Autor 5218 vizualizări


Epidemia de ciumă din 1783. La 5 septembrie 1783, agentul diplomatic al Austriei, Raicevich, raporta din București faptul că lumea se temea de molima contagioasă adusă de călătorii veniți din Constantinopol. La 18 septembrie ciuma izbucnea în ținutul Săcueni de la granița Transilvaniei, urmând o izbucnire și în București în noiembrie 1784, și anume în mahalaua Dudești, principele Șuțu aplicând măsuri drastice de prevenție a răspândirii prin incendierea caselor contaminate și angajând 100 de ciocli. Odată cu luna decembrie au fost semnalate 9 focare de ciumă în Ialomița.

Un călător străin pe nume Merkelius relatează o întâmplare din data de 17 ianuarie 1785, când la un han ars din Slobozia, înnoptase în urmă cu patru săptămâni un pescar din Dudești căruia pe timpul nopții i s-ar fi furat de către hangiu câțiva pești și suma de 10 lei. Ulterior, pescarul pleacă spre Satul Sperieți, unde moare de ciumă, urmat de săteanul care îl găsise în car, și în decurs de 3 zile urmat și de hangiul hoț.

Astfel călătorul străin oferă informații importante cu referire la caracterul virulent și epidemic al ciumei, menționând de asemenea că în satele respective au murit până la sfârșitul anului 1785 aproximativ 99 de persoane. Epidemia de ciumă se termină odată cu sfârșitul anului, fapt demonstrat de Raichevich care raporta la Viena în data de 4 decembrie 1783 că focarul a fost stins.

Epidemia de ciumă din perioada 1790-1798

În urma operațiunilor militare de la Dunăre întreprinse de trupele turcești din 1788- 1791, ciuma intră din nou pe teritoriile românești, astfel că în octombrie 1790 raiaua austriacă din Iași se afla în carantină pe o perioadă de 6 zile impusă de comandantul său, în timp ce alta consecință a reizbucnirii epidemiei o reprezenta anularea iarmarocului din Focșani.

La Brăila, deși în luna decembrie nu apăruse nici un caz de ciumă, odată cu luna ianuarie 1792 aceasta izbucnește din nou, semnalându-se 70 de cazuri letale de ciumă. Odată cu luna martie se constată o ușoară relaxare, epidemia începând să dispară, dar izbucnește din nou începând cu luna iulie în București. Mihai Șuțu este semnalat luând măsuri preventive, cerând Austriei un medic care urma să-i ofere drept plată 100 de lei lunar, locuință, 2 ocale cu carne, jumătate de oca de orez și 4 pâini pe zi.

Un extract din protocolul spitalului din Pantelimon din data de 16 septembrie 1792 arăta ca în perioada cuprinsă între 18 iunie- sfârșitul lunii iulie au fost semnalați 74 de morți și 248 contaminați și convalescenți, în luna august 204 morți, 116 convalescenți și 334 de bolnavi, numărul total fiind de 976 de cazuri.

Odată cu 20 octombrie 1792, numărul persoanelor decedate se ridicase la 231 în cadrul spitalului din Pantelimon Epidemia cunoaște o perioadă de stagnare odată cu luna noiembrie, principele având o atitudine de nemulțumire față de austrieci în urma deciziei lor de a menține cordoanele de carantină, deși a fost invocată motivarea cum că se putea oricând ajunge la o nouă izbucnire epidemică datorită slăbirii populației în urma febrei tifoide. Stingerea epidemiei de ciumă are loc odată cu luna februarie 1793.

Comisia sanitară condusă de marele spătar Manu prezenta la 13 august 1795 evoluția epidemiei astfel:

De la 1 aprilie până la 20 august 1795:

  • 1. 836 bolnavi.
  • 1. 252 morți.
  • 484 convalescenți.
  • 100 bolnavi internați în spitale.
  • 1. 425 internați la deparazitare.
  • 686 deparazitați.

Epidemia de ciumă din anii 1813- 1814 din timpul domniei lui Caragea

Medicul militar Gustav Orraeus vorbea despre impactul izbucnirii unei noi epidemii de ciumă în Moldova astfel:

“Locuitorii Moldovei, mai ales cei din clasa săracă, în timp de ciumă, conduc pe ascuns rudele atinse de boală în pădurile vecine, pun alături de ei un vas cu apă și alimente și‑i lasă astfel pe acești nenorociți soartei lor. Am văzut de mai multe ori, în mijlocul verei, cadavre rămase mai multe zile neîngropate din lipsă de căruțe“.

De asemenea, el vorbește despre folosirea remediilor băbești pentru vindecare și anume “cataplasme din făină cu miere, ce se aplicau pe umflături, oțet, cărbune”, în timp ce în cazurile purulente se apelau la metode dureroase:

“Când apăreau pustulele, erau tăiate cu foarfecele și după ce se ștergea murdăria se practicau sacrificații superficiale, apoi se pansau micile ulcere cu unguent, până la perfecta schimbare în bine, după care se întrebuințau cicatrizantele“.

Primul caz de ciumă din Muntenia a fost semnalat în localitatea Bragadiru din Teleorman, flagel adus din raiaua Turnului, care comunica fără carantină cu Nicopole de pe malul opus al Dunării.

Din raportul comisiei sanitare s-a constatat un număr de 65 de persoane infectate de ciumă, în perioada 17- 20 august, în timp ce consulul francez Ledoulx vorbea de faptul că Bucureștiul rămăsese aproape gol în urma părăsirii orașului de către două treimi din populație, în același timp arătând o statistică a epidemiei care avea drept rezultat 92 victime săptămânal. De la 31 august până la 24 septembrie au fost semnalate 650 de decese și apariția de îmbolnăviri noi în număr de 597 de cazuri.

Epidemia se întinsese și în Moldova, trecând prin Brăila în Galați, astfel că de la 25 septembrie la 12 octombrie, au fost semnalate 472 de decese și 434 de noi îmbolnăviri, urmând ca în perioada 16 octombrie- 22 octombrie să moară încă 90 de persoane și să se îmbolnăvească 66 de persoane, și în perioada 23- 26 octombrie 98 cazuri de decese și 106 cazuri noi de ciumă, 27- 29 octombrie 69 de decese și 67 nou îmbolnăviți.

În luna noiembrie sunt semnalate cazuri în județele Ialomița, Argeș, Muscel, Prahova, Buzău, Dâmbovița, și în orașele Ploiești, Câmpina, Târgoviște și Pitești, iar în București sunt semnalate 492 de decese și 395 de cazuri noi de îmbolnăvire. Epidemia scade în intensitate odată cu luna decembrie când se constată o scădere a caracterului virulent, înregistrându-se 240 de decese, 171 de cazuri noi și 25 de convalescenți.

Ordonanța domnitorului Caragea (foto dreapta) pentru combaterea epidemiilor de ciumă. Împreună cu vornicul Bărbucan Văcărescu și Alexandru Nițulescu, Caragea elaborează un nou statut pentru combaterea ciumei pus în aplicare la data de 1 ianuarie 1814, cuprinzând 9 articole, și care printre prevederile sale se găseau oprirea intrării în București, organizarea de carantine la mănăstirea Văcărești, la Băneasa și la Colentina, urmând ca intrarea în București să fie făcută doar pe la Podul Târgului de-afară, Podul Mogoșoaiei sau al Herăstrăului, Podul Cleiului, sau drumul Targovistei, Podul Calicilor sau drumul Antim, drumul de la Izvorul Filaret și Podul Șerban Voda.

De asemenea, călătorii care intrau în București se supuneau unei carantine de 12 zile iar mărfurile erau deținute timp de 15 zile (era interzisă aducerea în oraș a cânepii, inului, textilelor, etc). Deși măsurile luate erau destul de severe, epidemia continua să facă ravagii în sânul populației, Caragea plângându-se față de agentul diplomatic Fleischackl privitor la inexactitatea datelor statistice. Astfel, zilnic aveau loc 300 de decese, deși în rubrica decedaților erau menționate doar 50, în scopul realarmării populației. De asemenea, din plângerea principelui Caragea aflăm că pe tot teritoriul muntean au fost înregistrate 24.000 de decese, inclusiv servitorul cel mai apropiat ginerelui domnitorului, care a contactat ciuma sărind noaptea zidurile palatului pentru a petrece în localurile de desfrâu.

Ordonanța contra ciumei a fost revocată foarte curând, datorită nemulțumirii crescânde a populației privitoare la aplicarea cu severitate a reglementărilor sale, astfel că la data de 27 ianuarie ea a fost revocată. Epidemia se oprește odată cu ultimul caz de ciumă din București din data de 7 iulie 1814.

Epidemiile de ciumă din anii 1823- 1824 și 1828- 1829

Ciuma izbucnește din nou în toamna anului 1823 la Galați, unde intrase prin Raiaua Brăilei, ajungându-se în luna mai a anului 1824 la focare în județele Covurlui, Putna și Focșani, Râmnicu-Sărat și Ialomița, în timp ce la Brăila un medic relatează că numărul zilnic de decese crescuse la 20 de persoane. Consulul francez Hugot relatează o întâmplare comică, în care un târgoveț care a refuzat să se lase escrocat de ciocli cu o sumă de bani a fost denunțat de aceștia ca fiind atins de ciumă și ulterior, ridicat cu forța și internat în spitalul pentru ciumați, în timp ce casa urma a fi arsă.

Consulul pornind în percheziție a găsit casa intactă și proprietarul sănătos, care i-a mărturisit toată întâmplarea și faptul că a fugit noaptea din spital să își salveze casa. Odată cu luna iulie s-a tras un cordon sanitar de-a lungul Oltului, cu scopul de împiedica pătrunderea ciumei în Oltenia, iar odată cu luna ianuarie 1829 epidemia începe să dispară, cunoscând o perioadă de relaxare până în luna mai a aceluiași an când izbucnește din nou, astfel că zilnic mureau 18 persoane în spitalul de la Dudești. E semnalată și părăsirea capitalei de către boierii Brâncoveanu, Bibescu, Știrbei, care se retrag la moșiile lor.

""