Autor 10979 vizualizări


De-a lungul secolului al XVIII-lea, Marea Britanie a avut perioade lungi de stabilitate întrerupte doar de amenințări temporare cum au fost rebeliunile iacobite. Prosperă și puternică, această țară a devenit o mare putere imperial și a declanșat prima revoluție industrial a lumii.

 

În anul 1714 moare Regina Ana, ultimul membru al dinastiei Stuart. În ciuda tuturor planurilor și comploturilor care îl susțineau pe fratele ei vitreg, denumit bătrânul pretendent, aflat în exil, pe tron s-a urcat fără nici un incident un prinț străin, cea mai apropiată rudă de origine protestantă. Astfel, principele elector George de Hanovra – un stat de mărime mijlocie din nordul Germaniei – a devenit la timpul potrivit regele George I al Marii Britanii, primul din viitoarea dinastie de Hanovra, în ciuda faptului că abia vorbea engleză.

La început nimeni nu avea siguranța că domnia hanovrienilor va rezista în timp, așteptându-se la o lovitură din partea iacobiților (urmașii lui James – Jacobus în latină – care se afla în exil). În Anglia, comploturile iacobiților au fost descoperite și înnăbușite, dar Contele de Mar i-a conferit lui James sprijin și i-a adus simpatia micilor nobili din Scoția de nord. Cu toate acestea, Mar nu a acționat destul de hotărât, iar după pierderea bătăliei de la Sheriffmuir, în noiembrie 1715, iacobiții au pierdut inițiativa. Când bătrânul pretendent, cunoscut pentru exagerata sa precauție, a sosit în Anglia, în decembrie, cauza sa era deja pierdută. Armata iacobină s-a dispersat fără nici o luptă, iar în februarie 1716, James a fugit înapoi în Franța. O încercare similară sprijinită de Spania a avut loc în 1719, dar s-a dovedit a fi încă un fiasco.

 

O nouă eră

Timp de câțiva ani, asemenea amenințări au ascuns faptul că succesiunea Hanovrienilor însemna începutul unei noi ere – o eră în care conflictele acerbe, deseori mortale ale secolului al XVII-lea, păreau tot mai irelevante. Succesiunea a fost un mare triumf pentru partidul politic numit Whigs (Perucile) și pentru parlament, creându-se un echilibru între forțele politice, ce puteau să își desfășoare activitatea fără conflicte violente.

Stabilitatea politică a fost favorabilă dezvoltării a comerțului, care era deja o trăsătură caracteristică a vieții britanice. Beneficiile comerțului erau apreciate de toată lumea;pe lângă bănci mai exista o rudimentară bursă de valori, ce își desfășura activitatea în cafenele, unde se vindeau și se cumpărau acțiuni. Consecințele negative ale acestor speculații au devenit evidente în 1720 când acțiunile de la South Sea Company au fost licitate la un preț exagerat cu puțin înainte ca această companie să dea faliment, ruinând mulți oameni și discreditând o seamă de membri ai guvernului.

 

Cel dintâi prim ministru

Criza l-a adus în prim-plan pe Robert Walpole, care adesea e numit cel dintâi prim ministru britanic;el a condus fiecare ramură a administrației într-un mod cu totul nou. Walpole nu a tolerat existența rivalilor în parlament;prin priceperea cu care s-a ocupat de alegeri și de membrii parlamentului, a reușit să asigure o majoritate de încredere în Camera Comunelor. Metodele sale au fost deseori criticate, dar s-au dovedit a fi un mijloc eficient de menținere și susținere a guvernului, în condițiile inexistenței unui sistem politic disciplinat. Un factor decisiv l-a constituit folosirea poziției și protecției – Coroana îi recompensa pe cei ce se dovedeau prieteni, adică loiali, și pe prietenii prietenilor cu posibilitatea de a se întâni cu persoane importante de la orice nivel, de la mari funcționari ai statului până la funcționarii punctelor vamale locale. Deși puțini membri ai Parlamentului erau cumpărațipe față, cei mai mulți au decis că era în interesul lor să susțină Guvernul în majoritatea problemelor. În timpul lui Walpole acest mode de abordare a devenit o adevărată artă și a format baza aranjamentelor politice de la sfârșitul secolului XX.

În cei 20 de ani în care s-a aflat la putere (1721-1742), Walpole a dus o politică centrată în jurul a două elemente fundamentale:taxe interne mici și pace cu celelalte state. Din fericire, și miniștrii francezi doreau, din anumite motive, pacea și astfel cele două țări au reușit să acționeze împreună pentru împiedicarea crizelor europene. Prosperitatea obținută prin această politică a consolidat poziția dinastiei de Hanovra, iar iacobismul a devenit doar o amintire sentimentală, excepție făcând unele zone cum ar fi Highlands (Scoția de Nord).

Perioada de pace a luat sfârșit când ambițiile comerciale și imperiale ale Marii Britanii au început să se manifeste mai agresiv, stârnind rivalitatea puterilor europene. Forțat să între în război împotriva Spaniei (care ulterior s-a implicat într-un conflict de amploare mai mare cu Franța), Walpole a condus fără convingere și în cele din urmă a demisionat. A fost urmat la conducere de adepții săi, Pelhams, iar sistemul politic pe care îl crease a rămas neschimbat.

 

O înfrângere definitivă

Profitând de faptul că cele mai bune trupe britanice luptau în Europa, Stuarții au mai făcut o încercare de a recuceri tronul. De această dată, în fruntea mișcării s-a aflat prinșul Charles Edward – numit și Charlie cel Frumos – fiul bătrânului pretendent. În iulie 1745 a debarcat cu pompă în Scoția însoțit de câțiva adepți, l-a proclamat pe tatăl său rege, a adunat clanurile și a intrat în Edinburgh. Zece zile mai târziu, în 21 septembrie, a câștigat bătălia de la Prestonpans și a pătruns în Anglia.

Armata iacobită a înaintat spre sud până la Derby, dar în ciuda așteptărilor, englezii nu li s-au alăturat;pe de altă parte trupele hanovriene deveniseră mult mai puternice o dată cu reîntoarcerea grabnică a trupelor britanice aflate pe continent. Pentru armata iacobită, înaintarea însemna înfrângere aproape sigură, iar retragerea era o dovadă că încercarea lor eșuase. Cu toate acestea, au luat decizia de a se retrage. Îndreptându-se spre nord, iacobiții au mai avut două victorii, dar în 16 aprilie 1746, la Culloden Moor, armata lor a fost distrusă de artileria Ducelui de Cumberland și de flintele armatei regulate. Înfrângerea a fost definitivă. După o serie de aventuri extraordinare, tânărul pretendenta reușit să fugă din Scoția, dar cauza iacobită a fost pentru totdeuna pierdută.

Acesta a fost un punct de răscruce în istoria Scoției de Nord. Guvernul britanic a decis că această societate tribală nu mai putea fi tolerată. Cei care participaseră la rebeliune au fost aspru pedepsiți, dar cea mai importantă urmare a fost distrugerea sistemului de clanuri. Pământurile ce formau proprietatea comună a clanurilor au trecut în proprietatea șefilor de clan, care au fost încurajați să renunțe la arendași și să se apuce de oierit. Din această cauză, zeci de mii de membri ai clanurilor au fost nevoiți să emigreze în colonii;în Highland a fost construit un sistem de drumuri, pentru a definitiva intrarea acestui teritoriu în civilizația secolului al XVIII-lea.

""