Secolul fanariot şi Ţările Române aflate la graniţa marilor imperii

Autor 9456 vizualizări


Una dintre perioadele cele mai demonizate şi mai obscure în acelaşi timp din istoria românească este „secolul fanariot”. În perioada cuprinsă între anii 1711 şi 1821, la conducerea Ţărilor Române s-au aflat domni de origine greacă, locuitori ai cartierului Fanar din Constantinopol, care au fost numiţi de otomani să conducă destinele celor două Principate, într-o perioadă în care Imperiul Semilunei trecea prin grele încercări politico-militare.

Cauzele instaurării domniilor fanariote

Fanarioţii nu au fost primii domni străini sau de origine străină care au ajuns să conducă Ţările Române. Ei au dominat însă politica celor două Principate o perioadă îndelungată, dând 31 de domni (proveniţi din 11 familii) în ceva mai mult de un secol. Instaurarea domniilor fanariote trebuie privită în contextul schimbării situaţiei strategice din Europa Orientală şi a poziţiei celor doi domni români, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, faţă de evenimentele militare din prima perioadă a secolului al XVIII-lea. Numit domn în Moldova tocmai pentru a-l prinde pe Brâncoveanu şi a-l preda otomanilor, Cantemir a pactizat cu ţarul rus Petru cel Mare pentru a încerca să iasă de sub tutela otomană. Campania comună s-a terminat printr-un dezastru militar complet pentru cei doi aliaţi, aceştia abia reuşind să se retragă în Rusia. Înfrângerea a fost posibilă şi datorită poziţiei domnului Brâncoveanu, care avea o armată numeroasă şi bine echipată, plus provizii numeroase, cumpărate pentru ruşi cu banii acestora. Schimbând tabăra, în loc să taie calea de retragere otomană şi să cadă în spatele armatei Marelui Vizir, Brâncoveanu a trimis proviziile otomanilor şi a stat deoparte fără a mişca vreun deget. Acest fapt este cu atât mai ciudat cu cât legăturile sale cu Ţarul Petru (se pare chiar şi un tratat de alianţă) erau anterioare tratatului moldo-rus.


Totodată, trebuie ţinut cont şi de faptul că Brâncoveanu şi Cantemir se urau reciproc de moarte, iar domnul muntean a trădat cauza creştinătăţii într-un moment critic. Le-au trebuit turcilor câţiva ani pentru a dovedi trădarea lui Brâncoveanu, confirmarea venind în final din partea unor foşti aliaţi. Francisc Goscieski, un preot iezuit polonez, dă şi detaliile despre legăturile domnului muntean cu hatmanul cazacilor ucraineni, Mazeppa, fost apropiat şi aliat de-al ţarului rus: „După moartea lui Mazeppa a rămas în locul lui Orlik, care fusese secretar al curţii, şef al cancelariei hatmanului, şi ca atare având în mână hârtiile lui Mazeppa. Vrând să câştige favoarea Porţii, a trimis vizirului hârtiile secrete, arătându-i cum înşişi supuşii Porţii umblă s-o piardă. Între altele, a dat şi scrisorile domnului Ţării Româneşti scrise către fostul său stăpân, din care se vedea că împreună cu Mazeppa pregătea ruina Porţii. Pe lângă scrisori a mai comunicat turcilor toate secretele ce le ştia…”

Astfel, otomanii aveau dovada clară a trădării, care se adăuga unui şir de intrigi împotriva domnului muntean, dar şi informaţii potrivit cărora voievodul a dus tratative intense şi cu austriecii. În alte circumstanţe, probabil că otomanii s-ar fi mulţumit doar cu execuţia celor doi domni români, dar după anul 1711 situaţia era complet diferită faţă de secolele anterioare. Austria îi împinsese pe otomani până la Dunăre în războiul din 1683-1699, ocupase Transilvania şi se întindea şi înspre cele două Ţări Române. Iar Rusia, după ce în anii anteriori făcuse eforturi susţinute de a-şi cuceri o ieşire la Marea Neagră, intrase în 1711 cu trupe pe teritoriul Moldovei, ameninţând linia Dunării. Dacă în veacurile precedente rebeliunile şi alianţele domnilor români puneau anumite probleme strategice Porţii, acum era de-a dreptul vital ca aceste provincii să fie conduse de domni loiali, care să ţină boierimea în frâu şi să se asigure că Poarta nu va fi luată prin surprindere. Din toate punctele de vedere, era mai ieftin pentru otomani să recurgă la această variantă decât să ocupe militar Ţările Române. Doar cazalele cu fortificaţiile lor – Giurgiu, Turnu, Brăila, Bender/Tighina, Hotin – şi fortificaţiile dobrogene şi de-a lungul liniei Dunării trebuiau pregătite militar pentru ce va urma. Era clar pentru otomani că o eventuală alianţă austro-rusă, bazată şi pe ajutorul unor domni români rebeli ar fi adus armatele celor două imperii creştine pe linia Dunării într-un timp mult prea scurt pentru a da o ripostă viabilă, iar trecerea Dunării de către aceste armate era o variantă de neconceput pentru otomani. Astfel au luat naştere domniile fanariote.

Cum au ajuns fanarioţi oamenii de încredere ai sultanului?

 După cucerirea otomană a Constantinopolului din 1453, o parte a populaţiei greceşti, oameni simpli sau aparţinând aristocraţiei înalte, au fost luaţi ca sclavi, unii chiar executaţi, dar destul de mulţi greci au rămas ca locuitori în oraş, inclusiv patriarhul ortodox Ghenadie. Având mulţi supuşi de etnie greacă, otomanii au fost interesaţi să păstreze bunele relaţii cu aceştia. Imediat după limpezirea apelor, sultanul Mahomed al II-lea a colonizat noua sa capitală cu oameni din toate provinciile Imperiului şi de toate naţiile. Grecii s-au adunat treptat în jurul palatului patriarhului, aflat în cartierul Fanar/Fener, unii dintre ei lucrând chiar pentru aparatul bisericesc ortodox. Aşadar, fanarioţii erau greci, vechi locuitori ai Constantinopolului sau veniţi din toate provinciile Imperiului.


Exista la un moment dat chiar o „specializare” în funcţie de locul lor de origine: comercianţii erau din Chios, proprietarii de magazine veneau din Moreea, iar servitorii, din insulele Dodecanez. Alături de înaltul cler grec din Imperiu, treptat aceştia au ajuns să formeze o aristocraţie greacă în lumea otomană, una pusă în serviciul sultanilor. Clerul şi fanarioţii îndeplineau roluri administrative şi de strângere a unor taxe pentru otomani şi se ocupau cu obţinerea de informaţii din societatea greacă. În schimbul acestor servicii, ei beneficiau de privilegii din ce în ce mai mari. Averile adunate au fost puse în slujba unui comerţ înfloritor, copiii fanarioţilor plecau la studii în străinătate, pentru a învăţa limbi străine, şi ulterior serveau în aparatul diplomatic otoman central ca traducători, ambasadori sau consilieri. Cum turcilor le era interzis să cunoască limbile necredincioşilor, în aceste posturi diplomatice au servit o vreme evrei sau creştini de toate riturile, care au fost înlocuiţi treptat de fanarioţi. Astfel, influenţa şi corupţia lor a devenit foarte mare. Familiile fanariote aveau relaţii întinse pe trei continente. Loiali mereu otomanilor, fanarioţii şi-au pierdut încrederea populaţiei greceşti din Imperiu, până în 1821, când o parte din ei au devenit lideri în Războiul Grec de Independenţă. Acesta, revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi influenţa Eteriei au însemnat şi sfârşitul domniilor fanariote.

Numirea noului domn la Istanbul

Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, detaliază modul în care domnul fanariot era numit în funcţie, şi ceremonia elaborată care urma. Atunci când, din diverse motive, Marele Vizir sau sultanul hotărau că domnul dintr-un principat românesc trebuia schimbat, căuta un nou domn cu abilităţi militare, dacă era caz de război, sau îl numeau pe cel care oferise deja cea mai mare sumă de bani. De obicei, de aceasta se ocupa Marele Vizir, care, după ce discuta din nou cu pretendentul şi se puneau de acord şi asupra banilor, îi prezenta sultanului motivele pentru care domnul în funcţie trebuie înlăturat şi înlocuit cu altul. Motivele erau generale, de obicei abuzuri şi plângeri. Dacă nu existau motive temeinice, erau inventate unele credibile, iar Marele Vizir avea şi candidatul ideal, pe care îl lăuda în faţa sultanului.

Dacă sultanul era de acord şi dacă nu se opuneau propunerii alţi înalţi demnitari ai Curţii, care ar fi avut propriul lor candidat, Marele Vizir se întâlnea din nou cu pretendentul. Această întâlnire era una specială care se petrecea fie noaptea, în secret, dacă existau suspiciuni că domnul încă în funcţie ar putea fi anunţat de mazilirea sa, fie ziua în amiaza mare, când pretendentul era primit cu onoruri la Curte, apoi preluat de adjunctul Marelui Vizir şi dus în apartamentele acestuia, departe de ochii şi urechile curioase. Pretendentului i se repetau motivele pentru care a fost chemat şi pentru care va fi uns domn al uneia dintre Ţările Române. Totodată, oficialul turc „îl îndeamnă să se poarte cu vrednicie în această slujbă şi slujind cu credinţă să-şi arate bărbăţia şi să se păzească să nu-l dea de ruşine pe marele vizir în faţa sultanului fie prin nepăsarea, fie prin necredinţa lui.”


Aluzia era evidentă... Când Marele Vizir îl primea, pretendentul se înclina, săruta mâna acestuia, apoi rămânea în picioare, unde asculta, din nou, motivele pentru care a fost chemat la Curte, faptul că este numit domn la propunerea Marelui Vizir, şi îndatoririle sale în această funcţie: „Datoria ta va fi deci cu credinţă, ca să te arăţi recunoscător faţă de asemenea mare milostenie împărătească; prietenii şi duşmanii noştri să fie şi ai tăi, să-ţi cârmuieşti supuşii cu îndurare, să aperi pe cei drepţi, pe cei ticăloşi să nu-i ierţi; să te mulţumeşti cu veniturile pe care legea şi obiceiurile ţării le recunosc domnului, să nu storci nimic cu sila de la supuşii tăi, sultanului însă să-i trimiţi la curte haraciul ce se cuvine şi peşcheşurile la vremea hotărâtă. Dacă vei face astfel, te vei bucura în veci de mila împărătească. Dacă vei face altminteri, trebuie să ştii că sfârşitul tău nu va putea fi într-altfel decât nenorocit“. Pretendentul mulţumea şi jura să facă întocmai, chiar cu preţul vieţii. I se aducea un caftan, pe care îl săruta, apoi îl îmbrăca. Săruta mâna şi poala hainei Marelui Vizir şi îi prezenta acestuia pe reprezentantul său la Poartă. Dacă era acceptat, şi reprezentantul era îmbrăcat într-un caftan care să îi arate funcţia. Domnul săruta a treia oară mâna Marelui Vizir şi ieşea imediat din încăpere. Până mai stabilea unele detalii cu reprezentantul său, afară îl aştepta deja un cal frumos împodobit şi o gardă formată din circa 30 de soldaţi.

Începutul domniei: călătoria, primirea şi instalarea

Înainte de venirea lui, noul domn trimitea un caimacam, pentru a-i aduna laolaltă pe boierii ţării şi a le comunica ce au de făcut: palatul în care urma a locui noul domn trebuia dotat cu mobilă nouă, şi un convoi trebuia trimis la Constantinopol, pentru a aduce lucrurile domnului şi ale celor care îl urmau, toate acestea fiind plătite din banii ţării. De obicei, domnul era urmat de aproximativ 300 de persoane şi o gardă de circa 200 de arnăuţi/albanezi, de religie ortodoxă. Boierii moldo-valahi, de teamă, precauţie sau linguşire, începeau să trimită la Constantinopol noului domn cadouri, de la cai de rasă la diverse obiecte şi chiar bani, pentru a-i fi de folos în călătoria spre ţară.

După o călătorie planificată minuţios, domnul ajungea în capitala Valahiei sau Moldovei. Aici era primit cu mare pompă de către autorităţi, în sunetul dăngănitului de clopote de la toate bisericile din oraş. Primul drum era la mitropolitul ţării, care îl binecuvânta. Apoi se instala la palat, urmând a împărţi primele ordine. În aceeaşi zi sau în următoarea, într-o adunare solemnă cu boierii ţării, se dădea citire firmanului imperial prin care se consfinţea numirea noului domn şi puterile conferite lui. Domnul lua apoi cuvântul, promiţând pace, prosperitate şi o viaţă mai bună pentru toţi. La final, domnul împărţea funcţii şi demnităţi celor prezenţi.


Odată numit, domnul numea în funcţiile de mare răspundere oameni de-ai săi, uneori chiar dintre cei care l-au creditat, iar boierimea locală primea posturile administrative de mică însemnătate sau unele doar simbolice. Unii dintre însoţitorii domnitorului fanariot, indiferent de statutul lor social anterior sau de averea pe care o aveau, puteau fi făcuţi pe loc sau la scurt timp de la instalarea domnitorului, boieri de rang înalt, cu toate avantajele şi privilegiile care decurgeau din aceasta.

 Aşa cum domnul fanariot răspundea faţă de Poartă, şi cei numiţi de el trebuiau teoretic, să răspundă faţă de el, dar practic erau verificaţi şi eventual sancţionaţi tot de otomani. Scăpau în cazul în care plăteau o mită generoasă. Reprezentantul domnului – chihaia – pe lângă Divan avea rolul de a prelua ordinele Divanului şi de a le transmite mai departe, dar şi de a da socoteală interpelărilor din partea conducerii otomane cu privire la guvernarea domnului fanariot. Alături de chihaia se aflau alţi câţiva slujbaşi, care aveau şi rolul de a-l informa pe domn despre toate mişcările chihaielei. Un alt rol important al acestora era de a veghea la toate intrigile contra domnului, urzite de foşti domni, alţi pretendenţi sau familii ostile, prin limitarea accesului acestora la Divan, Marele Vizir sau chiar sultan. Totuşi duşmăniile şi urzelile erau greu de controlat, chiar dacă cei care le instrumentau erau exilaţi. Chiar şi de aici, exista pericolul ca exilaţii să trimită scrisori sultanului, în care să îi descrie nelegiuirile comise de domnul fanariot. De aceea, domniile erau relativ scurte şi se succedau în ambele ţări, după cum era liber postul de domn.

Mandatul domnului fanariot nu era fix, depindea de voinţa mai-marilor de la Poartă şi de relaţiile şi influenţa inamicilor lui. Cei mai mulţi domni au fost depuşi/demişi, puţini abdicând forţat sau murind din cauze naturale sau executaţi. Firmanul de mazilire ajungea de la sultan la mitropolitul ţării, printr-un emisar special, care venea de obicei în secret. Mitropolitul îi aduna pe marii boieri ai ţării şi le citea firmanul, aceştia trebuind să acţioneze repede şi să aibă grijă ca nu cumva domnul să fugă din capitală şi din ţară şi, mai ales, să nu fugă cu banii din vistieria ţării.

Domnii norocoşi erau informaţi anterior de chihaialele proprii despre firman, astfel încât puteau să obţină o parte din banii ţării prin poliţe false, şi părăseau ţara fără a-şi da cineva seama. În cazul în care tocmai chihaiaua îşi aranjase să urmeze la tron, domnul era ţintă sigură. Boierii se pregăteau să îl primească pe caimacamul noului domn, iar vechiul domn, împreună cu alaiul său, funcţionarii numiţi de el şi alţi aparţinători, uitaţi şi ignoraţi deja de boierii ţării şi trupe, îşi înecau disperarea în pregătirile pentru drumul înapoi la Constantinopol, plătit de această dată din buzunarele proprii. Pentru a mai diminua din intrigile, conflictele între familii greceşti şi mai ales cheltuielile făcute cu numirea deasă a domnilor, unii fanarioţi au fost direct exilaţi sau decapitaţi. Astfel, numărul de pretendenţi la tronurile celor două Ţări Române a scăzut drastic, viaţa celui ce ocupa postul devenind brusc nesigură, iar preţul unui tron, exorbitant. Totodată, mai ales în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, boierii moldo-valahi au devenit ostili, intrând în relaţii permanente cu cercurile politice austro-ruse şi chiar vesteuropene, prin misiunile diplomatice stabilite la Iaşi şi Bucureşti.

Viaţa la Curtea domnilor fanarioţi

Domnul era însoţit zilnic de câţiva boieri, unii chiar purtându-i trena prin palat. Acesta se ocupa de problemele pe care i le înaintau boierii sau primea delegaţii străine. Rar, primea pe cei care veneau la palat cu jalba-n proţap. Dreptatea împărţită era însă în funcţie de toanele de moment sau de poziţia socială a împricinaţilor. La masă, în cântecele orchestrei de ţigani care trebuia obligatoriu să fie prezentă, domnul mânca de obicei în compania soţiei şi a copiilor, foarte rar aflându- se de faţă alţi membri ai familiei. După masă urma cafeaua şi un somn odihnitor. Toate acestea erau anunţate prin strigătele unui ceauş, care dădea astfel de ştire întregii Curţi şi zonei din jurul palatului despre activităţile domnului.

Ca distracţie, domnii mergeau des la vânătoare şi la ospeţele date de boieri la reşedinţele acestora. Dese ospeţe costisitoare, pe banii ţării, aveau loc la palat, în compania boierilor şi a oaspeţilor de vază. Soţia domnului avea propria ei locuinţă, unde era înconjurată de zeci de tinere fete, aduse de la Constantinopol. În compania doamnei intrau şi boieroaicele autohtone şi fiicele lor, atât timp cât nu apăreau mai bine îmbrăcate, mai isteţe şi cu bijuterii mai frumoase decât doamna, caz în care erau înlăturate de la Curte. Doamna avea propria gardă armată, cu uniforme de culori distincte, şi propriile venituri.

Cum să faci avere ca un fanariot

Averile rapide făcute cu statul, în cazul de faţă Imperiul otoman, nu sunt o noutate în spaţiul nostru. Veniturile unora dintre domnii fanarioţi erau binişor rotunjite din ceea ce numim azi contracte frauduloase. De exemplu, Poarta trimitea lista cu necesarul de alimente şi animale, pe lângă tribut, pe care dorea să le cumpere din Ţările Române, la preţ mult mai mic decât valoarea de piaţă. Domnul fanariot transmitea însă cantităţi mai mari boierilor, iar surplusul între ce era trimis la Poartă şi ce cerea el era transformat în bani foarte repede. Boierii divanului acceptau cantităţile, fără a verifica dacă ele într-adevăr puteau fi asigurate fără a sărăci ţara. La fel, atunci când Poarta cerea lucrători pentru cetăţi sau drumuri, cu căruţe de transport şi toate celelalte necesare, fanarioţii angajau mai puţini oameni şi căruţe decât era în firman, dar ţara plătea oficial cât fusese cerut.

Boierii care se opuneau politicilor fiscale erau exilaţi, iar cei care veneau cu idei de noi impozite şi îl linguşeau pe domn urcau în posturi şi erau răsplătiţi. Taxe speciale erau puse pe tăria adusă din Transilvania sau pe alte mărfuri, care au fost chiar interzise.

Oamenii stăpânirii confiscau mărfurile de contrabandă, care erau ulterior vândute de oamenii domnului, iar comercianţii care doreau să aducă totuşi astfel de mărfuri trebuiau să plătească o importantă sumă de bani pentru a primi drept de comercializare. Lucrurile nu se opreau aici, pentru că şi fanarioţii făceau astfel de comerţ ilegal, prin interpuşi. Mărfurile astfel confiscate ajungeau tot în posesia domniei, care le vindea ulterior mai departe, fără ca cineva să mai știe de soarta lor. O altă sursă de venit suplimentar era crearea de inflaţie artificială pentru moneda străină cu care contribuabilii îşi plăteau taxele, şi revenirea la valoarea anterioară când domnul trebuia să facă plăţi. Ţările Române nu aveau monedă proprie, iar moneda otomană, singura cu care domnul nu ar fi putut face astfel de speculaţii financiare, nu circula foarte mult în spaţiul românesc.


Şi numirea în funcţii bisericeşti, de la mitropolit la stareţi, era taxată corespunzător de fanarioţi, posturile ocupându- se prin plata unor sume către domn. Mitropolitul şi stareţii puteau fi schimbaţi oricând de către domn, deci erau obligaţi să plătească periodic sume care să le garanteze postul. Traficul de funcţii se înteţea când simţea că urmează a fi schimbat din funcţie, averea sporindu-i în decursul a câteva zile.

Averile nu erau însă pe numele domnului, proprietăţile erau pe numele altcuiva, o parte din bani luau calea străinătăţii, în bănci sau companii comerciale occidentale, iar investiţiile erau făcute departe şi prin interpuşi. Lipsa unei legislaţii făcea ca arbitrarul să domine viaţa social-economică a Ţărilor Române, mai ales că domnul putea emite legi noi în orice clipă, iar orice lege invocată în sprijinul unor drepturi putea fi anihilată de o alta mai convenabilă, ambele fiind valide în acelaşi moment.

După cum bine se exprima un martor ocular de la începutul secolului XIX, dreptul în Moldova şi Valahia era un soi de „amestec între rămăşiţe ale codului lui Iustinian cu un haos inexplicabil de cutume locale”. Acestora li se adăugau legile otomane. Astfel, aceeaşi sursă concluzionează: „obedienţa pasivă este doar o chestiune de normalitate într-o ţară în care nimeni nu poate să se opună la ceva în mod legal”. Din cauza fiscalităţii excesive, fuga ţăranilor, mai ales în Transilvania, dar şi în Rusia, a luat amploare în câteva rânduri. Rudele celor fugiţi plăteau o amendă, fiindcă nu anunţaseră autorităţile de intenţiile fugarilor. Un alt fenomen des întâlnit era haiducia. Unii locuitori se ascundeau în păduri sau în alte locuri propice, de unde atacau trecătorii. Domnul nu intervenea imediat. Se asigura că hoţiile vor avea loc pentru o anumită perioadă de timp, fără ca autorităţile să intervină. Când considera că haiducii au adunat destulă pradă, conform plângerilor comercianţilor şi călătorilor prădaţi, domnul trimitea trupele sale de mercenari pentru a-i ataca pe haiduci. Briganzii erau capturaţi şi torturaţi, iar prada era confiscată de boierii apropiaţi domnului şi împărţită. Cât despre soarta captivilor, se ştie că aceştia erau trimişi la ocnă, de unde puţini mai ieşeau vii vreodată. Profitul minelor de sare intra tot în vistieria domnului.

Cealaltă faţă a fanarioţilor

 Nu trebuie să se înţeleagă că toţi aceşti domni fanarioţi au fost o pacoste pe toate planurile pentru cele două ţări. Chiar dacă fiscalitatea era cumplită şi corupţia în floare, iar ţăranii trăiau la limita subzistenţei, unii dintre domni s-au dovedit buni administratori, au dat unele reforme, s-au îngrijit într-o anumită măsură de bunul mers al treburilor şi de soarta supuşilor, mai ales cei după jumătatea secolului al XVIII-lea. Alţii au fost războinici, luptând cu râvnă pentru eliberarea ţărilor lor de ocupaţia străină: austriacă sau rusă. Exemple în acest sens nu sunt puţine.

Domnitorul Mihai Racoviţă, în războiul din 1716-1718, a luptat intens împotriva austriecilor, eliberând Moldova şi pătrunzând chiar în Transilvania, unde a asediat Bistriţa. În campania anti-tătară din 1727-1728, domnii Grigore Ghica al Moldovei şi Nicolae Mavrocordat al Munteniei au etalat trupe bine îmbrăcate, înarmate şi instruite. Între 1736-1739, domnii fanarioţi Constantin Mavrocordat în Muntenia şi Grigore Ghica în Moldova îşi pregătesc trupele şi reuşesc să facă faţă cu succes, cu ajutorul întăririlor otomane, armatelor imperiale austro-ruse.


Spre sfârşitul secolului, excentricul domn muntean Mavrogheni, pe lângă numeroasele abuzuri faţă de populaţie, creează o armată numeroasă, cu care avea planuri mari de luptă împotriva austriecilor şi ruşilor. Totodată, familiile Mavrocordat, Ghica, Moruzi, Rosetti, Suţu, Ipsilanti au dat oameni de cultură şi diplomaţi, unii domni fanarioţi fiind cunoscuţi şi pentru construcţii publice ridicate în vremea şi la iniţiativa lor. Probabil că, fără situaţia deplorabilă cauzată de războaiele ruso- austro-turce, cu lanţul lor cumplit de devastări, epoca fanariotă nu ar fi ajuns să fie atât de demonizată astăzi.

La graniţa dintre imperii

Ţările Române trebuiau ţinute în această stare de sărăcie şi disperare, tocmai pentru a le depopula, a le sărăci, a le face neatractive pentru cele două imperii din apropiere, pentru a fi sigur că nu vor putea să ajute o invazie străină. Boierii trebuiau compromişi, pentru a nu fi priviţi cu ochi buni de către autorităţile imperiale austriece şi ruseşti, care nu le-ar fi acordat încrederea în caz de război. Totuşi, cu toate interdicţiile occidentale de a ocupa şi îngloba cele două ţări, ruşii şi-au dat seama că singura şansă de a ajunge în Balcani şi de a submina puterea otomană era de a proceda ca la şah – mişcări mici, cu bătaie lungă, păci favorabile cu obţineri de teritorii, clauze din ce în ce mai bune pentru cele două Ţări Române, mai ales după 1774.

Pe lângă şansa de a se moderniza, Ţările Române erau astfel atrase, la nivel de elită, înspre Rusia, care apărea din ce în ce mai pregnant ca un eliberator al popoarelor ortodoxe subjugate. Raptul Basarabiei în 1812 a fost însă o gravă greşeală politică pentru Rusia, care şi-a rupt astfel orice punte de legătură permanentă şi sinceră cu elita românească, trezită brusc la realitate de posibilitatea cruntă de a schimba ocupaţia otomană şi trupele de tătari cu ocupaţia rusă şi trupele de cazaci.

Faptul că cele două Ţări Române nu au fost provincii otomane în sensul strict al cuvântului a fost doar o palidă consolare de orgoliu, ele aflându-se permanent la cheremul raidurilor de jaf ale tătarilor, care atacau cu zecile de mii, dar aflându-se şi în imposibilitatea de a fi cucerite după bunul plac de către imperiile creştine. Aflate astfel în mod permanent la răscrucea politicilor mondiale, fără o forţă de sine stătătoare, cu disensiuni interne şi trădări, mereu cu o politică oscilantă între est şi vest, Ţările Române au plătit astfel, în mod paradoxal şi ironic, tocmai încercările domnilor români din secolele anterioare de a evita ca ţările lor să devină paşalâcuri, situaţie care, după cum se vede, a convenit de minune otomanilor, până la 1877-1878.


""