Autor 3164 vizualizări


Încă din Antichitate a apărut Senatul, adunare deliberativă care asuma o parte a suveranității și care - este constatat la popoarele mediteranene - coexista în unele cazuri cu adunările poporului. Membrii Senatului aparțineau elementelor aristocratice ori erau desemnați dintre cei mai vârstnici și cu experiență cetățeni; în unele cazuri, compunerea sa avea loc pe temeiuri democratice, cu participarea unei părți însemnate a populației masculine.

Romulus – inițiatorul Senatului la Roma

Senatul Atenei era alcătuit, potrivit legislației lui Solon, din 400 de membri, care trebuiau să aibă peste 30 de ani și erau aleși, prin tragere la sorți, dintre cetățenii primelor trei clase; în cursul evoluției sale a ajuns să numere 600 de membri și să cuprindă și reprezentanții celei de-a patra și ultime clase de oameni liberi. În schimb, în Sparta conservatoare, Senatul sau Gerusia – adunarea bătrânilor– era format doar din 28 de membri și era prezidat de cei doi regi. În Cartagina, Senatul a fost alcătuit din 300 de membri, desemnați printre cei mai bogați cartaginezi.

Senatul model pentru Antichitate a rămas, prin eficiență și lunga sa dăinuire, Senatul Romei, instituit, potrivit tradiției, de Romulus. Inițial a avut rolul unui consiliu al regelui și cei o sută de membri ai săi, care reprezentau gințile, erau denumiți patres. Numărul lor a crescut, în timpul regalității, până la 300.

Senatul era păzitorul tradițiilor și trebuia să ratifice hotărârile adunării poporului roman, exercitându-și ceea ce era definit drept auctoritas patrum; în cazul vacanței tronului, Senatului îi revenea cârmuirea statului și desemnarea succesorului la tron.

Când, în 509 î.Hr., regele Tarquinus Superbus a fost izgonit din Roma și a fost instituită Republica, Senatul a devenit principala instituție a statului roman. El a fost alcătuit inițial din patricieni. Când a fost impusă egalitatea civilă și politică dintre patricieni și plebei, Senatul a devenit instituția reprezentativă a noii aristocrații, alcătuită din familiile cele mai bogate; deși plebeii au pătruns în Senat prin bogăția acumulată, adunarea a continuat să reprezinte în statul roman factorul conservator.

De la 300 de membri, numărul senatorilor avea să crească, o dată cu dictatura lui Sulla și mai ales în vremea lui Caesar, când Senatul a ajuns să cuprindă 900 de membri. După trecerea la o nouă formă de stat în beneficiul lui Octavian August, Senatul a continuat să fie menținut, deși a intrat în dependența imperială. Oricum, senatorilor li se acorda o prețuire deosebită în societatea romană. Purtau un inel de aur, toga lor era împodobită pe margine cu purpură și purtau o încălțăminte neagră caracteristică.

Treptat rolul Senatului roman a scăzut, el devenind o instituție cu o rază de acțiune limitată teritorial, mai ales când s-a instituit Senatul de la Constantinopol. Senatul Romei s-a transformat într-o instituție cu autoritate mărginită la Cetatea Eternă și care reunea reprezentanții aristocrației ei; din secolul al XII-lea el avea să fie ales anual și să cuprindă reprezentanții populației orașului, având atribuții administrative, judecătorești și financiare.

Senatul a ființat și în Imperiul de Răsărit al Bizanțului, deși atribuțiile sale, destul de importante, nu au fost niciodată de însemnătatea Senatului Romei până când acesta ajunsese să reprezinte doar orașul. Senate cu atribuții teritorial limitate au ființat în diverse centre ale Italiei în perioada medievală, cel mai important dintre ele fiind cel al Veneției, constituit în veacul al XIII-lea și care cuprindea, în pragul secolului al XVI-lea, 300 de membri.

El a avut atribuții politice, administrative, judiciare și evident economice și militare. Și-a încetat existența o dată cu încetarea ființării Republicii Venețiene, în 1797. În general, în perioadele următoare Antichității, cu excepția Veneției, rolul Senatului, mai ales când el a funcționat în cadrul unui regim monarhic – imperial, regal sau princiar – a fost mult mai redus decât îl avusese în lumea greacă și romană.

Senatul introdus de Napoleon I nu i-a fost fidel

Revoluția franceză din 1789 avea să readucă Senatul în prim-plan, o dată cu atenția deosebită acordată Antichității și totodată ca un factor de echilibru în noua construcție instituțional-statală a ceea ce avea să reprezinte statul modern. La 13 decembrie 1799, după lovitura de stat a lui Napoleon Bonaparte, în temeiul căreia fusese instituit Consulatul, prin Constituția anului VIII a fost creat Senatul, care trebuia să cuprindă 80 de membri desemnați de consuli.

Doi ani mai târziu, un senatus consult a ridicat numărul senatorilor la cifra de 120, rezervând totodată primului consul dreptul de a numi senatori, cu condiția ca ei să aibă 40 de ani și să se fi evidențiat prin activitatea lor. Senatului îi revenea să asigure respectarea Constituției, s-o interpreteze prin senatus-consulte și să anuleze eventualele măsuri anticonstituționale; de asemenea, avea și atribuții judiciare, mergând până la anularea unor sentințe și acuzarea și judecarea miniștrilor.

Tot Senatul putea să proclame starea de asediu în departamente și să dizolve Corpul legislativ, revenindu- i și desemnarea membrilor acestui Corp aleși de pe listele de candidați ale colegiilor electorale. Deși beneficind de privilegii deosebite, Senatul imperial nu și-a manifestat până la capăt atașamentul față de împăratul Napoleon I. A proclamat căderea “tiranului” la abdicarea acestuia și a restabilit monarhia Bourbonilor. Dar Ludovic al XVIII-lea l-a suprimat, înlocuindu-l cu o Cameră a Pairilor.

Senatul a fost restabilit în 1852 de către Ludovic-Napoleon Bonaparte, devenit împăratul Napoleon al III-lea. Acest Senat cuprindea membrii familiei imperiale, cardinalii, mareșalii și amiralii, precum și 150 de senatori numiți de împărat. Senatului îi revenea să apere, dar și să interpreteze Constituția și putea chiar să înlocuiască, în caz de necesitate, Corpul Legislativ. În ultimii ani ai celui de-al Doilea Imperiu, Senatul – căruia i s-a recunoscut în 1869 și dreptul de a pune sub acuzație miniștri – a devenit o a doua adunare legislativă, având chiar dreptul de inițiativă în privința legilor, ceea ce nu fusese acordat Corpului legislativ.

Odată cu prăbușirea celui de-al Doilea Imperiu și cu instaurarea celei de-a Treia Republici, acest Senat imperial și-a încetat existența. Dar în 1875, Adunarea Națională a Franței a adoptat noua Constituție care instituia din nou Senatul. De data aceasta, senatorii, pentru desemnarea cărora se punea condiția vârstei de 40 de ani, erau aleși 225 de către departamente și colonii și 75 de către Adunarea Națională.

Nu numai în Franța se constată existența acestui Senat de tip modern, ca una din instituțiile legislative, în sistemele bicamerale, dar și ca un factor de moderare și echilibru al vieții publice, uneori chiar ca o instituție conservatoare, în orice caz mai apropiată sau mai ponderată față de puterea executivă decât o adunare națională. În Marea Britanie, Camera Lorzilor avea rădăcini seculare, în secolul al XIV-lea având loc aici procesul de separare de Camera Comunelor.

Mai modern apare însă Senatul Piemontului, creat în 1848 și devenit, după unificarea peninsulei, Senatul Italiei. El cuprindea senatori numiți de rege dintre notabilități, punându-se și aici condiția vârstei de 40 de ani. Senatul acesta italian participa la elaborarea legilor, proiectele fiindu-i supuse după adoptarea lor de către Camera deputaților. Îi mai reveneau și funcțiile unei înalte Curți de justiție în ceea ce privea înalta trădare și judecarea miniștrilor. Ca și Senatul celui de-al Doilea Imperiu și acest Senat italian a servit ca model lui Alexandru Ioan Cuza când a instituit Senatul în România în mai 1864.

Senatul Belgiei - model pentru Al. Ioan Cuza

Unul dintre Senatele care a folosit și el ca model în procesele instituționale din România modernă, dar de data aceasta în 1866, când a avut loc o reorganizare a Corpului ponderator sau a Senatului creat în 1864 de Alexandru Ioan Cuza, a fost Senatul Belgiei. Instituit prin Constituția belgiană din 7 februarie 1831, care a stat la temeiul legii fundamentale a României în 1866, el cuprindea doar 60 de membri, față de 120 membri ai Camerei.

Pentru a fi aleși candidații trebuiau să aibă 40 de ani și să plătească un impozit direct destul de ridicat. Senatul belgian participa la elaborarea legilor, dar avea și sarcina de a desemna pe unii dintre magistrații aparatului judiciar. Pornind de la adunările de stări, ca și de la dietele transilvane, sistemul legislativ românesc s-a încadrat firesc, în epoca modernă, unor modele evolutive generale. De la Obșteștile Adunări ale Regulamentului organic la Divanurile sau Adunările ad-hoc, s-a trecut apoi la Adunările elective instituite prin Convenția de la Paris din 1858.

Până în 1864, sistemul legislativ modern al statelor românești și apoi al statului național a fost unicameral. În 1864, a fost creat sistemul bicameral, instituindu-se Senatul. Evoluțiile pe acest plan din România, inclusiv în ceea ce privește Senatul, se încadrează unor procese și unor modele generale, cu rădăcini istorice milenare în istoria umanității.

""