marelui Stat Major al Armatei Poloneze. În timpul evacuării, aproape întreg personalul acestuia a părăsit ţara, o dată cu autorităţile Republicii Polone, iar în exil s-a trecut repede la refacerea structurilor de informaţii. Deja în noiembrie 1939, primul ministru şi comandantul suprem, generalul W. Sikorski, au decis reorganizarea serviciilor de spionaj, începând totodată colaborarea cu serviciile similare franceze. Ofiţerii şi subofiţerii, cei mai mulţi din fosta Filială nr. 3, de la Bydgoszcz, care, înainte de război, îi spiona pe nemţi, au fost îndreptaţi către serviciile de spionaj ale Marinei Franceze. Biroul Cifrurilor, aşa-numitul „Grup Z”, condus de colonelul Gwido Langer şi maiorul Maksymilian Ciężki colabora, la rândul său, tot cu serviciile franceze. Totuşi, cooperarea nu era dintre cele mai bune, deoarece francezii nu vedeau necesitatea unei conlucrări mai strânse şi îi subestimau pe polonezi, tratându-i cu dispreţ. De exemplu, în primăvara anului 1940, agenţii polonezi din România şi Ungaria au raportat Parisului că germanii se pregăteau, probabil, pentru atacarea Vestului, dar francezii au ignorat aceste rapoarte. La acea vreme se începuse deja şi organizarea legăturilor cu Polonia ocupată:de crearea liniilor de comunicare se ocupau centrele de informaţii de la Bucureşti, Budapesta, Stockholm şi Paris, de-a lungul acestora activând filiale mai mici. La 24 decembrie 1939, de la Paris a început să emită staţia radio „Regina”, următoarea, în aprilie 1940, de la Angers, iar două luni mai târziu şi staţia secretă din Varşovia.

După înfrângerea Franţei, guvernul şi armata poloneze au fost evacuate în Marea Britanie;o dată cu acestea, la Londra se afla şi conducerea serviciilor de informaţii. A urmat o altă reorganizare:Secţiunea II a fost subordonată direct comandantului suprem Sikorski, iar după 1942, comandantului Marelui Stat Major. În 1940, polonezii au încheiat un acord de colaborare cu Serviciul Britanic de Informaţii (Secret Intelligent Service – SIS). Deşi britanicii aveau o reţea destul de vastă de spionaj, din cauza pregătirilor pentru război începute prea târziu, aveau încă mult de recuperat. Jock Colville, secretarul lui Winston Churchill, considera că spionajul britanic „nu poate da informaţii precise despre mişcările flotei sau armatei germane”. Mai târziu, Colville a afirmat că, în timpul războiului, spionajul polonez a fost cel mai bun. Aceleaşi cuvinte de apreciere le-a avut şi generalul William Donovan, creatorul serviciului american de spionaj (Office of Strategic Services, precursorul Central Intelligence Agency – CIA – n.n.). Slăbiciunea arătată de serviciul britanic a făcut ca de fiecare dată Londra să colaboreze cu polonezii foarte bine. Trebuie totuşi menţionat că această cooperare era mai degrabă unilaterală, istoricul Jan Ciechanowski fiind de părere că britanicii erau înclinaţi să trateze spionajul polonez ca parte a propriului lor serviciu. În primul rând, pentru că, în bună măsură, serviciul britanic de informaţii îi finanţa pe polonezi. În conformitate cu acordul de cooperare semnat, agenţii polonezi trebuiau să transmită britanicilor informaţiile obţinute, primind în schimb rapoarte sintetice;în plus, serviciul britanic îi însărcina pe polonezi cu misiuni concrete. Acestea variau de la strângerea informaţiilor privind dislocarea armatelor germane, planurile de lovire a Marii Britanii şi URSS, continuând cu transportul sau producţia de război, ajungând până la rapoarte privind moralul soldaţilor germani. Chiar dacă, în decembrie 1941, părăsind funcţia de şef al spionajului britanic, generalul Beamont Nesbit declara apreciativ că „spionajul polonez ajută foarte mult Comandamentul Britanic în toată Europa”, şeful Diviziei II, colonelul Leon Mitkiewicz, nu-şi făcea iluzii cu privire la intenţiile britanicilor, rezumând:„în departamentul de informaţii secrete îşi văd propriul interes, şi pentru acesta se ţin aşa de noi”.

45% din informaţiile secrete de care au dispus Aliaţii proveneau de la agenţi polonezi

Britanicii erau interesaţi mai ales de situaţia din Germania, reţeaua lor de informaţii în această parte a continentului fiind puternic slăbită, după ocuparea Europei Centrale şi de Vest de către Hitler. La jumătatea anului 1942 apreciau că mai bine de 80% din rapoartele poloneze conţineau informaţii folositoare. Istoricii estimează că 45% din informaţiile secrete de care au dispus Aliaţii în timpul războiului proveneau de la agenţi polonezi. Din iulie 1942 până în iunie 1943, polonezii le-au transmis britanicilor mai mult de 7.000 de rapoarte (date cu privire la dislocarea unităţilor militare germane, transportul soldaţilor, aviaţie, marină etc., precum şi informaţii secrete din Africa de Nord);peste 1000 de rapoarte despre agenţi ai diferitelor servicii străine, 800 de rapoarte prelucrate de serviciul polonez de informaţii;235 de rapoarte privind activitatea poloneză de dezinformare (Acţiunea D). 

Un an mai târziu, numărul de rapoarte întocmite pe baza mesajelor germane interceptate a crescut la 29.500. Britanici le evaluau ca fiind extrem de valoroase (25%), foarte valoroase (60%) şi valoroase (12%). După cum s-a menţionat, britanicii se interesau cel mai mult de informările din Germania şi ţările ocupate, aşa că era important pentru ei să lucreze cu Serviciul Naţional de Informaţii, realizat de Uniunea Luptei Armate (Związek Walki Zbrojnej-ZWZ – denumirea forţelor armate poloneze, în perioada 13 noiembrie 1939-14 februarie 1942, devenite ulterior Armia Krajowa – n.n.) şi, mai târziu, de Armata Naţională (Armia Krajowa). Cu toate acestea, în cazul în care, de exemplu, în 1943, din Polonia au ajuns la Londra aproape 10.500 de diverse materiale şi informaţii, în sens invers au fost transmise doar 1.697.

În Polonia ocupată, serviciile de informaţii erau în subordinea Secţiei a II-a a Comandamentului Suprem al Armatei Naţionale. Structurile de informaţii au început să fie organizate foarte repede;la sfârşitul lui septembrie 1939, maiorul Edmund Galinat sosea deja la Varşovia, în calitate de trimis al Comandantului Suprem, mareşalul Edward Rydz-Śmigły, cu misiunea de a organiza mişcarea de rezistenţă. Prima organizaţie conspirativă a fost Służba Zwycięstwu Polski (SZP, Serviciul pentru Victoria Poloniei), iar serviciul de spionaj a fost organizat de maiorul Wacław Berke, pseudonim „Wacław”. După dizolvarea SZP şi crearea în locul său a Związek Walki Zbrojnej (ZWZ, Uniunea Luptei Armate), „Wacław” a ocupat postul de şef al serviciilor naţionale de informaţii. Potrivit declaraţiei şefului ZWZ, generalul Stefan Rowecki, pseudonim „Grot” („vârf de săgeată”), „serviciile de informaţii trebuie să ştie tot ce se întâmplă la inamic, pentru că în prezent toate activităţile care privesc desfăşurarea războiului influenţează nu numai ştirile privind războiul în sine, ci şi aprovizionarea armatei şi a populaţiei civile, starea economiei, moralul trupelor şi al civililor, precum şi treburile poliţieneşti [...]”.

La Londra, Secţia a VI-a a Statului Major al Comandantului Suprem (devenită ulterior Secţie Specială) se ocupa de menţinerea legăturii cu Polonia ocupată. Aceasta se realiza prin intermediul curierilor paraşutaţi sau prin radio. La jumătatea anului 1944 funcţionau câteva căi de comunicaţie;călătoria de la Varşovia la Londra dura de la câteva săptămâni la câteva luni. Cel mai scurt drum era prin Stockholm, dar cea mai sigură cale – în mod paradoxal, poate – traversa practic întreaga Europă, prin Germania, Franţa, Spania şi Portugalia. 

Rămânem în final cu o constatare amară:este adevărat că britanicii evaluau informaţiile primite de la Secţia a VI-a ca fiind „extrem de valoroase”, dar de multe ori şi-au arogat succese ale spionajului polonez, prezentându-le ca pe propriile reuşite. Şi, mai grav, unele informaţii au fost considerate la Londra exagerate sau false, cum ar fi cele despre camerele de gazare sau Holocaust. De asemenea, în ceea ce priveşte rachetele V, englezii nu au dat crezare rapoartelor poloneze, pe care o parte a ofiţerilor le considerau produsul propagandei lui Goebbels, chiar şi după bombardarea Pennemünde.