Şeful spionajului elisabetan: Sir Francis Walsingham
Privind în jurul său în iarna lui 1538, Sir Francis Walsingham vedea trădare la orice colţ. Un tănâr pe nume John Somerville fusese ridicat pe stradă în Warwickshire deoarece spunea că vrea să vadă capul reginei înfipt într-un par. Preoţii catolici îşi răspândeau „otrava” printre locuitorii din Nordul şi Vestul ţării. O misiune iezuită încerca să-l convingă pe regele Scoţiei, James al VI-lea, să invadeze Anglia. Dar cea mai şocantă descoperire a fost făcută la Londra, unde Francis Throckmorton a fost prins în timp ce vindea secrete de stat unor puteri străine ostile Angliei. Interogarea sa, desfăşurată în Turnul Londrei, a scos la iveală faptul că o armată începuse să se strângă în Normandia, finanţată de Filip al II-lea al Spaniei şi coordonată de exilaţii englezi de la Paris. În plus, rebeliunea nobilimii catolice urma să coincidă cu data invaziei.
Walsingham avea, deci, foarte multe probleme pe cap. În calitatea sa de şef de securitate al Reginei Elisabeta I, el era bântuit la orice oră de teama că Anglia se va prăbuşi din cauza Papalităţii. Sfaturile sale către regină sunau ca alarme continue împotriva ameninţării catolice de acasă şi din Europa continentală. Numit secretar principal al reginei, Walsingham credea că este datoria sa, dată de Dumnezeu, să o apere pe Elisabeta. Dar de ce era regina în pericol? Noi ne gândim la „Regina Virgină”, la cultul magnific construit în jurul său la curtea regală şi la spectaculoasele celebrări din oraşe şi din provincii. Niciun alt monarh nu mai inspirase spectacole de artificii asemenea celor care aveau loc în fiecare an de aniversarea ei. Dar aceste reprezentări publice de loialitate erau organizate tocmai pentru că domnia sa era mai puţin sigură decât părea.
Modul de gândire al lui Walsingham era profund legat de credinţa protestantă. Tatăl său murise când Francis era încă mic, el fiind lăsat în grija familiei mamei. Unchiul său, Sir Anthony Denny, era un apropiat al lui Henry al VIII-lea, astfel că el e crescut în religia protestantă. Credinţa lui Walsingham a fost întârită şi de studiile sale King’s College din Cambridge din timpul anilor radicalismului reformei lui Edward al VI-lea. Spre deosebire de William Cecil, un alt sfetnic al Elisabetei, el a preferat exilul în Elveţia şi Italia în locul acceptării revenirii la catolicism impuse de Regina Mary. Arderea protestanţilor a făcut ca Walsingham să asocieze pentru totdeauna catolicismul cu persecuţia, viziune confirmată atunci când a fost martorul masacrelor din Noaptea Sfântului Bartolemeu.
Spionii lui Walsingham
Când a ajuns în consiliul reginei în funcţia de secretar, Walsingham a început să-şi construiască, cu abilitate, o vastă reţea de spioni, printre care se aflau şi mulţi catolici. Spre exemplu, Nicholas Berden:credibilitatea sa în cercurile catolice îi permitea să circule fără probleme în zone precum Paris sau Roma şi să stabilească legături cu exilaţii catolici englezi aflaţi acolo. Orice informaţie i-o pasa lui Walsingham. Berden susţinea că era motivat de „siguranţa ţării mele”, dar e foarte clar că el s-a îmbogăţit de pe urma mitei primite de la familiile catolice dispuse să plătească pentru protecţie. Anthony Tyrell, preot catolic arestat, a preferat să schimbe tabăra pentru a scăpa de execuţie, iar recompensa pentru rolul său de informator pentru Biserica Anglicană a fost că şi-a petrecut tot restul vieţii pe o vastă moşie din Essex.
Poate cel mai enigmatic personaj din reţeaua de spioni a lui Walsingham este Gilbert Gifford, misionarul catolic care a convins-o pe Regina Scoţiei Mary Stuart – ţinută captivă în Anglia din anul 1568 – că putea livra pe ascuns, fără să fie prins, scrisori în numele ei. Aşa cum a descoperit şi Mary la procesul său, toată operaţiunea fusese o înscenare pusă la cale de Walsingham însuşi. Scrisoarea scrisă de Mary, în care punea la cale complotul pentru asasinarea Elisabetei, a fost dezvăluită la procesul care a dus la execuţia sa.
Rolul şi scopurile lui Gifford sunt greu de înţeles, mai ales că, după proces, el a plecat la Paris unde a fost hirotonisit şi a devenit preot catolic. În orice caz, flexibilitatea sa morală, care i-a permis să se înţeleagă cu Walsingham, contrastează cu stoicismul altor preoţi catolici care au ajuns la eşafod.
Apoi, se poate ca scriitorul Christopher Marlowe – al doilea cel mai important scriitor al epocii, după Shakespeare- să fi fost spionul lui Walsingham. Marlowe a fost, în mod misterios, absent de la colegiul său de la Cambridge pentru o perioadă la mijlocul anilo 1580, perioadă ce coincide cu cea mai intensă misiune catolică de recâştigare a Angliei. Ulterior, consiliul privat i-a acordat o medalie pentru implicarea sa în „acţiuni în beneficiul statului”.
(În poza de dedesubt:William Cecil)
Totul pentru apărarea reginei
Controlul exercitat de Walsingham asupra corespondenţei oficiale i-a acordat acestuia un rol important în ceea ce s-a numit „republica monarhică” a Elisabetei. Ca şi William Cecil şi Ducele de Leicester, Walsingham credea că era datoria lui să guverneze în numele reginei dacă şovăirile sale specific feminine nu-i permiteau să ia măsurile necesae pentru a-şi asigura propria siguranţă. Exasperarea consilierilor cu privire la reticenţele reginei a luat o formă dramatică în 1587, când aceştia au autorizat în secret executarea lui Mary Stuart.
Securitatea însemna mai mult decât protejarea reginei de tentative de asasinat. Era strict legată de politica externă, iar Walsingham se baza pe principiul de purtare a luptei pe terenul inamiciului. În opinia sa, datoria reginei faţă de Dumnezeu îi cerea acesteia să devină protectoarea comunităţilor protestante persectate din Franţa şi Ţările de Jos. În schimb, Cecil susţinea că finanţele statului nu permit aşa ceva. Vocile celor doi cei mai apropiaţi consilieri ai Elisabetei se contraziceau adeseori. Cecil se baza pe simţul precauţiei specific Elisabetei, în timp ce Walsingham o încuraja să ţină piept, cu hotărâre, Spaniei. Cecil a fost aproape întotdeauna favoritul, dar căderea sa în dizgraţie după execuţia lui Mary Stuart i-a permis lui Walsingham să se apropie de regină suficient pentru a o convinge că Francis Drake ar trebui să primească mână liberă din partea coroanei „pentru a-l enerva pe regele Spaniei”. Ca rezultat, raidul asupra portului Cadiz a fost un succes impresionant, întârziind Armada pentru aproape un an şi, în acelaşi timp, oferindu-le englezilor informaţii cu privire la mobilizarea, la scară imensă, a spaniolilor.
Moartea Mariei Stuart şi războiul naval împotriva Spaniei au fost marile victorii, din culise, ale lui Walsingham, dar nu toate planurile i-au reuşit. Parisul era punctul central al rezistenţei catolice engleze, dar reţeaua de spioni din Paris construită atent de Walsingham a fost, în mod repetat, perturbată de ambasadorul Elisabetei de la curtea franceză. Sir Edward Stafford era un împătimit al pariurilor. Pentru a-şi tine departe creditorii, Stafford s-a înţeles, pentru bani, cu omologul său spaniol şi cu Ducele de Guise, cel care spera să conducă invazia franceză în Anglia plănuită pentru anul 1583. Walsingham era la curent de faptul că Stafford le dădea spaniolilor statistici despre navele Elisabetei, dar acesta şi-a păstrat postul deoarece mama sa, Lady Dorothy, era damă de onoare a reginei.
Walsingham a cedat în faţa bolii care-l chinuia de ani de zile în 1590. În timp ce William Cecil a fondat o dinastie politică, Walsingham a murit fără să aibe prea multe dovezi ale moştenirii sale ca secretar al reginei timp de 20 de ani. Nu s-a găsit nimeni care să-i preia reţeaua de spioni şi agenţi sau care să-i continue munca. Inamicii l-au condamnat drept agentul unui stat tiranic, şi chiar proprii aliaţi s-au dezis de metodele sale.
Nu poate fi negat faptul că Walsingham a mers foarte departe în funcţia sa de şef de securitate al Reginei. Dar, pentru el, toate se puteau justifica:şantajul, ţinerea în captivitate şi tortura erau tactici legitime în războiul împotriva Anticristului. În 1571, el i-a scris Ducelui de Leicester următoarele cuvinte:„Înainte de toate, îmi doresc gloria lui Dumnezeu şi, apoi, siguranţa Reginei”. Cum Elisabeta a domnit 44 de ani înainte de a muri din cauze naturale, Walsingham trebuie să fi avut conştiinţa curată.
