Şcoala în secolul XIX. Chin şi plictiseală
În lucrarea memorialistică “Lumea de ieri”, Stefan Zweig, scritor şi publicist austriac celebru pentru povestirile, eseurile şi biografiile sale, prezintă în culori sumbre şcoala din Viena de la sfârşitul sec. XIX, amintindu-şi că “întreaga perioadă a şcolarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin”.
Din considerente de natură socială, fiecare familie înstărită ţinea morţiş să aibă copii “şcoliţi“;li se dădeau lecţii de franceză şi engleză, de iniţiere în muzică, li se puneau mai întâi guvernante şi apoi profesori care-i învăţau bunele maniere. Dar numai aşa-zisa pregătire „academică“ pe care o primeai la universitate era de natură să-ţi confere în acele timpuri de liberalism „luminat“ un deplin relief individual. De aceea era ambiţia oricărei familii „bune“ ca măcar unul dintre copii să poarte înaintea numelui titlul de doctor.
Drumul până la universitate era însă destul de lung şi nicidecum presărat cu trandafiri. Trebuia să-ţi freci coatele pe băncile şcolii cinci ani de curs primar şi opt ani de liceu, în fiecare zi câte şase ore, iar în timpul liber să-ţi faci temele şi, pe deasupra, ca să-ţi asiguri o „cultură generală“ peste ceea ce îţi dădea şcoala, să mai înveţi şi franceza, engleza, italiana, limbile „vii“ odată cu limbile clasice, greaca şi latina, deci cinci limbi plus geometrie şi fizică şi celelalte materii. Era mult prea mult şi nu-ţi rămânea aproape nici un fel de răgaz ca să-ţi formezi o condiţie fizică, să faci sport, să te plimbi şi, mai ales, să te joci şi să te recreezi.
Vag mi-aduc aminte cum la vârsta de şapte ani trebuia să învăţăm pe de rost şi să cântăm în cor un cântec despre „vesela şi fericita vreme a copilăriei“. Şi azi îmi mai răsună-n urechi melodia acelui cântecel simplu-simpluţ, dar încă de pe-atunci nu-mi prea venea să-i rostesc cuvintele, căci sufletul meu nu se lăsa deloc convins.
Întreaga perioadă a şcolarizării mele, dacă e să fiu cinstit, n-a fost altceva decât un permanent chin şi-o plictiseală agravată, de la un an la altul, de nerăbdarea de a scăpa odată de această corvoadă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată „vesel“ şi „fericit“ cât a durat acel monoton, searbăd şi rece stagiu şcolar care ne-a otrăvit iremediabil ceea ce ar fi trebuit să fie perioada cea mai frumoasă şi cea mai liberă a existenţei, ba chiar trebuie să mărturisesc că nici astăzi nu-mi pot reprima un sentiment de invidie când văd cât de fericiţi, liberi şi neîngrădiţi cresc copiii în acest secol. Tot nu-mi vine să-mi cred ochilor când observ cum copiii de azi stau de vorbă cu profesorii lor cu naturaleţe şi aproape ca de la egal la egal, cum se grăbesc voioşi spre şcoală, nu ca noi, stăpâniţi de un permanent complex de inferioritate, cum îşi pot mărturisi deschis dorinţele şi înclinaţiile sufletului lor tânăr şi avid de cunoaştere – fiinţe libere, nesupuse constrângerii şi artificialului, pe când noi nici nu intram bine în acea clădire blestemată, că trebuia să ne ghemuim în noi înşine ca să nu ne izbim cu capul de jugul invizibil.
Şcoala era pentru noi constrângere, singurătate, plictiseală, un loc unde trebuia să-ţi însuşeşti „ştiinţa a ceea ce nu merită ştiut“ în porţii exact măsurate, materii scolastice sau predate scolastic care – simţeam acest lucru – nu puteau să se intersecteze în niciun punct cu viaţa reală şi cu preocupările noastre. Să-nveţi în prostie şi fără noimă lucruri care nu-ţi folosesc în viaţă, să-nveţi numai de dragul de-a învăţa, iată la ce ne obliga vechea pedagogie. Şi singurul moment fericit, cu adevărat înălţător pe care-l datorez şcolii a fost ziua când i-am închis uşa şi i-am întors spatele pentru totdeauna.
Nu vreau să spun că şcolile noastre austriece ar fi fost, în sine, proaste. Dimpotrivă, aşa-zisa „programă analitică“ era alcătuită cu grijă, pe baza unei experienţe de un secol şi, dacă ar fi fost aplicată în mod inteligent, ar fi putut să asigure o pregătire consistentă şi destul de cuprinzătoare. Dar, tocmai prin alinierea pedantă la un plan şi prin schematismul ei uscat, şcoala noastră a devenit groaznic de seacă şi inertă, o rece maşină de învăţat care nu se regla niciodată după individ şi care, notându-te cu „bine“, „suficient“ sau „insuficient“, nu făcea decât să indice automat în ce măsură corespundeai „exigenţelor“.
Dar tocmai această lipsă de căldură umană, această searbădă mediocritate şi atmosfera cazonă care caracteriza mediul şcolar erau lucrurile care ne revoltau cel mai mult. Trebuia să învăţăm lecţiile şi să dăm examen de verificare a celor învăţate;însă în opt ani niciun profesor nu ne-a întrebat nici măcar o dată ce-am dori noi să-nvăţăm, şi ne-a lipsit cu desăvârşire tocmai acel ideal însufleţitor după care tânjeşte în sinea lui orice tânăr.
Mai multe pe Istorii Regăsite
