Autor 2483 vizualizări


Armata Romană a oferit securitate şi a reprezentat o proiecţie a puterii din 753 î.Hr.până la sfârşitul Imperiului de Apus, în secolul al V-lea d.Hr.

       Armata Republicii mijlocii(secolele III-II î.Hr.) s-a dezvoltat ca etosul unei miliţii. Cetăţenii romani ce deţineau proprietăţi îşi procurau propriul echipament, după ce erau recrutaţi doar pe durata războiului. Aceşti soldaţi vedeau serviciul lor nu ca pe o carieră, ci ca pe o datorie faţă de zei şi faţă de semenii lor. Aceasta a fost armata Romei ce a reuşit cucerirea Italiei şi a Cartaginei, devenind puterea dominantă în regiune.

      Etosul armatei Principatului a fost unul de agresiune şi expansiune. Problemele de la frontierăerau rezolvate cu acţiuni militare, acestea sfârsind prin cucerirea respectivului teritoriu. În acelaşi timp, fiecare împărat trebuia să fie un, , Propagator Imperii” prin extinderea graniţelor Imperiului, ceea ce însemna purtarea războielor departe de Roma pentru perioade mai îndelungate. Acest lucru a dus la schimbarea etosului armatei romane, miliţiile fiind depăşite de acest tip de război. Oamenii atraşi de serviciul de lungă durată la graniţele imperiului sunt acum oameni cu o situaţie economică mai precară decât cei ce constituiau armata Republicii mijlocii. Aceste schimbări ale organizarii armatei reprezintă motivul consolidării puterii militare şi folosirea ei a dus la distrugerea Republicii şi la apariţia Imperiului.    

     Limitele de avansare se transformă în frontiere fixe, delimitate la început de catre drumuri ce au fost întărite cu turnuri de supraveghere si palisade, iar în final, în unele zone, ziduri de apărare din piatră. Cuvântul, , limes”, care la început avea înţelesul de drum către teritoriul inamic, acum înseamnă frontieră paralelă cu teritoriul inamic. Cucerirea se transformă în consolidare, iar agresiunea, în protecţie.

     Deşi securitatea a rămas idealul până la Diocleţian şi după acesta, diversele ameninţări asupra teritoriului roman şi a integritaţii politice apărute în secolul al III-lea d. Hr., fac ca acest ideal să fie tot mai greu de atins. În timpul în care Roma îşi risipea energia în războiul civil, inamicii săi din afara frontierei deveneau tot mai puternici[1]. Revitalizarea Imperiului Persan produce Romei o serie de înfrângeri umilitoare în Est, iar în Vest, noi alianţe între barbari precum cea a  Alamannilor şi a francilor ce fac incursiuni devastatoare în teritoriul roman. Aceste incursiuni se desfăşurau cu regularitate de-a lungul frontierelor în această perioadă, evidenţiind incapacitatea armatei de a face faţă noii situaţii. Legiunile şi auxiliile au devenit relativ statice;de îndată ce barbarii străpungeau frontiera, nimic nu-i împiedica să jefuiască în interiorul provinciilor. Zidurile masive construite de Aurelian în anul 270 d.Hr. pentru apărarea Romei sunt dovada elocventă a insecurităţii.

     Împăraţii secolului al III-lea petrec tot mai puţin timp la Roma, petrecând aproape întreaga domnie în mijlocul conflictelor. Alături de ei se găseau şi oamenii de la curte şi din comitatus (companionii). La început, probabil sub Gallienus, reprezentau un ansamblu de unităţi de cavalerie, posibil cu intenţia de a forma un corp mobil ce i-ar permite împăratului să răspundă rapid la orice incursiune sau tentativă de uzurpare ce se putea ivi. Aceasta poate să marcheze începuturile unei noi strategii militare a Imperiului.

     Unii istoricii consideră că organizarea realizată de Gallienus este precursorul armatei mobile de teren din secolul al IV-lea, mai tărziu dezvoltată de Diocletian şi adusă la forma finală în timpul domniei lui Constantin.

     Diocleţian separă puterea civilă, de puterea militară, până la nivelul provincial. Guvernatorii provinciilor de la frontieră nu mai au drept de comandă asupra trupelor staţionate acolo, acest rol revenind ofiţerilor militari numiţi duces limitis(comandanţi de frontieră). În timpul lui Diocleţian au fost puşi în funcţie 20 de duci.[2]Majoritatea ducilor primeau comanda unei armate într-o singură provincie, dar câţiva controlau mai mult de o provincie, ca de exemplu Dux Pannoniae I et Norici[3]. La nivel mai înalt, comanda administrativă este deţinută de vicarii şi praefecti praetorio[4]. Diocleţian exclude clasa senatorială, înca dominată de aristocraţia italiană, de la comanda militară.

     Dupa ce îl înfrange pe Maxentius în 312, Constantin desfiinţează garda Praetoriană, deoarece garda oferise sprijin rivalului său, Maxentius, dar şi pentru că devenise inutilă, din moment ce împăraţii rezidau foarte rar în Roma. Rolul escortei imperiale, equites singulares Augusti este acum îndeplinit de câtre unităţile de scholae. Aceste unităţi existau în timpul lui Constantin şi se poate ca ele să fi fost fondate de către Diocleţian.

     Constantin transformăcomitatus-ul într-o forţă  permanentă. Acest lucru a fost realizat prin adăugarea unităţilor retrase din provinciile de frontieră şi prin crearea de noi unităţi:mai multe vexilaţii de cavalerie şi un nou tip de unităţi de infanterie numite auxilia. Comitatus-ul era comandat de doi ofiţeri, un magister peditum, comandantul infanteriei şi magister equitum, comandantul cavaleriei. Trupele armatei sunt acum numite comitatensis pentru a se deosebi de trupele de frontieră, numite limitanei.

      Procesul de separare a puterii militare de structura administrativă continuă. Vicarii şi praefecti praetorio devin funcţionari administrativi, dar rămân responsabili pentru recrutările militare, plata şi aprovizionarea trupelor.

      Sunt reogranizate şi forţele aflate pe linia Dunării, înlocuind vechile alae şi cohorte cu noi unităţi de cunei(cavalerie) şi auxilia(infanterie). Diferenţa dintre vechile unităţi şi cele noi constă în faptul că cele staţionate la frontieră erau mai mici, posibil jumătate din vechea mărime[5]. În alte regiuni în afară de cea dunăreană, vechile regimente de auxiliarii au rămas neschimbate[6].

       Se poate presupune că aceste reforme militare stau la baza continuării rezistenţei Imperiului Roman, care supravieţuieste încă 140 de ani după domnia lui Constantin, dar în faţa numeroaselor migraţii şi invazii din Nord şi din Est ale poparelor barbare precum hunii, goţii, vandalii, ostrogoţii, sarmaţii, alanii, burgunzii, saxonii şi francii care au slăbit imperiul în continuu până la colapsul acestuia în anul 476 d.Hr.

 

NOTE

[1]A. Goldsworthy, The Complete Roman ArmyLondon:Thames &Hudson Ltd, 2003, p.7-8.

[2]A. Jones, The Later Roman Empire 284-602:A Social, Economic, and Administrative Survey, 1964, p.48

[3]Notitia Occidens, Titlul XXXIV

[4]A. Jones, The Later Roman Empire284-602:A Social, Economic, and Administrative Survey, 1964, p.608

[5]David Mattingly, An Imperial Possession:Britain in the Roman Empire, 54 BC-AD 409, Penguin Group US, 2008,   p.239

[6]A.H.M. Jones, The Later Roman Empire 284-602:A Social, Economic, and Administrative Survey, 1964, p.58


«Acest articol face parte din preselectia candidatilor pentru un internship in redactia Historia. Din acest motiv le-am publicat asa cum le-am primit de la candidati. Asteptam si feedback-ul vostru in comentarii si pe pagina de Facebook»

""