Autor 9656 vizualizări


Istoria exploatării persoanelor de culoare datează încă din epoca marilor descoperiri geografice când aceştia serveau drept însoţitori ai exploratorilor, servitori sau sclavi. Alături de francezi ei au participat la expediţiile din Canada ale misionarilor iezuiţi, constituind un procent deloc de neglijat în rândul pionierilor ce s-au stabilit în regiune [1]. În mod ironic sau nu negrii au participat în mod direct la deschiderea drumurilor de exploatare a lumii noi de către europeni, în mod special a resurselor, devenind o parte integrată a economiei o dată cu statutul de “sclav” [2]. 

     O dată cu dezvoltarea vertiginoasă a Statelor Unite în secolul al XIX lea se punea problema şi unor schimbări la nivel local şi nu numai. Economia se dezvolta în funcţie de dependenţa fiecărei zone de toate celelalte, producţia de bunuri dintr-o regiune era vândută într-o alta iar agricultura şi industria aduceau tot mai mult profit. În contextul în care bumbacul devenea căutat pe scară tot mai largă preţul sclavilor creştea tot mai mult. Astfel în anii ’30 ai secolului al XIX-lea populaţia de culoare din statul Mississippi o depăşise numeric pe cea albă. Vânzarea sclavilor devenea o afacere din ce în ce mai profitabilă – în 1850 existau 50 de dealeri în Charleston şi aproximativ 200 în New Orleans [3]. Explicaţia pentru care sclavia era mult mai dezvoltată în statele sudiste este relativ simplă – aici industria este slab dezvoltată iar agricultura constituia principala sursă de venit. Tot o dată sclavii erau mult mai greu de controlat în zonele urbane după cum afirmă istoricul Barbara Jeanne Fields - “există un antagonism profund între sclavie şi dezvoltarea urbană” [4].

          Comerţul cu sclavi devenise o afacere atât de profitabilă încât aproape fiecare comunitate din Maryland şi Virginia beneficia de agenţi în căutarea preţului cel mai avantajos. Chiar şi ziarele colaborau cu comercianţii oferindu-le vizibilitate şi publicitate, ba chiar mai mult decât atât, intermediau relaţia dintre aceştia şi potenţialii clienţi.

     Despre sclavie se credea la vremea respectivă că reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât un schimb ideal din care rezultă o situaţie win-win, atât pentru stăpân cât şi pentru sclav. Adevărul este că viaţa acestora din urmă era de departe a fi una satisfăcătoare. Momentul în care deveneau apţi pentru a munci era în unele cazuri la vârste foarte fragede iar perioadele în care se puteau odihni în adevăratul sens al cuvântului erau mai mult decât rare. Existau două momente ale anului când responsabilităţile lor erau mai reduse – sfârşitul perioadei de cultivare a pământului când datoriile lor erau semnificativ mai puţine şi puteau lucra în interes propriu sau se puteau odihni şi sezonul Crăciunului când exista o săptămână întreagă dedicată odihnei[5]. 

     Toţi proprietarii de sclavi doreau de fiecare dată să lase impresia că sclavul lor este docil, maleabil şi fericit de traiul pe care îl duce, în principal din dorinţa de a se opune cu înverşunare mişcărilor ce condamnau fenomenul exploatării. Adevărul este că brutalitatea şi violenţa erau elemente inerente în comunităţile în care sclavia era prezentă. Sclavii erau folosiţi în scop pur economic, atunci de ce să nu se recurgă la violenţă şi să fie bătuţi dacă asta presupune o eficientizare a activităţii lor. Însăşi relaţia în sine de stapân-sclav era una ce lăsa loc unor conflicte majore deoarece cel dintâi era conştient de puterea şi poziţia sa şi nu se temea să recurgă la forţă pentru a-şi arăta superioritatea [6].

       Legile care serveau la protecţia sclavilor erau puţine la număr şi rareori puse în aplicare. Era aproape imposibil să se valideze de către justiţie o faptă precum un tratament rău aplicat sclavului bazată fiind doar pe mărturii. Cunoscând asta, proprietarii interpretau legea după bunul plac fără să le pese că pot fi traşi la răspundere. Supraveghetorii erau bine cunoscuţi pentru agresivitatea lor iar numărul de abuzuri şi rele tratamente raportate era uriaş. În anul 1827 tribunalul din Georgia a decis sa îl graţieze pe un proprietar de sclavi ce fusese acuzat că şi-a omorât în bătaie sclavul. De asemenea, câţiva ani mai târziu, în acelaşi stat, Thomas Sorrell a fost găsit vinovat de uciderea cu un topor a sclavului său dar la fel a scăpat nepedepsit. În Kentucky Mrs. Maxwell îşi bătea crunt sclavii pe faţă şi corp, atât pe bărbaţi cât şi pe femei[7]. Un alt raport povesteşte despre Mrs. Alpheus Lewis ce obişnuia să ardă gâtul sclavei sale cu cleşti fierbinţi dar cazurile de violenţă mergeau şi mai departe de atât – un proprietar din Kentucky şi-a ucis sclavul după care i-a aruncat corpul în foc[8].

     Activităţile care intrau în atribuţile sclavilor erau în cea mai mare parte agricole. Se estimează că doar 400,000 de sclavi locuiau în oraşe în anul 1850 în timp ce mai bine de 2,800,000 munceau la ferme şi pe plantaţii[9]. Cei mai mulţi dintre ei se găseau pe terenurile de bumbac iar ceilalţi pe plantaţiile de tabac, orez sau sfeclă de zahăr. Se credea că forţa de muncă a unui singur sclav este de ajuns pentru a cultiva cu succes trei acrii de bumbac. Plantarea, cultivarea şi culesul bumbacului nu necesita o îndemânare ieşită din comun însă reprezenta o chestiune de timp. De regulă sclavii lucrau din zorii zilei până la miezul nopţii dar existau şi perioade în care proprietarul dorea ca bumbacul să fie cât mai repede cules pentru a nu fi deteriorat de vremea schimbătoare – în aceste cazuri practic nu mai exista nici o clipă de răgaz. Spre exemplu în anul 1830 paisprezece sclavi din statul Mississippi au cules fiecare în medie 146 de kilograme de bumbac într-o singură zi în condiţiile în care se considera că 68 de kilograme reprezintă o performanţă satisfăcătoare[10].


          John A. Garraty vorbeşte în cartea sa, A Short History of The American Nation despre efectele psihologice ale sclaviei asupra persoanelor de culoare. Aceştia sunt obişnuiţi să fie trataţi fără respect, umiliţi, sunt conştienţi de locul pe care îl ocupă în societate şi acceptă situaţia de cele mai multe ori de teamă de a nu îşi crea probleme. În mentalitatea sudistă se formaseră anumite clişee şi judecăţi de valoare asupra personalităţii sclavilor – bărbaţii negri erau socotiţi drept “sambos” (leneşi şi servili) sau „bucks” (puternici şi agresivi) în timp ce femeile erau fie „mammies” (credincioase şi devotate) fie “jezebels” (destrăbălate şi desfrânate) [11]. Făcând abuz de puterea pe care o aveau asupra lor, stăpânii sclavilor îi exploatau inclusiv sexual distrugându-i atât fizic cât mai ales psihic. Cu toate acestea existau şi cazuri fericite de proprietari de sclavi ce respectau drepturile fundamentale ale acestora şi uneori se formau şi relaţii bazate pe dragoste şi respect reciproc între stăpân şi ceea ce legea şi comunitatea definea drept „proprietate”. Dar pentru cei cunoscuţi drept furioşi, alcoolici sau cu diferite probleme psihice abuzul de putere era un obicei des întâlnit.

ABRAHAM LINCOLN ŞI SCLAVIA

Primul om politic care avea să formuleze un program care să limiteze sclavia a fost Abraham Lincoln. În anul 1858 acesta susţine o discuţie publică pentru a-i combate teoriile reacţionarului Stephen A.Douglas, discuţie din care Lincoln iese învingător şi care îi va aduce notorietate[12]. El era de părere că teritoriul sclavagist trebuie să fie limitat, fapt ce a dus la câştigarea simpatiei fermierilor. Cu toate acestea Lincoln nu excludea un compromis cu partea de sud a Statelor Unite, promiţând sudiştilor că va aplica legea în ceea ce priveşte sclavii fugari iar în perioada în care a fost preşedinte a propus eternizarea sclaviei în statele sudiste, toate acestea pentru a se asigura de popularitate în rândul sudiştilor[13].

     La scurt timp după ce Abraham Lincoln este ales preşedinte, cele unsprezece state în care domnea sclavia ies din componenţa Statelor Unite şi astfel ia naştere o nouă republică de sine stătătoare, Confederaţia Statelor Sudice. Constituţia de aici avea ca piatră de temelie sclavia, apărată cu îndârjire chiar de preşedintele Confederaţiei, Davis Jefferson, el însuşi plantator de bumbac. Acesta blama partea nordică a Statelor Unite pentru că s-a amestecat în organizarea internă a sudului şi declara că “la baza guvernului noii Confederaţii se află acel adevăr mare că negrii nu sunt egali cu albii, că sclavia este o stare firească, normală a negrilor.” [14]

     În urma acestor neînţelegeri un conflict între cele două părţi părea iminent, sudul fiind primul care s-a pregătit de luptă, având ţelul de a „frânge gâtul canaliei nordiste” [15]. Dacă sudul era gata să recurgă la violenţă în cel mai scurt timp, nu acelaşi lucru se poate spune despre nordul Americii care ţinea mitinguri şi nu îşi dorea la fel de mult un conflict pentru că vedea în plantatori aliaţii săi în lupta de clasă.

     La data de 12 aprilie 1861 sudul dă startul atacului, confederaţii ajung în portul Sumter unde soldaţii din sud smulg steagul Statelor Unite şi îl sfâşie. Momentul declanşează panică în rândul cetăţenilor din nord mai cu seamă că majoritatea soldaţilor de aici trecuseră de partea sudiştilor. Lincoln face apel la populaţie pentru a constitui o armată pe ultima sută de metri şi astfel mai bine de 300,000 de cetăţeni, din care majoritatea muncitori se ridică împotriva sclaviei şi a deţinătorilor de sclavi[16]. Urmează un şir de conflicte ce vor duce la slăbirea economiei şi la intervenţia Angliei în război. Armata din nord nu făcea faţă conflictului, masele erau tot mai nemulţumite iar regimul politic actual se afla în primejdie, motiv pentru care Abraham Lincoln conştientizează că trebuie să schimbe tactica. Astfel, în data de 22 septembrie 1862 Lincoln semnează proclamaţia de eliberare a sclavilor în urma căreia patru milioane de negri îşi recapată libertatea. Mai târziu ei vor fi asimilaţi în corpul armatei, luptând eroic împotriva duşmanilor sudişti în mai bine de 400 de bătălii. Sudul va eşua lamentabil după ce ultima lor speranţă fusese spulberată prin realegerea ca preşedinte a lui Abraham Lincoln[17].

          Războiul între cele două părţi ale Statelor Unite a durat timp de 4 ani, aducând pagube uriaşe – mai bine de 1 milion, cheltuieli de război de milioane de dolari şi alte pierderi inestimabile. Cu toate acestea, începea o nouă etapă istorică, cea în care sclavia fusese în sfârşit abolită deşi această schimbare nu aducea o dată cu ea şi alte avantaje pentru populaţia de culoare. Foştii sclavi se mulţumeau cu libertatea persoanei fără a avea pretenţia la alte drepturi sau la mijloace de existenţă. America devenise acum pentru ei, deşi în continuare incomodă,patrie, cu toate că acesta nu era decât începutul lungului drum către eliberare[18].

NOTE

1 Franklin John Hope, From slavery to freedom – A history of American Negroes, second edition, Alfred A. Knopf, New York, 1956, p.47

2 Franklin John Hope, idem

3 John A. Garraty, A Short History of The American Nation, sixth edition, Harper Collins College Publishers, 1993, p. 219

4 John A. Garraty, idem, p.222

 5 Franklin John Hope, From slavery to freedom – A history of American Negroes, second edition, Alfred A. Knopf, New York, 1956, p.198

6 Franklin John Hope, idem, p. 205

7 Claudia Maria Radu, Pagini de istorie americană, editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, p.52

8 Franklin John Hope, From slavery to freedom – A history of American Negroes, second edition, Alfred A. Knopf, New York, 1956, p. 206

9 Franklin John Hope, idem, p.189

10 Claudia Maria Radu, idem

11 John A. Garraty, A Short History of The American Nation, sixth edition, Harper Collins College Publishers, 1993, p. 222

12 V.M.Travinski, Cum au pierit milioane de negri, editura Politică,Bucureşti, 1965, p.248

13 V.M.Travinski, idem

14V.M.Travinski, p.251

15.M.Travinski, Cum au pierit milioane de negri, editura Politică,Bucureşti, 1965, p.252

16 M.V.Travinski, p.256

17 M.V.Travinski, p.268

18 M.V.Travinski, p. 269