Sengoku – Samurai, Daimyo şi Shoguni

Autor 3019 vizualizări


Secolul al XVI-lea – în aceste vremuri, în pragul modernităţii, în Marea Britanie, Elisabeta I îşi începea îndelungata domnie, ducând războaie cu regele Spaniei, Filip al II-lea. Sultanul Suleiman Magnificul îşi extindea Imperiul Otoman până la porţile Vienei, iar mogulul Akbar cel Mare avea toată India sub controlul său. În „Lumea Nouă” abia descoperită de Columb, civilizaţia aztecă a fost eradicată de Cortez, iar exploratorul Magellan făcuse primul înconjur al lumii. Astronomul Copernicus îşi publica teoria heliocentrică, iar Michelangelo picta Capela Sixtină.

Era o adevărată epocă gălăgioasă, plină de descoperiri, războaie, intrigi, o lume cu adevărat conectată. Dar nimeni din spaţiul afro-euroasiatic nu băga de seama că undeva la marginea lumii, de unde răsărea Soarele, dintr-un arhipeleag de insule, avea să răsară o nouă putere care să schimbe cursul istoriei, o civilizaţie total diferită şi unică. Aceasta era Japonia, care odinioară era condusă de un sistem de guvernare unificat, era acum fragmentată în mai multe feude controlate de clanuri rivale, luptându-se între ele pentru onoare, recunoaştere, control şi teritorii. Era locul unde alianţele erau firave , dificil de iniţiat şi războaiele uşor de declanşat, trădările fiind la ordinea zilei. După o perioadă relativă de pace, un nou război civil se întrevedea la orizont. Fiecare lider de clan îşi pregătea armatele de samurai, războinici instruiţi într-un stil de viaţă spartan, învăţaţi să fie loiali şi să lupte onorabil până la moarte. Numai un singur lider al unui clan putea să obţină supremaţia cucerind mult râvnitul Kyoto şi să dobândească titlul indisputat de „Shogun” pentru a bune bazele unei dinastii ce va dura 250 de ani.  

Societate şi Cultură 

Într-o ţară cu o suprafaţă de 377 972 km2 dominată de munţi şi păduri, alcătuită dintr-un arhipeleag 6852 de insule situate pe coasta Pacifică a Asiei de Est, populate la vremea respectivă de 17 milioane de locuitori, se dezvoltase o civilizaţie de tip agrară, dar cu valori şi obiceiuri culturale unice.


După Restaurarea Kenmu din 1333, împăratul Go-Daigo a încercat să restabilească puterea imperială pierdută în faţa shogunatului din 1185. Dar din 1338, puterea guvermanentala este transferată de la împărat la aristocraţia militară. Indiferent că liderul suprem era Împăratul, Japonia era condusă de facto de către Shogunatul Ashikaga-Muromachi. Primul Shogun al acestei ere a fost Ashikaga Takauji. Shogunul era un dictator militar, comandantul suprem al armatei, iar împăratul avea mai degrabă un rol figurativ şi tradiţional . Reşedinţa Shogunului se afla la Kyoto. Cel mai binecunoscut Shogun a fost Ashikaga Yoshimitzu, care a avut o domnie îndelungată ca Shogun (1368-1394), fiind apoi cancelar (1394-1408). Acesta şi-a mutat sediul de la Kyoto la Kamakura. În timpul domniei sale, lorzi feudali provinciali, numiţi Daimyo, şi-au început ascensiunea.

De-a lungul istoriei Japoniei feudale, societatea japoneză era împărţită astfel:

1. Împăratul – liderul divinizat, dar cu rol figurativ şi puteri limitate

2. Shogunul (Shi)- comandantul militar suprem cu puteri decizionale sporite

3. Curtea nobiliară alcătuită din aristocraţi, diplomaţi, demnitari

4. Daimyo (Shi) erau lorzi feudali, vasali subordonaţi direct ai Shogunului ce reprezentau elita samurailor, însărcinaţi să recruteze samurai şi să posede feude care să producă 10 000 de koku de orez pe an

5. Shugo (Shi)- conducătorii militari ai provinciilor, însărcinaţi cu administraţia civilă şi strângerea dărilor

6. Bushi / Samurai(Shi) erau luptători îmbrăcaţi în hakamas şi purtau la brâu câte un pumnal(destinată suicidului) şi o sabie curbată cu o singură lamă (Katana) destinată pentru lupte, reprezentând simbolic sufletul războinicului. Samuraii dispreţuiau viaţa de la curte şi de aceea trăiau izolaţi pe domeniile lor feudale din provincie, ducând un stil de viaţă aspru şi disciplinat în conformitate cu Bushido (calea războinicului, un cod de conduită cu influenţe confugianiste, budiste şi shintoiste) prin care trebuia să deţină cele şapte virtuţi, de la loialitate, onestitate şi onoare la bunăvoinţa, curaj, respect şi corectitudine. După cum semnifică şi numele, erau „Servitori”, loiali până la moarte lorzilor feudali şi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra altor categorii, indiferent că erau bărbaţi, femei sau copii, având sarcina de a aplica legea şi ordinea în provincii. Luptau pentru onoare şi familie, iar atunci când pierdeau sau erau dezonoraţi, îndeplineau ritualul de sinucidere asistat de un apropiat (seppuku – spintecarea abdomenului cu un pumnal, urmat de decapitarea efectuată de persoană apropiată). Stilul de viaţă era aspru şi se baza pe multă disciplină, onoare şi perfecţiune, cu emotivitate diminuată.

7. Ronin (Shi) – soldaţi plătiţi ce făceau parte din armata unui Daimyo

8. Ţăranii (No) - locuiau în mediile rurale, ocupându-se cu agricultură, precum cultivarea orezului (fiind alimentul principal consumat de japonezi, orezul fermentat fiind folosit şi la prepararea unei băuturi alcoolice numită „sake”), cultivarea ceaiului şi cu pescuitul.

9. Meşteşugarii (Ko) – locuiau în mediile urbane, fiind fierari care produceau arme şi armuri, producători de textile care se ocupau cu producţia de kimonouri, tâmplari care prelucrau lemnul pentru construirea caselor sau meşteri care modelau vase de ceramică

10. Negustorii (Sho) – desemnată cea mai inferioară clasa fiindcă nu produceau nimic pe cont propriu, ci doar vindeau produse

Femeia în societata japoneză avea foarte multe restricţii, mai ales femeile din clasa superioară, indiferent că erau neveste de nobili, samurai sau gheişe (dame de companie care îi încântau pe bărbaţi practicând dansul, cântatul la instrumente muzicale şi ceremonia ceaiului). Mariajul dintre un bărbat şi o femeie nu era bazat pe sentimente. De altfel, femeia avea doar sarcina de a efectua treburi gospodăreşti şi de a naşte copii şi de-ai creşte. Bărbaţii căsătoriţi din clasele superioare îşi permiteau să întreţină relaţii sexuale cu concubine. Femeile dezonorate sau acuzate de adulter erau nevoite să practice ritualul de sinucidere.

Un japonez din clasa superioară purta kimonou din mătase, pe când un japonez din clasa inferioară purta kimonou din bumbac sau lână. Ambele categorii locuiau în case din lemn înconjurate de pânză. Locuinţele aristocrate aveau stilul shinden-zukuri, acoperişuri cu ţigle şi decorate cu lac şi ornamente cu frunze de aur. Odată cu extinderea budismului Zen, au fost construite case dedicate ceremoniei ceaiului, dotate cu interioare fusuma, ziduri shoji şi cu tatami pe podea. Principile Zen au înlocuit apa cu nisipul sau pietre în grădini pentru a rezulta grădini uscate (karesansui).

Fiecărui domeniu feudal îi era permis să aibă construit un castel, cu un turn central de apărare (tenshu) înconjurat de grădini , fortificaţii , ziduri masive şi şanţuri. Interioarele erau decorate de artişti cu panouri .

În ce priveşte economia, Japonia trăia din producţie proprie, dar şi din comerţ. Japonezii nu erau însă mari adepţi ai navigaţiei şi al negoţului maritim.

Cu toate că Japonia era izolată, întreţinea contacte comerciale cu China. Era interzisă utilizarea căruţelor cu roţi, mărfurile fiind cărate de comercianţi sau transportate de cai, în vreme ce persoanele nobiliare erau transportate cu litiere.


Japonezii importau ce produceau , adică lemn, sulf, cupru, săbii, iar de la chinezi exportau mătase, porţelan, cărţi, monede, dar de multe ori, comerţul era deranjat de piraţii japonezi Wokou. Chinezii le-au mai dăruit şi Budismul Zen ce a jucat un rol important în dezvoltarea culturală a Japoniei, influenţându-i arta. Mulţumită influenţei chineze, au fost dezvoltate:

• „Noh” – spectacole de teatru în care actorii jucau rolul unor personaje diferite, de la războinici şi femei la sacerdotali şi fantome, cu limbaj poetic şi mişcări de dans

• comedia Kyogen – piese de teatru similare cu Noh, dar care aveau rolul de a face audienţă să râdă

• luptele Sumo- lupte în ring dintre luptători obezi

• poezia de tip Waka şi Renga (care a fost baza poeziei moderne Haiku)

• pictura cu cerneală redând scene cu peisaje monumentale şi grădini

• folclorul sarugaku- o forţă de teatru cu elemente de circ ce includea spectacole de acrobaţie, jonglerii şi pantomime

• aranjamentul plantelor şi decoraţiunilor florale

• ceremonia ceaiului: un ritual tradiţional influenţat de budismul Zen prin care ceaiul verde matcha era preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană iniţiată şi servit unui grup mic de oaspeţi într-o atmosfera liniştită


Deşi era cât pe ce să fie asimilată de Budism, religia Shinto rămânea cea dominantă. Cronicile japoneze relatau povestea privind descendenţa familiei imperiale din Amaterasu, zeiţa Soarelui, ceea ce concepuse politica naţională de „kokutai”. Astfel, s-a creat un cult imperial care diviniza persoana împăratului.

Războiul Onin 

După o perioada de relativă stabilitate, avea să urmeze o perioada zbuciumată. Shogunatul Ashikaga nu se bucura de succesori capabili să conducă, fiind mai interesaţi de artă decât de administraţie.

În 1467, dinastia Shogunatului Ashikaga intrase într-o perioadă dificilă. Lipsit de succesori puternici, puterea Shogunatului a scăzut, ceea ce a dus la declanşarea unui război civil dintre capitala imperială Kyoto şi clanuri, ajungându-se la colapsul autorităţii centrale.

Războiul Onin a fost dus între două familii de samurai apropiate Shogunului, folosind conacele proprii ca pe baze militare de unde desfăşurau operaţiuni militare de atacare a capitalei Kyoto unde era Shogunul situat.


În prima etapă a războiului, Yamana Sozen, cunoscut drept Călugărul Roşu, s-a confruntat cu fratele său, Hosokawa Katsumoto, în dispută pentru titlul de Shogun. Armatele lor care numărau în total 160 000 de soldaţi s-au mobilizat lângă Kyoto, rezultând o luptă sângeroasă şi incendierea conacului Hosokawa. Drept răzbunare, forţele Hosokawa au atacat conacul Yamana. Luptele s-au extins în oraşul Kyoto propriu-zis. Bătălii sporadice s-au dat timp de 10 ani.În cele din urmă, în 1473, Yamana Sozen şi Hosokawa Katzumoto au murit, dar războiul a continuat. Unul dintre generalii Yamana, Ouchi Masahiro, a incendiat secţiuni din oraşul Kyoto. La 10 ani de la declanşarea războiului, în 1477, Kyoto nu era nimic altceva decât o adunătură de ruine şi cenuşă, cu locuitori care jefuiau tot ce mai rămânea.

Niciun clan nu a reuşit să-şi îndeplinească obiectivul. În timp ce Kyoto ardea şi mureau soldaţi şi civili cu sutele, Shogunul Ashikaga Yoshimasa îşi petrecea timpul citind poezii şi construind un pavilion din argint pentru a rivaliza cu pavilionul de aur construit de bunicul său, Yoshimitsu. Luptele s-au extins în restul Japoniei. În provincia Yamashiro, clanul Hatakeyama s-a împărţit în două tabere între care s-au luptat reciproc. În 1485, ţăranii şi samuraii budişti din clasa inferioară s-au revoltat şi şi-au creat propria armata (Ikko-Ikki), devenind o putere religioasă şi militară, având şi propriul guvern şi construind fortăreţe-temple de-a lungul râului Yodo, folosite ca baze militare. Aceştia au condus cu succes rebeliunea Kaga împotriva clanului Togashi, preluând controlul asupra provinciei Kaga.

Războiul s-a terminat cu un rezultat neclar, însă cu clanul Hosokawa care a preluat controlul Shogunatului, Ashikaga Yoshihisa devenind noul Shogun, cu toate că puterea Shogunatului s-a dezintegrat, începând Perioada Sengoku Jidai, o epoca a marilor lorzi feudali Daimyo.

Venirea europenilor în Japonia – Creștinare şi Comerţ

În număr de 200-300 , lorzii daimyo strângeau armate de zeci de mii de soldaţi cu care asediau cetăţi, fortăreţe şi oraşe. Clanurile se războiau reciproc şi deseori, încheiau alianţe temporare. În anii 1520-1531 s-au desfăşurat conflicte în cadrul clanului Hosokawa dintre diverşi comandanţi militari.

Dar în 1543, negustorii portughezi din Macao au debarcat la sud de Kyushu, în Tanegashima, fiind primii europeni care au păşit pe pământ japonez. Lorzii Daimyo, sperând să-şi câştige influenţa prin comerţul Nanban, au oferit concesii negustorilor.

În 1549, Cofondatorul Ordinului Iezuit, Francis Xavier, a debarcat în Kyushu, fiind primit cu cinste de daimyoul local. În 1571, portul Nagasaki a devenit baza portugheză în Japonia, unde portughezii deţineau autoritatea municipală. Până în 1582, în urma misionarismului practicat de preoţii iezuiţi, 150 000 de japonezi au fost convertiţi la creştinism şi au fost construite 200 de biserici. În 1609, au pătruns şi olandezii. Europenii le-au adus japonezilor arme de foc, sticlă, ceasuri, tutun şi alte inovaţii europene în schimbul aurului şi argintului. Armele de foc au fost introduse în războaiele provinciale, precum muschetele şi tunurile.

Perioada Sengoku - Războaie şi Diplomaţie între clanuri

În urma dezintegrării autorităţii centrale, Japonia s-a fragmentat, provinciile intrând sub controlul unor lorzi feudali daimyo. Au fost înfiinţate clanuri precum Takeda şi Imagawa care au condus sub autoritatea Kamakurei şi Muromachi, dar fiind capabile să-şi extindă sfera de influenţă. Poziţia multor clanuri a fost erodată , fiind subjugate de altele mai mari. S-a manifestat fenomenul meritocraţiei sociale, în care subordonaţi respingeau status quo-ul actual şi se emancipau în cadrul aristocraţiei, devenind cunoscuţi ca „gekokujo” (cel slab îl învinge pe cel puternic).


• Clanul Chosokabe, situat în provincia Tosa, se pretindea descendent al împăratului chinez, Qin Shi Huangdi.

• Clanul Date, situat în provincia Mutzu, fondat în secolul XII, au sprijinit ascensiunea împăratului Go-Daigo. Emblema clanului cuprindea vrăbii şi bambus.

• Clanul Hojo, cu origini umile, care a obţinut puterea în provincia Izu în 1493, fiind loiali Shogunatului Ashikaga, a renăscut ca putere majoră în regiunea Kanto. Emblema sa consta în trei simboluri de peşti.

• Clanul Mori, o familie de daimyo, stabilită în provincia Aki, loială Shogunatului Ashikaga, oferea suport ordinului călugăresc Ikko-ikki în războiul cu Oda prin comerţ naval. Emblema clanului era reprezentată de o triplă-stea.

• Clanul Oda, fondat în secolul XIII, amplasat în provincia Owari, având sub controlul său castelul Inuyama şi castelul Kiyosu, a avut membri au servit în funcţia de shugo-dai (vice-guvernator) pentru multe generaţii. Ca vasali ai clanului Shiba, în urma morţii liderului Shiba Yoshitake, Oda , alături de un alt clan vasal Asakura, au refuzat succesiunea lui Shiba Yoshitoni şi l-au sprijinit pe Shiba Yoshikado. Oda a divizat marile domenii şi le-au adus sub controlul acestora, devenind independente, urmând ca din 1475, să ocupe o mare porţiune teritorială din Owari. Un lider al clanului, Oda Nobuhide, a ocupat Castelul Nagoya în 1525 şi a construit castelul Furuwatari. Fiul său, Oda Nobunaga a unificat controlul clanului asupra provinciei Owari. Emblema clanului era floarea aurie.

• Clanul Shimazu, fondat în secolul XII, era cea mai bogată şi puternică familie de daimyo, controlând provinciile Satsuma, Osumi , Hyuga şi având venituri ce numărau 700 000 koku. Drapelul lor consta într-o cruce înconjurată de un cerc.

• Clanul Takeda, fondat în secolul XII, amplasat în provincia Kai, era o familie privilegiată care descindea din Împăratul Seiwa (850-880), fiind branşă al clanului Minamoto pe care l-au sprijinit în războiul Genpei împotriva clanului Taira. Pentru sprijinul acordat, membrii Takeda au primit ca recompensă guvernarea provinciei Aki. Ulterior, membrii Takeda au devenit Shugo în Kai, Aki şi Wakasa. Steagul lor era binecunoscut ca având patru carouri, iar stindardul lor de luptă cuprindea următoarele însemne din Fūrinkazan : vânt (infanteria iute ca vântul), pădure (lăncierii tăcuţi ca pădurea), foc (cavaleria de temut ca focul) şi munte (lordul de neclintit ca muntele).

• Clanul Uesugi, fondat în secolul XIII, amplasat în provinciile Tanba,Echigo şi Dewa, descinde din clanul Fujiwara, fiind împărţit în trei familii : Ogigayatzu, Inukake şi Yamanouchi. Membrii ai clanului au fost numiţi guvernatori provinciali. Drapelul lor purta imaginea a două păsări aflate pe bambus.

• Hattori era o uniune de războinici care purtau acelaşi nume.

• Otomo era o familie puternică, fondată în perioada Kamakura, controlând provinciile Buzen şi Bingo în Kyushu. Aceştia au rezistat invaziei mongole în anii 1274-1281. Au jucat un rol important în stabilirea shogunatului Ashikaga, războinicii Otomo luptând alături de Ashikaga Takauji în numeroase bătălii. Aceştia au fost primul clan care a interacţionat cu europenii, stabilind legături comerciale. Tot ei au primit arme de foc de la negustorii portughezi şi l-au primit cu cinste pe misionarul iezuit Francis Xavier.

• Organizaţia călugărească budistă, Ikko-ikki, veniţi la putere în urma unei răscoale ţărăneşti împotriva lorzilor feudali, au rămas independenţi în provincia Kaga timp de 100 de ani.

• Clanul Matsudaira a fost un clan de samurai care se pretindeau descendenţi din clanul Minamoto şi din împăratul Seiwa. Numele clanului se trage după numele unui sat din provincia Milkawa. Emblema clanului este reprezentată de trei nalbe. Acest clan avea să fie redenumit mai târziu Tokugawa.

În 1560, a debutat o nouă perioadă, epoca marilor unificatori care aveau să schimbe cursul istoriei Japoniei.