Se poate învăţa istorie din filme?
Istoria prezentată în filme este adesea judecată aspru de către reprezentanţii mediului academic, care invocă acurateţea faptelor şi conformitatea cu adevărul surselor. O astfel de abordare este inadecvată, deoarece pleacă de la ideea că filmele trebuie să fie imagini precise ale istoriei, riguros elaborate, de la scenariu la costumaţie, coregrafie, limbaj şi multe aspecte în general criticate. Istoricitatea nu înseamnă însă neapărat valoare. Şi oricum, până la urmă istoria nu este o ştiinţă exactă, ci un discurs, o perspectivă despre trecut care nu poate fi monopolizată de către istorici.
Ca orice formă de artă, cinematografia pretinde să participe la redescoperirea trecutului, care ar trebui explorat abordând o varietate de tipuri textuale, incluzând filmul. Şi adevărul istoric este subiectiv, iar cunoaşterea trecutului include şi studiul modului în care publicul îl înţelege şi cum această înţelegere afectează prezentul. Paul Halsall definea istoria drept “o conversaţie despre trecut”[1], prin urmare este un proces ce cuprinde o gamă diversă de perspective. Filmul oferă o viziune antrenantă şi dramatică despre trecut, axată nu atât pe detalii cât pe ideile generale despre epoca sau evenimentul tratat şi receptarea de către prezent.
Toate filmele sunt ficţiune, chiar şi cele mai intelectualizate documentare, pentru că încearcă redarea trecutului într-un cadru non-ştiinţific. Asta nu înseamnă însă că nu pot surprinde elemente esenţiale ale acestuia. De pildă “Inimă neînfricată” prezintă o biografie trunchiată a lui William Wallace, dar surprinde bine categorii mentale precum eroismul sau naţionalismul. La fel, “Povestea unui cavaler” poate că ţese multe modernisme în cadrul medieval, dar tot surprinde atmosfera entuziastă de la turniruri sau codul cavaleresc.
Dacă facem o comparaţie cu literatura, nici pe aceasta nu o condamnăm din cauza lipsei de obiectivitate pentru că dincolo de ea se întrevăd mereu idei şi mentalităţi care ne ajută să înţelegem trecutul. Desigur, abordările cinematografice pot deveni uşor instrumente de propagandă politică, dar acesta este un risc al tuturor scrierilor şi interpretărilor istoriei.
Mai citește: «Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!»
Filmele au un potenţial istoriografic ridicat pentru că reflectă viu relaţia dintre prezent şi trecut. John E. O’Connor Prize, unul dintre fondatorii revistei Film and History, susţine recunoaşterea filmului ca reprezentare a istoriei şi parte a istoriei culturale şi sociale[2], idee împărtăşită şi de Pierre Sorlin, care defineşte filmul istoric drept “”reconstrucţia relaţiilor sociale care, sub pretextul trecutului, reorganizează prezentul”[3].
Deci avem atât o relectură a istoriei, cât şi o interpretare a prezentului pronind de la imaginea acestuia despre trecut.
Astfel istoria devine dinamică şi publicul nu doar spectator. Tot Sorlin spune că “istoria este memoria societăţii şi funcţionarea sa depinde de situaţia în care se află societatea”[4]. Un regizor poate întrebuinţa elemente şi idealuri din trecut şi prezent pentru a exprima idei generale despre istorie. Tocmai pentru că filmul nu are acurateţe istorică ci este modelat de numeroase influenţe din perspectivele noastre asupra istoriei acesta constituie o sursă importantă de investigare. Filmul ne îndeamnă să privim istoria dinamic, în toată complexitatea sa, iar ca imagine a prezentului despre trecut ne acordă şi un rol participativ.
Note
[1]Halsall, Myth, Epic and Romance:Medieval History in Film, University of Northern Florida, 2002, <http://www.unf.edu/classes/medieval/film>.
[2]O’Connor (ed.), Image as Artefact:The Historical Analysis of Film and Television, Malabar, Fla:Krieger, 1990;
[3]Sorlin, The Film in History:Restaging the Past, Oxford:Blackwell, 1980, p. 80;
[4]Ibidem, p. 16.
