În septembrie 1939, peste 50.000 de refugiaţi polonezi şi-au găsit adăpost în România. Conform datelor de la 4 octombrie 1939, în România erau 49.547 de refugiaţi polonezi. Dintre aceştia, aproximativ jumătate erau militari şi jumătate civili (24.000 militari şi 26.000 civili).

Aceste cifre iniţiale au scăzut rapid în ultimul trimestru al anului 1939 şi în prima jumătate a anului 1940. La sfârşitul anului 1939, doar 15.002 de refugiaţi civili mai erau înregistraţi în România, restul fiind plecaţi deja spre Occident. La sfârşitul anului 1940, doar 3.200 de refugiaţi civili mai erau în România, iar numărul lor a rămas neschimbat până la sfârşitul războiului.

Sistem de facilităţi şi instituţii care sprijineau evadările din internare 

Partea română şi-a asumat de bună voie obligaţia de a plăti soldele corespunzătoare soldaţilor polonezi internaţi în România. Îndeplinirea acestor servicii s-a făcut conform reglementărilor interne ale armatei române. Ca urmare, o sumă zilnică mai mare a fost acordată ofiţerilor, în timp ce subofiţerilor sau simplilor soldaţi le-a revenit una mult mai mică, ajungându-se astfel la unele neînţelegeri cu soldaţii polonezi, obişnuiţi cu standardele propriului serviciului militar.


Românii s-au comportat în mod inconsecvent faţă de refugiaţii militari polonezi, interpretând în avantajul lor majoritatea prevederilor tratatelor care reglementează tratamentul refugiaţilor militari şi a echipamentelor de război cu care aceştia au trecut graniţa. Din fericire pentru polonezi, dacă materialul de război a fost confiscat în mod corespunzător de români şi folosit apoi în timpul războiului, în ceea ce-i priveşte pe soldaţii polonezi, atitudinea faţă de aceştia a fost extrem de favorabilă şi benefică pentru ambele părţi.

Cel mai bun exemplu în acest sens este întregul sistem de facilităţi şi instituţii care sprijineau evadările militarilor din internarea din România, care – desigur – nu era permis de Convenţia de la Haga (semnată în 1907, a stabilit reguli de recuperare a datoriilor, legi ale războiului, dar și drepturile și obligațiile țărilor neutre – n.tr.). Partea românească a tolerat „de facto” această stare de lucruri. În plus, merită să subliniem şi atitudinea favorabilă faţă de această acţiune şi a celorlalte ţări prin care treceau rutele de tranzit, cum ar fi Bulgaria şi Turcia, fără al căror sprijin bunăvoinţa României nu ar fi fost de mare folos.

Echipamentul militar polonez, folosit de soldaţii români 

După trecerea frontierei, soldaţii polonezi au fost dezarmaţi, iar armele lor au fost duse în locuri speciale de depozitare, de unde au fost ulterior preluate efectiv de armata română, care şi-a mărit astfel gradul de înzestrare.

În unele privinţe, a fost convenabil pentru români, deoarece echipamentul achiziţionat era compatibil cu cel utilizat deja de armata română şi, prin urmare, nu a fost necesară organizarea de antrenamente obositoare pentru soldaţii care urmau să folosească acest echipament. A fost vorba în principal de vehicule blindate. Armata română a preluat 34 de tancuri Renault R-35 (tanc ușor francez de infanterie, proiectat la mijlocul anilor 1930, folosit pe scară largă în primele etape ale războiului; a fost folosit și de alte armate ale epocii, precum armata română, poloneză, iugoslavă sau turcă – n.tr.), în folosinţa ei aflându-se deja altele similare.


Se poate vorbi despre o situaţie asemănătoare şi în ceea ce priveşte echipamentul aviatic, deoarece avioanele de vânătoare P.11 erau deja cunoscute piloţilor români, care zburaseră deja pe acest tip de aeronave, ele putând fi privite, totuşi, mai degrabă ca o suplimentare a numărului aparatelor de zbor din dotarea aviaţiei române decât ca o întărire a capacităţii de luptă a acesteia. Achiziţia aeronavelor PZL 23 Karaś poate fi evaluată în mod similar. O întărire a fost însă, fără îndoială, achiziţia aeronavelor PZL 37 Łoś (bombardier, utilizat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, pe atunci, singurul dintre avioanele poloneze care se conforma standardelor de aviație – n.tr.), care au fost ulterior utilizate în prima fază a războiului cu URSS.

În ciuda faptului că preluarea şi utilizarea echipamentului nu au fost în conformitate cu Convenţia de la Haga, partea poloneză nu a protestat foarte activ împotriva acestei proceduri, datorită posibilităţii includerii echipamentului în decontările reciproce, valoarea echipamentului acoperind în mare parte cheltuielile pe care românii le-au suportat pentru întreţinerea refugiaţilor polonezi. România a achiziţionat, de asemenea, și alte tipuri de aparate de zbor aparţinând liniilor aeriene poloneze (LOT): Junkers Ju 52 (avion german de transport produs între 1931 și 1952 – n.tr.), Douglas DC2 (avion de producție americană, atât pentru nevoi civile cât și militare – n.tr.), 4 avioane Lockheed L14 SuperElectra, 5 avioane Lockheed L10 Electra (avioane civile de pasageri și mărfuri, adaptate pentru nevoi militare, construite de Corporația Lockheed Aircraft la sfârșitul anilor 1930 – n.tr.), 3 avioane Fokker F VII (cunoscut și sub denumirea de Fokker Trimotor, avion produs în anii 1920 de către producătorul olandez de avioane Fokker, filiala americană a Fokker Atlantic Aircraft Corporation și de alte companii sub licență – n.tr.), un PWS 24 Bis (primul avion de linie pentru pasageri produs de Polonia în anii 1933-1935 – n.tr.) şi un RWD 13 (avion de turism polonez, un monoplan cu trei locuri, produs în perioada 1935-1939 – n.tr.), care au fost ulterior utilizate şi de companiile aeriene româneşti.

Militarii, în lagărele de la Călimăneşti şi Târgu Jiu, civilii, concentraţi în Oltenia 

Soldaţii polonezi, adesea neorientaţi în meandrele politicii şi principiile convenţiilor internaţionale, au fost destul de nemulțumiți văzând că le sunt luate armele și apoi sunt concentrați în anumite zone sau lagăre. Cel mai mare centru din România în care au fost internați militari a fost Târgu Jiu, pentru subofiţeri şi simpli soldaţi, iar la Călimănești a fost organizat un lagăr pentru ofiţeri. Acestea două au funcționat cel mai mult, până în februarie 1941 când, la cererea părţii germane, soldaţii şi ofiţerii rămaşi au fost transferaţi sub autoritatea acesteia şi ulterior au fost duși în Austria. În lagăre se desfășura o viaţă culturală destul de bogată, cei internaţi având la dispoziție o ofertă variată, oferită de cunoscuţi artişti polonezi care se refugiaseră în România după campania din septembrie. În fața internaţilor au jucat, printre alții, artişti asociaţi cu Secția Radioului Polonez de la Liov, creatorii programului „Unda veselă”. Evenimentele culturale s-au desfășurat în anii 1939 şi 1940, ulterior artiştii părăsind teritoriul României. 


Iniţial, refugiaţii civili erau destul de dispersaţi pe teritoriul României. În februarie 1940 locuiau în 93 de localități, principalele centre fiind la: Ploiești, Bucureşti, Călăraşi, Strehaia, Râmnicu Vâlcea, Călimaneşti şi Piteşti. Ulterior însă, din diverse motive şi în cooperare cu partea poloneză, s-a decis concentrarea acestora, în principal în Oltenia, la Craiova, Slatina, Caracal, Corabia, Calafat, Râmnicu Vâlcea, Ocnele Mari, Drăgăşani, Băile Govora și Turnu Severin.

Acest lucru a fost benefic pentru refugiaţii înşişi, deoarece concentrarea relativă a permis dezvoltarea diferitelor forme de autoorganizare şi ajutor reciproc. În plus, regiunea Olteniei, zonă agricolă prin excelență, era pur şi simplu mai ieftină, ceea ce oferea refugiaţilor mai multe posibilități de a supravieţui. Partea românească dorea relocarea refugiaților din zona de frontieră dar şi din alte zone, ca de exemplu, din zona orașului Ploieşti, zonă de importanță strategică, unde se concentra industria petrolieră a României.

Un val mai mic de mutări a avut loc şi în 1941, în timpul pregătirilor pentru invazia URSS-ului, când polonezii au fost mutaţi din localitățile transformate în locuri de odihnă pentru soldaţii şi convalescenţii germani reveniți din Campania din Est. La acea vreme, dintr-un total de aproximativ 3.000 de refugiaţi, 2.439 de oameni locuiau în Oltenia, și situația a rămas practic neschimbată până la sfârşitul războiului.

Alocaţiile refugiaţilor, din fondurile puse la dispoziţie de către guvernul polonez 

Internarea, atât a soldaţilor, cât şi a civililor, cel puţin pentru o vreme, a catalizat destul de mult interesul opiniei internaţionale, care, la rândul său, s-a concretizat în asistenţă externă, oferită în primul rând de organizaţiile americane prin omoloagele lor românești. Acest interes a continuat pe scară largă până la mijlocul anului 1940, iar mai târziu a slăbit, din pricina schimbării situaţiei în Europa şi în lume.

Civilii au fost dislocaţi în diferite oraşe româneşti, unde s-au depus eforturi pentru organizarea vieţii refugiaților. Au fost, de exemplu, organizate școli etc. Partea română a primit destul de favorabil aceste iniţiative, plătind alocații sau ajutoare din fondurile puse la dispoziția civililor de către guvernul polonez.


Toţi cetăţenii polonezi care au trecut graniţa română după 17 septembrie 1939 aveau dreptul la acestea, ceea ce a dus la o anumită diviziune între refugiaţi, dintre care, o mică parte, în mod paradoxal cea cu familii sau rude în România, a fost lipsită de dreptul de a primi subvenții. În mod similar, posibilitatea de a locui în Bucureşti a fost restricţionată, sub sancţiunea pierderii ajutorului financiar. Acesta fost unul dintre instrumentele controlului discret exercitat asupra refugiaţilor de către Comisariatul General Român pentru Evidenţa și Asistenţa Refugiaţilor Polonezi. În fruntea acestei instituții, active până în noiembrie 1945, se afla colonelul Hagi Stoica, iar una dintre principalele sarcini a fost coordonarea asistenţei oferite refugiaţilor de către alte instituţii româneşti şi aprobarea tuturor cheltuielilor efectuate în acest scop.

Alocațiile polonezilor au fost iniţial relativ mari – 100 de lei pe zi pentru un adult şi 50 de lei pe zi pentru un copil, în timp ce plata medie a unui funcționar la acea vreme era de aproximativ 2500 de lei. Era, așadar, o sumă suficientă, care asigura o existenţă relativ liniştită. Valoarea destul de ridicată a alocațiilor a contribuit, de asemenea, la construirea de relaţii pozitive cu societatea românească, care a beneficiat şi indirect de aceste beneficii. Refugiaţii trebuiau să locuiască undeva şi să mănânce ceva.

Valoarea reală a alocației a început să scadă mai târziu, odată cu devalorizarea leului în timpul neutralităţii şi apoi din pricina participării României la război. Până în noiembrie 1941, inflaţia a urcat la 400% faţă de 1939. Acest lucru se poate observa şi în documentele de arhivă, unde, de la sfârşitul anului 1940, încep să apară din ce în ce mai multe cereri îndreptate către autorităţile române, solicitând sprijin pentru achiziţia de îmbrăcăminte sau încălţăminte de iarnă, articole care, din cauza creşterii preţului, nu mai puteau fi suportate din alocație. Odată cu trecerea timpului şi creşterea inflaţiei, valoarea alocaţiilor în numerar a fost ajustată în 1943, 1944 şi, respectiv, în 1945.

Potrivit guvernului de la Bucureşti, costul şederii refugiaţilor în România, până în decembrie 1945, se ridica la 2 115 614 622 lei, în timp ce partea poloneză estima valoarea activelor rămase în țară la aproximativ 2 miliarde de lei, aceasta fiind calculată conform cursului din septembrie 1939, la o rată de schimb depreciată de 1 zlot = 20 lei, ceea ce însemna că şederea a fost în mare acoperită, la care se adaugă un depozit de 3 tone de aur rămas la Banca Naţională a României. Se poate concluziona că partea română nu a plătit din fonduri proprii pentru șederea polonezilor în România.

 Cumpără Acum

Acest text este un fragment din articolul „Refugiaţii polonezi în România în 1939” apărut în Historia nr. 212 disponibil la toate punctele de distribuţie a presei în perioada 14 septembrie-15 octombrie 2019, dar şi în format digital pe paydemic.com 


 

 Cumpără Acum