Secvența românească a bătăliei de la Stalingrad

Autor 44857 vizualizări


Marea confruntare din vara şi toamna anului 1942, prelungită şi în iarna ce a urmat, desfăşurată în sudul teritoriului sovietic, este cunoscută sub denumirea generică de „bătălia de la Stalingrad”. A fost o încleştare gigantică între Uniunea Sovietică, membră, de la 1 ianuarie 1942, a Coaliţiei Naţiunilor Unite, şi Germania, ce îşi crease, la 27 septembrie 1940,  propria alianţă – Axa Berlin-Roma-Tokyo. Rezultatul ei  a influenţat de o manieră decisivă configuraţia conflictului, determinând preluarea iniţiativei strategice de către Armata Roşie. În fapt, declinul Wehrmacht-ului pe Frontul de Est a început în decembrie 1941, când Blitzkrieg-ul german a sucombat în faţa Moscovei şi a devenit ireversibil după bătălia de la Kursk (4 iulie-23 august 1943)

În bătălia de Stalingrad au luat parte în tabăra germană şi aliaţii mai mici – italieni, unguri, slovaci, spanioli, aceştia din urmă sub forma unor unităţi formate pe baza voluntariatului, întrucât Spania, istovită în urma războiului civil, a refuzat oferta germană de a participa la atacul împotriva împotriva Uniunii Sovietice. Printre actorii acestei încleştări teribile s-a aflat şi un corp expediţionar român,   ce a numărat, numai în zona Stalingrad, peste un sfert de milion de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. Prin această participare consistentă, România a fost al doilea aliat al Germaniei în campania din vara anului 1942.

La sfârşitul anului 1941, mai toată lumea credea că războiul început de România, la 22 iunie 1941, cu scopul recuperării celor două provincii răpite de sovietici la sfârşitul lunii iunie 1940, era deja un capitol de istorie. Basarabia şi nordul Bucovinei fuseseră recuperate la 26 iulie 1941, armata română ocupase şi Odessa, după o bătălie sângeroasă, care-i arătase din plin slăbiciunile, la 8 noiembrie 1941, de Sfinţii Mihail şi Gavril, ziua onomastică a şefului statului român de atunci, regele Mihai I, avusese loc o amplă paradă militară, iar militarii români trecuseră pe sub Arcul de Triumf, act ce le omagia jertfa pe câmpul de luptă[1]. Dar, pentru observatorii avizaţi lucrurile nu stăteau deloc aşa. La începutului lunii decembrie 1941, Statele Unite ale Americii au intrat în război, ca urmare a atacului japonez de la Pearl Harbour, ceea ce a determinat mondializarea conflictului, iar la 1 ianuarie s-a constituit oficial Coaliţia Naţiunilor Unite. Pe Frontul de Est, contraofensiva sovietică de la Moscova (5 decembrie 1941-7 ianuarie 1942) a provocat prima înfrângere majoră Wehrmacht-ului, armata germană împotmolindu-se în câmpia rusească. Toate acestea evidenţiau faptul că războiul era departe de a se termina, iar perspectiva victoriei germane devenea tot mai incertă. În aceste condiţii, liderii de la Berlin au conştientizat necesitatea de a suplimenta forţele pentru a înclina balanţa în confruntarea cu Uniunea Sovietică, aşa că au făcut apel la aliaţi pentru ca aceştia să-şi sporească contribuţia la război. Această decizie a conducerii germane venea în contradicţie cu opiniile anterioare, Hitler având păreri proaste despre capacitatea de luptă a aliaţilor mai mici. Nici situaţia României nu era mai bună, întrucât la sfârşitul anului 1941 a intervenit starea de război cu întreaga Coaliţie a Naţiunilor Unite. Relaţiile cu Marea Britanie s-au deteriorat continuu, odată cu încadrarea Bucureştiului în sfera de influenţă germană. În octombrie 1940, Foreign Office-ul lua deja în considerare întreruperea relaţiilor diplomatice cu România. R.A. Butler, subsecretar de stat parlamentar la Foreign Office, declara în Camera Comunelor, la 20 noiembrie 1940, că, din punctul de vedere al guvernului britanic, autorităţile române„nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor ţări şi a politicii lor externe”.

 

Cum au ajuns românii la Stalingrad

La 10 februarie 1941, ministrul Angliei la Bucureşti informa Ministerul de externe român despre decizia guvernului britanic de rechemare a sa de la post şi de închidere a reprezentanţei diplomatice britanice din România. Raporturile diplomatice bilaterale au încetat la 15 februarie 1941. Declaraţia de război oficială a survenit la sfârşitul anului 1941, respectiv la 7 decembrie 1941, în contextul participării româneşti la războiul antisovietic şi al refuzului autorităţilor române de a lua în considerare ultimatumul britanic ce solicita încetarea operaţiilor militare până la data de 5 decembrie 1941 şi oprirea avansului trupelor române pe Frontul de Est[2].

Şi cu Statele Unite ale Americii relaţiile au avut relativ acelaşi parcurs. Intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, împotriva Uniunii Sovietice a fost însoţită de o deteriorare accentuată a raporturilor dintre Washington şi Bucureşti. Guvernul român a restrâns personalul Legaţiei americane la Bucureşti prin retragerea acreditărilor de care beneficia personalul consular. Ministrul SUA, Mott Günther, a protestat oficial împotriva măsurilor guvernului român, transmiţând, totodată, un mesaj al Departamentului de Stat american adresat Bucureştiului, în care se avertiza împotriva oricărei continuări a operaţiilor militare ale armatei române pe teritoriul sovietic dincolo de Nistru. Mesajul se alinia unuia similar transmis de către autorităţile britanice. În contextul atacului japonez de la Pearl Harbour şi al declaraţiilor de război ale Germaniei şi Italiei, România, la presiunea ultimativă a Berlinului şi Romei, a declarat, la 12 decembrie 1941, război Statelor Unite ale Americii.Interesele americane în România au fost preluate spre reprezentare de către legaţia Elveţiei[3]. Personalul diplomatic şi consular american a părăsit teritoriul României la 27 ianuarie 1942. Autorităţile americane au răspuns oficial declaraţiei de război a României abia la 6 iunie 1942, când preşedintele Roosevelt a semnat rezoluţia prin care se instituia oficial starea de război dintre SUA şi România[4].

 La 29 decembrie 1941, Hitler i-a trimis o scrisoare lui Ion Antonescu în care îl informa despre intenţia sa de a continua ofensiva în vara anului 1942, cerându-i să trimită atât trupe cât mai numeroase, cât şi petrol şi benzină. El îşi lua angajamentul de a dota trupele române, participante la viitoarea campanie, cu armament german. Führer-ul mai scria că Mussolini a promis, la rândul său, să trimită pe Frontul de Est un număr mai mare de divizii pentru a participa la ofensiva de primăvară. În finalul scrisorii, Hitler îşi exprima convingerea „că şi ceilalţi aliaţi ai noştri vor înţelege însemnătatea misiunii istorice a acestei vremi şi că ei vor contribui cu forţele lor pentru a salva Europa odată pentru întotdeauna de o primejdie care ar fi însemnat sfârşitul naţiunilor noastre, al culturii şi civilizaţiei lor”[5].

 

Darul Führer-ului pentru Antonescu şi angajamentele sale, peste aşteptările germane

Ion Antonescu i-a răspuns Führer-ului la 5 ianuarie 1942, promiţând sporirea livrărilor de petrol şi cereale, precum şi a efectivelor ce vor fi trimise pe front. El a insistat asupra unor condiţii pe care partea germană trebuia să le îndeplinească dintre care înzestrarea armatei române cu armament modern era prioritară. Antonescu nu a uitat nici de problema nordului Transilvaniei, acuzând Ungaria de acţiuni duşmănoase la adresa României, ceea ce era de natură să destabilizeze alianţa şi lupta comună[6]. În acelaşi timp, Antonescu a solicitat o întrevedere, pentru a discuta toate problemele aferente participării armatei române la campania din vara anului 1942. Mulţumit de răspuns, Hitler i-a dăruit conducătorului statului român un automobil Mercedes, care a fost predat de anghiotantul Führer-ului, maiorul Gerhard Engel. O a doua etapă s-a consumat la începutul anului 1942, în timpul turneului pe care l-a efectuat Wilhelm Keitel în Balcani şi Europa centrală, cu scopul de tatona aliaţii în privinţa sprijinului ce-l vor acorda viitoarei campanii. Demnitarul german s-a deplasat şi la Bucureşti discutând cu Ion Antonescu diferite aspecte privind ofensiva din vară. Conducătorul statului român a reafirmat intenţia de a participa la viitoarea campanie, luându-şi angajamente care depăşeau chiar şi aşteptările germane[7]. Pe această bază, la 17 ianuarie 1942, s-a semnat un protocol economic, prin care Germania se obliga să înarmeze trupele ce urmau să ia parte la campanie. În mod concret, guvernul german deschidea guvernului român un credit bancar în valoare de 600 milioane de mărci, acesta urmând a fi folosit pentru achiziţionări de materiale de război în Germania sau alte obligaţii ale ale statului român[8].

În discuţiile ulterioare, germanii au pus condiţia ca materialul de război să fie livrat trupelor române pe front. Berlinul a impus o asemenea soluţie, de teamă ca românii să nu păstreze o parte de armament pentru trupele din interior, ceea ce ar fi putut compromite obiectivele viitoarei ofensive. În plus, o înarmare consistentă a României ar fi înclinat balanţa în raporturile cu Ungaria, ceea ce contravenea flagrant liniei politice promovate de Berlin de a ţine cele două ţări ca „două fiare încinse în foc”, pentru a le putea manevra potrivit intereselor proprii. De altfel, şi Ungaria protesta la Berlin asupra faptului că România era înarmată preferenţial de către Germania.

O utimă etapă în procesul decizional privind implicarea României în viitoarea campanie a avut loc în timpul vizitei lui Ion Antonescu la cartierul general al lui Hitler de la Rastenburg (11-12 februarie 1942). Conducătorul statului român i-a prezentat interlocutorului său un lung memoriu privind contribuţia României la război şi a reconfirmat angajamentul de a participa la operaţiile din vară. A cerut, în schimb, garanţii din partea Germaniei, pornind de la considerentul că efortul de război slăbea România, ceea ce o punea în stare de inferioritate faţă de Ungaria. Antonescu a ridicat şi alte probleme ale relaţiilor bilaterale:retragerea trupelor germane din ţară;situaţia legionarilor din Germania (aceştia reprezentau o rezervă politică la dispoziţia Reich-ului);clarificarea raporturilor economice etc[9].

În cursul lunilor februarie-aprilie 1942 au avut loc contacte intense româno-germane pentru clarificarea tuturor aspectelor privind participarea trupelor române la ofensiva proiectată în sudul teritoriului sovietic. S-a decis ca deplasarea pe front a corpului expediţionar românesc să se realizeze în trei etape, primul eşalon urmând să se găsească pe front la începutul lunii aprilie 1942. Cele mai dificile probleme de soluţionat au constat în stabilirea unei zone distincte pentru armatele româneşti, trecute în subordinea comandamentului român şi îmbunătăţirea înzestrării cu armament. Dotarea trupelor române se prezenta satisfăcător în privinţa armamentului şi materialelor obişnuite (armament de infanterie, muniţie, artilerie, transmisiuni, cauciucuri pentru autovehicule) şi deficitară pentru artilerie antitanc, artilerie antiaeriană, blindate, aviaţie, etc)[10]. Pentru a menţine coeziunea aliaţilor mai mici, Hitler a dispus ca ei să fie trataţi cu menajamente, dar să nu li se aducă la cunoştinţă prea multe detalii despre viitoarea ofensivă. Cu toate acestea, la mijlocul lunii aprilie 1942, el a luat o decizie care a avut în cele din urmă consecinţe deosebite, cerând ca trupele aliate să fie dislocate în dispozitivul german sau în cadrul unor corpuri de armată constituite[11]. Şi aceasta cu toate că Hitler nu avea o părere prea bună despre trupele aliate, inclusiv despre cele române. El a şi declarat anterior că soarta niciunei mari unităţi germane de pe front nu trebuia să depindă de comportarea aliaţilor. Turnura evenimentelor a determinat ca acest lucru să se producă la Stalingrad, în ecuaţie fiind românii, italienii şi ungurii. Însă apelul la aliaţi respins până atunci de conducerea germană s-a datorat lipsei de perspectivă a războiului, care intrase într-o fază pentru care resursele germane, inclusiv în oameni, erau insuficiente pentru a obţine victoria. Imensul potenţial al Coaliţiei Naţiunilor Unite provoca, desigur, mari îngrijorări la Berlin.

 

Reacţii în mediul militar şi politic. Generalul Iacobici îşi înaintează demisia

Decizia lui Ion Antonescu de a angaja armata română în viitoarea campanie germană pe Frontul de Est a trezit reacţii puternice la nivelul conducerii armatei române. Generalul Iosif Iacobici, şeful Marelui Stat Major, funcţie pe care a preluat-o la 22 septembrie 1941, după moartea generalului Alexandru Ioaniţiu, a protestat, cerând, la 8 ianuarie 1942, printr-un memoriu, ca forţele ce vor fi angajate să fie cât mai mici cu putinţă. El îşi argumenta propunerea prin „nepopularitatea acestui război, departe de graniţele ţării şi prin problema nesiguranţei militare faţă de Ungaria”[12].Iacobici aprecia că prin angajamentele luate erau trimise pe front 15 divizii, ceea ce reprezenta totalitatea armatei reorganizate şi ¾ din cea neorganizată. Acest lucru va duce la o dezarmare a României faţă de Ungaria, chiar dacă aceasta din urmă va participa cu acelaşi număr de unităţi pe front. Nemulţumit de faptul că acestui raport nu i s-a dat curs, generalul Iacobici şi-a înaintat, la 17 ianuarie 1942, demisia din funcţia de şef al Marelui Stat Major. Concomitent cu actul demisiei, el a înaintat lui Antonescu şi un memoriu în care justifica opţiunea sa. În document erau reluate şi dezvoltate argumentele anterioare;în plus, Iacobici era nemulţumit şi de rolul conferit Marelui Stat Major, acesta urmând a fi subordonat Ministerului Apărării Naţionale, condus de generalul Constantin Pantazi[13].

La 20 ianuarie 1941, Ion Antonescu l-a demis pe Iosif Iacobici din funcţia de şef al Marelui Stat Major, făcându-i grave imputări pentru modul cum a condus operaţia de la Odessa şi a îndeplinit atribuţiunile de serviciu[14]. După plecarea din fruntea Marelui Stat Major, generalul Iacobici a lucrat, la rugămintea generalului Ilie Şteflea, noul titular al postului, la elaborarea planurilor de campanie în eventualitatea unui război cu Ungaria. La sfârşitul lunii martie 1942 a fost înştiinţat că va primi comanda Eşalonului 2, ce avea în compunere trupele ce urmau să se deplaseze pe Frontul de Est, decizie împotriva căreia protestase în ianuarie 1942. Dar mareşalul Antonescu a revenit asupra numirii sale, fapt ce a provocat un nou protest al lui Iacobici, el respingând acuzele de implicare politică. În august 1942, Iacobici a fost trecut în rezervă. Având în vedere această dispută, el a fost perceput, cel mai adesea fără voia lui, ca un factor de coagulare a rezistenţei faţă de politica mareşalului Ion Antonescu. Succesorul la şefia Marelui Stat Major a fost generalul de brigadă Ilie Şteflea, avansat la 24 ianuarie 1942, general de divizie, iar la 24 ianuarie 1944, general de corp de armată. Principala misiune a acestuia a fost pregătirea marilor unităţi pentru participarea la ofensiva de vară a armatei germane. Concepţia lui Şteflea diferea în parte de cea a predecesorului său. El nu s-a opus deciziei lui Antonescu, dar a căutat, după propriile mărturisiri din 15 martie 1945, să diminueze efectivele trimise pe front, prin formarea aşa numitelor „divizii uşoare”, un deziderat mai vechi ale lui Ion Antonescu.În mod concret, o divizie de infanterie era organizată pe sistemul ternar, având trei regimente de infanterie a trei batalioane de infanterie, la care se adăuga un batalion de marş. Ilie Şteflea, împreună cu o serie de colaboratori din Marele Stat Major, a trimis pe front divizia cu şase batalioane, pe celelalte, respectiv trei de infanterie şi trei de marş, păstrându-le în ţară. În acest mod au fost salvate, după cum scria el în memoriul citat, circa 220.000 militari[15]. Cele afirmate de Ilie Şteflea, referitor la rezistenţa opusă planurilor lui Antonescu şi implicit celor germane, trebuie privite sub o anumită rezervă, având în vedere că au fost făcute după 23 august 1944, când simţea nevoia să se justifice şi să se desolidarizeze de fostul regim. Reorganizarea armatei române, după campania din anul 1941, era o necesitate, iar ideea „diviziilor uşoare” fusese aprobată de Ion Antonescu şi acceptată de germani. Prin urmare, trimiterea lor pe front nu era neapărat un act de „disidenţă”. Tot atât de adevărat este că prezenţa militarilor în interiorul ţării a permis reorganizarea rapidă a armatei în anul 1943, după dezastrul din Cotul Donului şi Stepa Calmucă.

Merită remarcată, de asemenea, strădania deosebită a generalului Ilie Şteflea din vara şi toamna anului 1942, pentru afluirea în condiţii cât mai bune a trupelor române şi şi reunirea lor sub un comandament unic. El s-a aflat pe front începând cu luna septembrie 1942 şi, deşi lipsit de competenţe operative, a făcut eforturi deosebite pe lângă comandamentele germane pentru ca trupele române să aibă asigurate toate cele necesare pentru a lupta cât mai bine. El a avertizat permanent pe aliatul german asupra stării reale a marilor unităţi române, solicitând ca acesta să-şi îndeplinească toate promisiunile făcute în iarna şi primăvara anului 1942. După contraofensiva sovietică, pe care a prevăzut-o, informându-i şi pe germani, generalul Şteflea a depus eforturi extraordinare pentru a aduce trupele în ţară şi a le reface.

Dar mareşalul Ion Antonescu a întâmpinat nu numai rezistenţa unor cercuri militare, cazurile Iacobici şi parţial Şteflea fiind elocvente, ci şi opoziţia principalelor forţe politice ale ţării – Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, formal desfiinţate. Liderii acestora, Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, deşi nu cunoşteau valoarea corpului expediţionar ce urma să fie deplasat pe front, au cerut păstrarea trupelor în ţară[16]. În pofida acestor proteste, Ion Antonescu şi-a respectat promisiunile faţă de Hitler şi a trimis, începând cu luna iunie 1942, peste 27 de divizii pe Frontul de Est. Unele dintre ele au fost îndreptate spre Stalingrad, iar altele în Caucaz.

 

Afluirea trupelor române pe Frontul de Est

Înainte de marea ofensivă din vara anului 1942, mari unităţi române au participat la operaţiile desfăşurate de armata germană pentru cucerirea penisulei Kerci (operaţia „Vânătoarea de dropii”, desfăşurată în perioada 8-19 mai), a Sevastopolului (operaţia „Prinderea Nisetrului”, 1 iunie-4 iulie)şi la ofensiva de la sud de Harkov (17-28 mai)[17]. Succesele au fost impresionante, Peninsula Crimeea fiind cucerită în întregime, ceea ce i-a adus bastonul de feldmareşal lui lui Erich von Manstein, comandantul Armatei 11 germane. Cât priveşte zona Harkov, forţele germane şi române au obţinut o victorie eclatantă, peste 200.000 de militari sovietici fiind luaţi prizonieri. Mulţumit de comportarea trupelor române, mareşalul Ion Antonescu a dat, la 4 iulie 1942, Ordinul de zi nr. 29 pe armată, în care a elogiat comportarea Corpului 6 armată, a diviziilor 1, 2, 4, 20 infanterie şi a detaşamentului de schiori „colonel Rotta”. „Pe câmpiile de la Harkov –se spunea în document – aţi luat parte la una dintre cele mai mari bătălii din Istorie şi împreună cu camarazii voştri germani aţi biruit”[18].Parte din marile unităţi şi unităţi care au acţionat în aceste regiuni au făcut parte din aşa numitul eşalon I, ele fiind deplasate la sfârşitul lunii martie şi începutul lunii aprilie. După marea ofensivă de la Harkov, acţiunile marilor unităţi române s-au canalizat pe trei mari direcţii. Corpul 6 armată (diviziile 1, 2, 4 şi 20), comandat de generalul Corneliu Dragalina a trecut la urmărirea inamicului de la Oskol la Donul inferior şi de aici la sud de Stalingrad[19].

 Armata 3 română cu o compunere variabilă, comandată de generalul Petre Dumitrescu, a acţionat de la începutul lunii august 1942 pentru curăţarea litoralului de est a Mării de Azov şi a Mării Negre şi a contribuit la cucerirea Tamanului[20]. Cât priveşte Divizia 2 munte, condusă de generalul Ion Dumitrache, ea a luptat pe direcţia Groznîi până la cucerirea capului de pod peste râul Bakssan[21]. Concomitent cu aceste acţiuni au plecat din ţară, diviziile Eşalonului doi ce urmau să încadreze cele două comandamente de armată, conform înţelegerii intervenite între O.K.H. şi Marele Stat Major Român. Debarcarea lor a avut loc între 8 august (Divizia 13 infanterie) şi 2 octombrie (Divizia 7 infanterie) în zona Stalino-Volnovaha-Mariupol. Folosirea lor a reprezentat subiect de dispută intensă între cele două părţi. OKH-ul şi Grupul de armate „B” insistau pentru intrarea cât mai rapidă în dispozitiv din dorinţa de a elibera astfel forţe germane, necesare luării Stalingradului. Marele Cartier General, aflat în zonă ca detaşament precursor al unui viitor grup de armate condus de mareşalul Ion Antonescu, proiect care nu se va materializa, aprecia că pentru constituirea dispozitivului de luptă se impunea asigurarea condiţiilor minime de dotare, concomitent cu primirea unor misiuni în conformitate cu starea lor combativă.

 Comandamentele române de pe front au fost prinse în jocul intereselor contradictorii ale partenerilor germani. Un exemplu este cât se poate de semnificativ. Conform înţelegerilor, Grupul de armate „A” ce acţiona în Caucaz trebuia să disponibilizeze câteva mari unităţi române aflate în compunerea sa, pentru a intra în grupul de forţe ce urma să acţioneze la sud de Stalingrad, inclusiv comandamentul Armatei 3. Având mare nevoie de ele pentru a acoperi spaţiul mare în care acţiona, Grupul de armate „A” întârzia punerea lor la dispoziţie. La rândul lui, Grupul de armate „B”, presat să cucerească rapid Stalingradul, solicita imperativ intrarea în dispozitiv a trupelor române, pentru a disponibiliza astfel marile unităţi germane. Prinse între solicitările contradictorii germane, confruntate cu o criză a transporturilor, prioritatea fiind Stalingradul, lipsite, în parte, de armamentul, muniţiile şi echipamentul ce trebuia asigurat în zonă de către germani, cu unităţi ai căror militari se întrebau ce căutau în adâncimea teritoriului sovietic, departe de ţară, comandamentele româneşti au conştientizat situaţia fără ieşire a trupelor române şi au intuit apropierea catastrofei. Problema era nu dacă aceasta va avea loc, ci data şi dimensiunile ei.

 

În Cotul Donului şi în Stepa Calmucă

În marea încleştare de pe Volga au luat parte două armate române. Prima dintre ele care a intrat în dispozitiv a fost Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu. La 31 august 1942, comandantul Armatei 3 care se afla în Caucaz a primit ordinul eşalonului înaintat al Marelui Cartier General, dislocat la Rostov, de a prelua, de la trupele germane şi italiene, apărarea pe Donul Mijlociu. Concret, marile unităţi ale armatei urmau să înlocuiască două divizii germane şi cinci italiene, dispuse în marele cot al Donului. Întrucât comandamentul armatei conducea operaţiile din peninsula Taman, el a devenit disponibil pentru noua misiune abia la 16 septembrie 1942. El şi-a instalat punctul de comandă la Morozovskaia, începând cu data de 1 octombrie, preluând, în acest răstimp, şi marile unităţi care soseau din ţară, în cadrul eşalonului 2 de transport. Dispozitivul de apărare a fost constituit în perioada 12 septembrie-1 noiembrie 1942, Armata 3 fiind subordonată Grupului de armată „B”.

 Armata 3 română a fost dispusă în marele cot al Donului într-o fâşie largă de 148 de kilometri, mai mică cu 12 km faţă de cea fixată iniţial, între Kleţkaia şi Suhoi Doneţk. Limita dinainte a apărării se afla în cea mai mare parte la sud de Don, cu excepţia celor două capete de pod de la Kleţkaia şi Serafimovici, deţinute de sovietici. La dreapta se afla Divizia 376 infanterie germană din Armata 6 germană, iar la stânga Armata 8 italiană. Armata 3 a avut în compunere patru comandamente de corp de armată (1, 2, 4, 5), opt divizii de infanterie (5, 6, 7, 9, 11, 13, 14, 15), două de cavalerie (1 şi 7), efectivul ridicându-se la 143 336 de militari.

 

Efectivele Armatei 3 române la 19 noiembrie 1942

Mari Unităţi

Efective

Total

Ofiţeri

Subofiţeri 

Trupă

 Corpul 1

 E.N.I 

 Divizia 7

 Divizia 11 infanterie

155

136

3.136

33.480

440

305

13.485

502

371

14.950

Corpul 2

 E:N.I

Divizia 9 infanterie

Divizia 14 infanterie

207

180

4.028

31.224

472

400

13.349

437

376

11.775

 Corpul 4

 E:N.I

Divizia  13 infanterie

Divizia 1 infanterie

Divizi 15 infanterie

 

173

172

3.883

37.491

400

322

10.635

221

241

6.895

455

387

13.707

 Corpul 5

 E:N.I

Divizia 5 infanterie

Divizia 6 infanterie

268

254

5.273

34.492

474

427

13.624

442

434

13.296

 Divizia 7 cavalerie

241

203

6.205

6.649

 

TOTAL Armata 3

 

143.336

 

Rezerva Gr. de Armate „B”

Divizia 1 blindată

515

589

11.092

12.196

         

 

 La începutul lunii noiembrie 1942, în fâşia de apărare a armatei a fost dislocat Corpul 48 blindat german, în compunerea căruia au intrat Divizia 22 tancuri germană şi Divizia 1 blindată română. El a fost subordonat, însă, Grupului de armate „B”, care putea decide angajarea lui pe front. Comandamentul armatei a adoptat un dispozitiv operativ pe un eşalon, rezerva fiind constituită din Divizia 15 infanterie (ce avea doar cinci batalioane) şi Divizia 7 cavalerie. Marilor unităţi le-au revenit fronturi întinse ce depăşeau cu mult posibilităţile, un alt neajuns fiind lipsa armamentului antitanc.

 

Fâşiile de apărare ale marilor unităţi ale Armatei 3 române

 

Corpul 1 armată

Divizia 7 infanterie           21 km

35 km

Divizia 11 infanterie          14 km

     Corpul 2 armată

Divizia 9 infanterie           21 km

35 km

Divizia 14 infanterie          14 km

Corpul 3 armată

Divizia 1cavalerie            15 km

37 km

Divizia 13 infanterie          22 km

 Corpul 4 armată

Divizia 5 infanterie           21 km

41 km

Divizia 6 infanterie          20 km

             

De asemenea, din pricina iernii timpurii şi a proastei organizări a serviciilor, echiparea şi hrănirea trupelor au avut mult de suferit. Într-o anchetă efectuată după înfrângerea suferită la Cotul Donului, se arăta:„Soldaţii au fost lipsiţi de echipament complet de iarnă. Nu au avut şube, îmbrăcăminte şi mănuşi. Rufăria a lipsit complet la mare parte din soldaţi”[22].Această situaţie dramatică a avut două mari cauze:dependenţa exclusivă a trupelor române de sistemul german de transport şi proasta organizare şi funcţionare a serviciilor proprii. În legătură cu primul aspect, Manfred Kehrig, unul dintre cei mai buni exegeţi ai bătăliei de la Stalingrad, a subliniat că armata germană şi forţele aliate care au luptat în marea încleştare de pe Volga s-au confruntat cu o gravă criză a transporturilor, ceea ce a afectat capacitatea lor combativă[23]. Un alt element important a fost limitarea drastică a libertăţii de mişcare a comandamentelor româneşti de către Grupul de armate „B”, orice acţiune desfăşurată cu mai mult decât o companie având nevoie de aprobarea acestuia. Totodată, comandamentele germane, preocupate exclusiv de soarta confruntării de la Stalingrad, au neglijat informaţiile puse la dispoziţie de Armata 3 română, care duceau la concluzia pregătirii de către sovieticii a unei mari ofensive. Trebuie spus că, aşa cum arată documentele de arhivă româneşti, pregătirile sovietice pentru marea ofensivă au fost cunoscute de marile unităţi române, comandamentul Armatei 3 informând prompt Grupul de armate „B”, cât şi pe generalul Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major al armatei române, aflat în zonă. De aceea, este greu de înţeles de ce comandamentele germane nu au luat măsuri, mai ales că ele cunoşteau slaba capacitate combativă a Armatei 3 române. În concluzie, în preziua ofensivei sovietice, Armata 3 română apăra o fâşie foarte largă, care îi depăşea cu mult posibilităţile. Ea se confrunta cu neajunsuri serioase în privinţa înzestrării cu armament antitanc şi ducea o lipsă acută de rezerve.

Dispozitivul trupelor române, „înşirate ca nişte mărgele pe aţă

Şi mai dramatică a fost situaţia Armatei 4 române (comandant-generalul Constantin Constantinescu-Klaps), al cărui comandament, mobilizat la începutul lunii septembrie 1942, nu a avut, până la 21 noiembrie 1942, o zi după declanşarea ofensivei sovietice, comanda trupelor, sarcina lui fiind asigurarea materială a marilor unităţi române. Misiunea încredinţată de comandamentul german a fost apărarea „fără gând de retragere” a unei fâşii ce se întindea la sud de Stalingrad, între Kegulta şi Beketovka. Pentru îndeplinirea misiunii, Armata 4, subordonată Armatei 4 tancuri germane, comandată de generalul Herman Hoth, a avut în organică două comandamente de corp de armată (6 şi 7) cu cinci divizii de infanterie (1, 2, 4, 18, 20) şi două de cavalerie (5 şi 8). Efectivul armatei la jumătatea lunii noiembrie 1942 s-a ridicat la 75.250 de militari, inclusiv Divizia 20 infanterie.

 

Efectivele Armatei 4 la 19 noiembrie 1942

MARI UNITĂŢI

EFECTIVE

Total

Ofiţeri

Subofiţeri

Trupă

 Corpul 6 armată

 E.N.I.

213

172

4.026

48.403

 Divizia 1 infanterie

330

321

8.720

Divizia 2 infanterie

289

295

9.144

Divizia 4 infanterie

330

341

9.809

 Divizia 18 infanterie

429

319

13.655

 Corpul 7 armată

 E.N.I

171

163

3.666

15.555

Divizia 5 infanterie

178

179

5.154

Divizia 8 infanterie

185

241

5.618

 

TOTAL ARMATA 4

 

63.958

 

 Divizia 20 infanterie

237

341

10.714

11.292

       
 

           

Vecinul din stânga era Corpul 4 armată german, iar la dreapta, la o distanţă considerabilă, se afla Divizia 16 infanterie germană. Dispozitivul adoptat a fost pe un eşalon cu toate marile unităţi aflate în prima linie, fâşiile de apărat fiind extrem de largi. De exemplu, Corpul 6 armată, comandat de generalul Corneliu Dragalina, apăra cu cele trei divizii ale sale, o fâşie de peste 100 de km. În total, Armata 4 română a primit spre apărare un front cu o dezvoltare de 270 de km care, dacă se adaugă sinuozităţile terenului, ajungea la peste 300 de km. Caracterizând situaţia marilor unităţi române, dispuse la sud de Stalingrad, generalul Ilie Şteflea a arătat că ele erau „înşirate ca nişte mărgele pe aţă”[24]. În mod practic, aşa cum sublinia locotenent-colonelul Nicolae Dragomir, subşeful de stat major al Armatei 4, nu era vorba de un dispozitiv de apărare, ci de unul de supraveghere[25]. Situaţia materială a Armatei 4 române era chiar mai grea decât cea a Armatei 3, frontul acesteia fiind considerat de către comandamentul german drept secundar. Lipsea armamentul antitanc şi cel de artilerie (mai ales cea grea), aprovizionarea se făcea cu foarte multă greutate, iar de rezerve în condiţiile unor fronturi atât de întinse nu putea fi vorba.

 În concluzie, în preziua contraofensivei sovietice, în regiunea Stalingrad se aflau 230.782 militari români, ce încadrau cele două armate, precum şi unităţile care acţionau sub comandament german. În zonă se mai aflau Marele Cartier General Român, condus de generalul Ilie Şteflea, Corpul Aerian Român, alte unităţi şi subunităţi de apărare antiaeriană. Documentele de epocă apreciază că efectivele totale ale armatei române în zona Stalingradului se ridicau la aproape 254.000 de militari de toate categoriile şi armele. Statisticile Marelui Stat Major arătau că armata română avea sub arme la 15 noiembrie 1942 841.133 militari, ceea ce însemna că efectivele de pe frontul de la Stalingrad reprezentau circa 30% din total[26].

Armatele 3 şi 4 române aflate la flancurile Armatei 6 germane, care ataca direct Stalingradul, aveau o capacitate operativă redusă, iar misiunile încredinţate depăşeau cu mult posibilităţile de care dispuneau. Germanii nu şi-au onorat decât în mică măsură angajamentele de dotare şi aprovizionare asumate în iarna anului 1942. Cauzele rezidă în insuficienţa forţelor şi a mijloacelor, precum şi în greutăţile foarte mari în ceea ce priveşte transporturile. Acestea au fost direcţionate spre trupele germane ce asediau Stalingradul, trupele aliate, inclusiv cele române, fiind neglijate[27].

 

Marea încleştare din noiembrie

Planul contraofensivei sovietice în zona Stalingrad, cunoscut şi sub numele de Operaţia Uranus, a fost stabilit în cursul lunii septembrie 1942 de către Înaltul Comandament Sovietic (Stavka) şi aprobat de Stalin. El prevedea executarea a două puternice lovituri în sectoare situate la mare distanţă unele de altele şi încercuirea Armatei 6 germane printr-o manevră dublu învăluitoare de mari proporţii. Această misiune a fost încredinţată unei grupări compuse din trei fronturi – „Sud-Vest”, „Don” şi „Stalingrad”. Acţiunea trebuia declanşată la 13 noiembrie, dar Stalin a decis ca ea să înceapă la 19 şi 20 noiembrie 1942. Doresc să precizez că planul contraofensivei sovietice a fost stabilit înainte ca armatele 3 şi 4 române să intre în dispozitiv. Această subliniere este necesară deoarece s-a afirmat că Înaltul comandament sovietic şi-a fixat principalele coordonate ale planului pornind de la dispunerea trupelor române, a căror slabă capacitate combativă era cunoscută. Hotărâtoare pentru planificarea strategică a Stavkăi a fost nu dispunerea trupelor române, care nici nu se găseau în regiune la acea dată, ci conformaţia dispozitivului german, flancurile acestuia fiind slab apărate.

În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, pe o ceaţă foarte deasă, puternice grupări de forţe sovietice din compunerea fronturilor de „Sud-Vest” şi „Don” au trecut la ofensivă în fâşia Armatei 3 române. Grupările de izbire ale Frontului de „Sud-Vest”, comandat de generalul N.F. Vatutin, au fost constituite de armatele 5 şi 21 tancuri, ele declanşând acţiunea din capetele de pod Bolşoi şi Kleţkaia. După circa o oră, Armata 65 din compunerea Frontului „Don” s-a alăturat acţiunii Armatei 21.Atacul din capul de pod de la Kleţkaia s-a executat cu flancurile anterioare ale armatelor 21 şi 65 sovietice şi a vizat Divizia 13 infanterie şi flancul stâng al Diviziei 1 cavalerie. Unităţile Diviziei 13 au respins un prim atac, dar intervenţia Corpului 5 armată sovietic a dus la spargerea dispozitivului.Cât priveşte Divizia 1 cavalerie, ea a respins atacul sovietic, dar a fost manevrată pe la flancuri, prin breşa creată în sectorul Diviziei 13 infanterie. La flancul său stâng, sub presiunea inamicului s-a repliat şi „Detaşamentul Voicu”, astfel că ele au pierdut legătura cu Armata 3 română. În această situaţie, Grupul de armată „B” a hotărât ca aceste forţe să intre în compunerea Armatei 6 germane, a cărei soartă au împărtăşit-o până în final.

 În centrul dispozitivului Armatei 3 germane, atacul a fost dat de Armata 5 tancuri sovietică, la intervalul dintre diviziile 9 şi 14 infanterie. Dispunând de o mare cantitate de tancuri, în special T.34, cel mai bun tanc din a doua conflagraţie mondială, atacul a avut succes. Prin aceste două acţiuni, dispozitivul Armatei 3 a fost fracţionat în două, pătrunderea realizată în prima zi având o lărgime de 15-18 km şi o adâncime de 15 km. Celelate mari unităţi ale Armatei 3 nu au avut prea mult de suferit, ele aflându-se în afara sectoarelor de rupere. Corpul 1 a suportat atacul Armatei 1 tancuri, dar acesta a fost respins, iar în fâşia Corpului 5 armată s-au executat doar acţiuni locale. Spre acest corp s-a repliat şi resturile unităţilor care au suportat din plin lovitura sovietică, ele formând aşa numitul „Grup Lascăr”, după numele generalului Mihail Lascăr, comandantul Diviziei 6 infanterie.

 În perioada 20-25 noiembrie s-au desfăşurat confruntări violente, dar disparate, pentru oprirea ofensivei sovietice. O soartă tragică a avut „Grupul Lascăr”, compus din diviziile 5 şi 6 infanterie române şi părţi din diviziile 13, 14 şi 15 infanterie, care a fost încercuit de trupele sovietice. Cu toate insistenţele părţii române, Hitler a refuzat să aprobe ieşirea din încercuire a acestui grup, astfel că, la 22 noiembrie 1942, el a fost capturat de către sovietici. Generalul Lascăr (1889-1859) a fost decorat de către Ion Antonescu cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a (clasa a III-a o primise în anul anterior), iar Hitler i-a acordat „Crucea de Fier”, clasa I. A fost luat prizonier şi trecut prin mai multe lagăre, iar în aprilie 1945 a fost numit comandant al Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan”, constituită din prizonieri români în URSS[28]. Era a doua mare unitate de acest tip, prima a fost „Tudor Vladimirescu”. Cele două divizii au avut un rol important în sovietizarea armatei române, proces început în primăvara anului 1945.

Începând cu 27 noiembrie s-a intrat în faza a doua, când forţele rămase la dispoziţia Armatei 3 române, împreună cu trupe improvizate germane, au trecut la apărare pe râul Cir. După o perioadă relativ calmă, trupele sovietice au reluat ofensiva la 17 decembrie 1942, puternice lupte având loc până la 27 decembrie 1942. La începutul lunii ianuarie 1943, Armata 3 română a încetat să mai aibă misiuni operative pe frontul de est, rămăşiţele ei fiind retrase în ţară.

În fâşia de apărare a Armatei 4 române, „Frontul Stalingrad”, comandat de generalul colonel A.I. Eremenko, a declanşat ofensiva o zi mai târziu, respectiv la 20 noiembrie 1942, lovitura principală fiind primită de Corpul 6 armată român. Frontul a fost străpuns rapid la joncţiunea dintre diviziile 1 şi 18 infanterie şi 2 şi 20 infanterie. Flancul drept al Diviziei 20 infanterie a luptat vitejeşte, dar a fost învăluit de tancurile sovietice, astfel că această mare unitate a rămas şi ea în cercul de la Stalingrad. În zilele următoare situaţia marilor unităţi române şi germane s-a agravat, grupările de blindate sovietice pătrunzând adânc în dispozitivul de apărare. La 22 noiembrie, în zona Kalaci, grupările de forţe sovietice au făcut joncţiunea, astfel că Armata 6 germană, care asedia Stalingradul, a fost încercuită. În încercuire au rămas şi două divizii româneşti, 1 cavalerie, comandantă de colonelul Constantin Brătescu, şi 20 infanterie, condusă, până la 17 ianuarie 1943 de generalul Nicolae Tătăranu şi apoi de colonelul Romulus Dumitriu. Aceeaşi soartă a avut-o şi Detaşamentul „Voicu”. Efectivele totale ale trupelor române rămase în cerc s-au ridicat la 12.607 militari (ofiţeri, subofiţeri şi trupă)

 

Operaţia „Wintergewitter” („Viscolul”)

Pentru a redresa situaţia, comandamentul german a constituit grupul de armate „Don”, pus sub comanda feldmareşalului Erich von Manstein. Operaţia „Wintergewitter” („Viscolul”) a fost declanşată de Grupul de armate „Don” la 12 decembrie 1942[29]. Grupul de armate „Don” avea în compunere Corpul 57 blindat german cu diviziile 6 şi 23 blindate, 17 tancuri, un batalion de tancuri „Tiger I”, Corpul 6 armată român cu diviziile 2 şi 18 infanterie, Corpul 7 armată român cu diviziile 1 şi 4 infanterie, Grupul general Popescu (diviziile 5 şi 8 cavalerie).

Lovitura a fost dată de-a lungul căii ferate Kotelnikovo-Aksai, scopul, într-o primă fază, fiind forţarea râului Aksai şi crearea de capete de pod la nord de cursul de apă. Ulterior, Corpul 57 blindat continua înaintarea pe direcţia Şestakovo-Vasilievka pentru a ajunge pe aliniamentul râului Mâşkova. Regrupându-şi forţele, el urma să-şi continue acţiunea spre Karpovka (25 km vest de Stalingrad), în cooperare cu o altă grupare ce urma să se constituie în zona Tormosin. Cu destule greutăţi, marile unităţi blindate germane au ajuns în seara zilei de 20 decembrie 1942 pe aliniamentul râului Mâşkova, realizând un cap de pod la Vasilievka. Până la gruparea de forţe încercuită mai erau 48 de km. Era necesar ca şi forţele ce se aflau în cerc să încerce o străpungere, variantă studiată de comandamentul Armatei 6 germane. Paulus nu şi-a asumat, însă, riscul unei asemenea acţiuni, argumentul invocat fiind lipsa carburantului (existau resurse numai pentru 30 de km). Anterior, Hitler interzisese Armatei 6 germane să întreprindă acţiuni de ieşire din încercuire. Ultima şansă de salvare a grupării încercuite a fost ratată şi din cauza progresiunii foarte rapide a trupelor Frontului de sud-vest sovietic spre Rostov, care ameninţa să intercepteze comunicaţiile grupului de armată „Don”, cât şi grupului de armate „A” din Caucaz. La 23 decembrie 1942, contralovitura grupării de forţe de la Kotelnikovo a fost suspendată. La sfârşitul anului 1942, marile unităţi ale Armatei 4 au fost scoase de pe front şi dispuse în zonele de refacere.

 

Un dezastru militar:158.854 de militari români morţi, răniţi şi dispăruţi

În marea confruntare de pe Volga, care a reprezentat un punct de răscruce în desfăşurarea celui de-Al Doilea Război Mondial, armata română a înregistrat cea mai severă înfrângere din istoria sa. Din efectivul total angajat, care s-a ridicat la 253.957 de oameni, pierderile s-au cifrat la 158.854 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi)[30]. Au fost, de asemenea, pierdute importante cantităţi de armament, muniţie, subzistenţe, echipament etc. Astfel, în perioada 15 noiembrie 1942-7 ianuarie 1943, cele două armate au pierdut 71.724 puşti, ceea ce reprezenta circa 50% din existent, 2.495 puşti mitraliere, 778 mitraliere, 459 tunuri aeriene, 77 mitraliere A.A., 162 tunuri câmp, 693 aruncătoare Brandt etc[31].

Cauzele acestui dezastru militar fără precedent în istoria armatei române sunt multiple, un loc semnificativ având decizia lui Ion Antonescu de a angaja un corp expediţionar atât de numeros fără un acord clar cu partenerul de alianţă care să stipuleze condiţiile cooperării. De asemenea, dotarea insuficientă şi-a spus cuvântul, în zilele contraofensivei sovietice marile unităţi române fiind în imposibilitate de a face faţă atacului masivelor grupări blindate sovietice. Un exemplu cât se poate de semnificativ este reprezentat de armamentul antitanc, cel de calibru mic dovedindu-se complet ineficient în faţa blindatelor sovietice. Au existat cazuri când tanchiştii sovietici au aşteptat ca artileriştii români să epuizeze muniţia, apoi cu călcat cu tancurile echipajele şi poziţiile româneşti.

Un factor important s-a dovedit însă şi starea morală a militarilor români indiferent de grad. Participarea la campania din vara şi toamna anului 1942 nu s-a bucurat de o largă susţinere, aşa cum a fost cea din a doua jumătate a anului 1941. Mulţi militari români erau nemulţumiţi de decizia lui Ion Antonescu, întrebându-se ce caută ei în stepa rusească, la sute şi sute de kilometri de ţară. Lozinca lansată de autorităţi că acesta e drumul spre Ardealul de nord, aflat sub stăpânire ungară ca urmare a deciziei de la Viena din 30 august 1940 a Germaniei şi Italiei, aliatele din acel moment, nu a convins prea mult, în pofida propagandei intense desfăşurate[32]. O răspundere foarte mare a revenit comandamentului german, care angajat cele două armate române în condiţii cu totul improprii – fronturi foarte întinse, slabă aprovizionare, prioritate având gruparea ce acţiona în zona Stalingradului, lipsa rezervelor, limitarea drastică a libertăţii de mişcare etc. Tot atât de gravă a fost şi ignorarea totală a informaţiilor oferite de comandamentele româneşti, referitoare la pregătirile masive ale sovieticilor pentru contraofensivă.

În plan general, bătălia de la Stalingrad a evidenţiat insuficienţa forţelor Germaniei pentru un război de uzură, potenţialul sporit al statului sovietic şi ajutorul din ce în ce mai consistent al aliaţilor occidentali pentru Uniunea Sovietică. De altfel, soldaţii români au fost uimiţi să vadă, la Stalingrad, pe militarii sovietici beneficiind de echipament, mijloace de transport şi chiar armament american sau britanic. Se cuvine de menţionat şi un fapt divers, dar plin de semnificaţii. Este vorba de bocancii militarilor sovietici, de provenienţă americană, de o calitate foarte bună, spre deosebire de cei româneşti;un obiect pe care soldaţii români şi-l doreau foarte mult şi nu scăpau niciun prilej de a-l procura. Mai e de precizat şi că bătălia de la Stalingrad a arătat creşterea valorii comandamentelor sovietice. Înfrângerile repetate din anii 1941-1942 au constituit un fel de lecţie predată de germani, pe care generalii sovietici şi-au însuşit-o foarte bine şi au aplicat-o la fel. Astfel că în vara şi toamna anului 1942, în pofida eforturilor marilor unităţi germane, ele nu au mai reuşit să aplice lovituri majore asupra trupelor sovietice. Acestea s-au repliat cu inteligenţă, evitând încercuirile. Germanii au câştigat teritoriu, dar nu au putut nimici grosul forţelor sovietice. Dacă în campania din anul 1941, generalul „spaţiu” s-a dovedit un aliat al germanilor, acestea obţinând succese impresionante, în vara anului 1942, lucrurile s-au inversat[33]. Adâncimea lui a constituit un mare dezavantaj pentru germani, care, în încercarea de a-l controla, şi-au epuizat forţele şi aşa în număr insuficient. De altfel, aşa cum arată cercetări recente, la Stalingrad, germanii au folosit pe scară largă „voluntarii” sovietici. La diviziile din eşalonul întâi a Armatei 6 germane au luptat 50.000 de sovietici în uniforme germane. Unii fuseseră obligaţi să aleagă între lagărul de prizonieri, unde îi aştepta moartea prin înfometare, şi front. Dar alţii au fost voluntari. Explicaţia:brutalitatea greu de imaginat a sistemului sovietic. Nenumărate rapoarte germane confirmă bravura şi loialitatea acestor „hivi”(de la germanul Hilfwiliger, voluntari din armata rusă în armata germană)[34]. Aceeaşi brutalitate s-a manifestat şi în tabăra sovietică, NKVD-ul controlând total propriile trupe. În timpul confruntării sovieticii, au executat circa 13.500 din proprii soldaţi, mai mult decât efectivele unei divizii[35].

Revenind la „secvenţa românească” a marii confruntări de pe Volga, precizăm că înfrângerea de la Cotul Donului şi Stepa Calmucă a zdruncinat extrem de serios camaraderia de arme româno-germană[36]. Partea germană a pus eşecul pe seama românilor, care, la rândul lor, i-au acuzat pe partenerii de alianţă de nerespectarea obligaţiilor asumate la începutul campaniei şi angajarea total deficitară a forţelor pe front. Bătălia de pe Volga a avut şi importante consecinţe pe plan intern, şubrezind iremediabil poziţiile regimului Ion Antonescu, mulţi considerându-l o formulă tranzitorie. Prin urmare, forţele politice aflate la guvernare sau în opoziţie şi-au multiplicat eforturile pentru ieşirea din alianţa cu Germania[37].

Prin forţele militare angajate într-o regiune foarte depărtată de hotarele ţării, prin dramatismul încleştărilor şi prin dimensiunile pierderilor umane şi materiale, bătălia de la Stalingrad se înscrie ca o experienţă unică în istoria armatei române.

 

 


[1]Pentru campania anului 1941 a se vedea, între altele, Alesandru Duţu, Mihai Retegan (coordonatori), Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei (22 iunie-26 iulie 1941), Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999;Alesandru Duţu, Petre Otu (coordonatori), Pe ţărmul nord-pontic((17 iulie 1941-4 iulie 1942), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000;Alesandru Duţu, Mihai Retegan, Război şi societate:România:1941-1945, vol. 1, De la Prut în Crimeea:(22 iunie-8 noiembrie 1941), Ed. Rao, Bucureşti, 2000 etc.

[2]Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 90-105;Paul  D.Quinlan, Ciocnire deasupra României. Politica anglo-americană faţă de România, 1938-1947, traducere de Gheorghe Onişoru, Centrul de Studii Româneşti, Fundaţia Culturală Română, Iaşi, 1995, p.6-73;Bogdan-Alexandru Schipor, Politica Marii Britanii la frontiera de vest a Uniunii Sovietice 1938-1941, Editura Junimea, Iaşi, 2007, p.308-316.

[3]Hervé de Weck, Jurnal. Jurnalul unui diplomat elveţian în România:1939-1945, ediţie tradusă din franceză şi îngrijită de Viorel Grecu şi Claudia Chinezu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, p.103-105.

[4]Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare A.N.I.C.), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinet militar Ion Antonescu, dosar nr.25/1940, f.173-175.

[5]Antonescu-Hitler.Corespondenţă şi întâlniri inedite(1940-1944), vol. I, ediţie alcătuită de Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, Ştefan Lache, Cozia, Bucureşti, 1991, p.158.

[6]Ibidem, f.162-165.

[7].Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române (1938-1940), ediţie şi studiu bio-bibliografic de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 1994, p.182.

[8]Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori), Relaţiile militare româno-germane. (1939-1944). Documente, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p.184-185

[9]Antonescu-Hitler.Corespondenţă şi întâlniri inedite(1940-1944), vol. I, ...p. 175-216.

[10]A.N.IC., fond P.C.M., Cabinet militar Ion Antonescu, dosar 11/1940-1942, f. 110-118.

[11]Apud Andreas Hillgruber, op. cit., p 184.

[12]Şefii Marelui Stat Major Român. 1941-1945. Destine la răscruce, coordonator general-colonel Dumitru Cioflină, Editura Militară, Bucureşti, 1995, p.84;A se vedea şi 23 August 1944. Documente, vol. I, 1939-1943, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, doc. 359, 270.

[13]Ibidem, p.88-95.

[14]Pentru “cazul Iacobici” a se vedea şi  General de corp de armată Constantin Pantazi, Cu mareşalul până la moarte. Memorii, text stabilit de Alexandru V. Diţă, studiu introductiv şi note de Adrina Pandea, cuvânt înainte de Dan Pantea, Editura Publiferom, Bucureşti, 1999, p.181-182.

[15]A.M.R., fond Microfilme, rola P II1392, cadrele 731-759. Pentru procesul de reorganizare a armatei române a se vedea:Petre Otu (coordonator), Reforma militară şi societatea  în România (1878-2008) Relaţionări externe şi detewrminări naţionale, Editura Militară, Bucureşti, 2009, p.191-240

[16]C.I.C Brătianu, Carol II, Ion Antonescu, Amintiri, Documente, Corespondenţă, cuvânt înainte, note, îngrijire de ediţie, indici de Ion Ardeleanu, Editura Forum – SRL, Bucureşti, 1992, p.128-150;Iuliu Maniu-Ion Antonescu.Opinii şi confruntări politice.1940-1944, Cuvânt înainte, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Ion Calafeteanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p.114-116.

[17]  Pentru aceste operaţii a se vedea, A.N.IC, fond Gheorghe Berdan, dosar nr.6, f.161-189;A.M.R., fond 948/4, dosar nr. 2463, f. 82-87;dosar nr 2117, f.9-137;Colonel Vasile Pricop, colonel Gheorghe Suman, colonel Marin Zaharia, Epopeea vânătorilor de munte din armata română, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p.110-124;  Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea (1941-1944), Editura Militară, Bucureşti, 1996.

[18]Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945). De la Nistru la Marea de Azov iulie 1941-iulie 1942, . Editura Vasile Cârlova, Bucureşti,   1997, p.390.

[19]Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în al Doilea Război Mondial 1941-1945. Dicţionar Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p.117-118.

[20]Adrian Pandea, Ion Pavelescu,   Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad. Viziunea românească asupra tragediei din Cotul Donului şi Stepa Calmucă, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p115-118;Valeriu Florin Dobrinescu, Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu (coordonatori), Relaţiile militare româno-germane..., p.230-232

[21]Petre Otu, The combat Actions of the 2nd Mountain Division în the Caucasus (1942-1943), "Revue Internationale d'Histoire Militaire", nr. 77, Bucarest, 1992, p. 177-186;Generalul Ion Dumitrache, Divizia de cremenepe Frontul de est. Memorii de război, ediţie îngrijită, postafaţă, anexe, indici, selecţia hărţilor şi ilustraţii:dr. Margareta Susana Spânu şi Marius Petraşcu, studiu introductiv:lt.col. Ioan Vlad, Muzeul Judeţean de Istorie, Braşov, 1997, p. 67-93.

[22]Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii în bătălia de la Stalingrad, ..., p.190.

[23]Manfred Kehrig, Stalingrad.Analyse und Dokumentation einer Schlacht, Auflage, Stuttgart, Deusche-Verlag-Anstadt, 1974, p.94

[24]A. M. R., fond 948, dosar nr. 733, f. 8.

[25]Ibidem, fond 949, dosar nr.2452, f. 5.

[26]Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii în bătălia de la Stalingrad..., p.230.

[27]A se vedea, în acest sens, rapoartele colonelului german Finck, şeful serviciilor viitorului grup de armate condus de mareşalul Ion Antonescu (A.N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinet militar Ion Antonescu, dosar nr.239/1941, f. 195-203;28/1942, f. 60-66;59/1942, f. 2-18:19-21:23-25;62/1942, f. 189-212.)

[28]Divizia 2-avoluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”.Aniversarea unui an de existenţă, Editura Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, Bucureşti, 1945.

[29]Manfred Kehrig, op. cit., p.307-426.

[30]  Cifrele vehiculate în documentele româneşti de epocă şi în istoriografie diferă, dar nu foarte mult. Am optat  această cifră, întrucât ea se regăseşte în memoriul pe care In Antonescu l-a prezentat lui Hitler în cadrul întâlnirii de cu Hitler din zilele de 10-12 ianuarie 1943 (Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii în bătălia de la Stalingrad..., p.468-469)

[31]A.M.R., fond Microfilme, rola P. II 1.1188, cadrele 154-156.

[32]A se vedea Mioara Anton, Propagandă şi război 1941-1944,   Tritonic, Bucureşti, 2007.

[33]Liddel Hart, Istoria celui de-al doilea război mondial, vol. I, traducere:Irina Negrea, Editura Orizonturi, Editura Lider,   f.a., p.344-345;A se vedea şi Franz Halder, Jurnal, versiunea românească:Corina Grigore Pintilie,   Editura Elit, Iaşi, f.a., p.539-580.

[34]Anthony Beevor, Stalingrad, traducere din limba engleză Delia Razdolescu, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2005, p.12, 205-230.

[35]Ibidem.

[36]A.N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Cabinet militar Ion Antonescu, dosar nr. 28/1941-1944, f. 103-105;18/1942, f. 11-12;35/1942, f. 1-5;62/1942, f. 102 -105;234/1942, f. 491-492;Andreas Hillgruber, op. cit., p. 205-220;Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, op. cit., p.425-466;Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu (Calea României spre Statul satelit), ediţie şi studiu introductiv de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p.249-262;General Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Uniunii Sovietice.22 iunie 1941-23 august 1944, ediţia a III-a, Fides, Iaşi, 1997, p.158-166, etc.

[37]Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, Mihai Retegan, România în război. 1940-1945. Un destin  în istorie, Editura Militară, Bucureşti, 1995, p. 48-111.

""