Schimbarea radicalǎ a istoriei cunoscute

Autor 1748 vizualizări


Fiecare om este obișnuit cu ceea ce citește ȋn copilǎrie sau adolescențǎ și rǎmȃne ancorat acolo ca ȋntr-o lume de poveste. Acest confort intelectual nu mai poate fi schimbat nici mǎcar prin apariția unor cǎrți savante și am auzit multe persoane spunȃnd cǎ nimic nu s-a modificat ȋn ultimele decenii ȋn scrierea Istoriei. A ȋnghețat pur și simplu. Sunt elevi ferm convinși cǎ ȋn perioada comunistǎ a fost mai bine pentru cǎ așa au auzit ei ȋn familie sau de la persoane ȋn vȃrstǎ. Oare sǎ fie adevǎrat? Oare nu cumva aceastǎ comoditate apare chiar și ȋn creierul savanților și se repetǎ la infinit tezele studiate prin facultate și prin tomurile personalitǎților din domeniu?

Se știe cǎ ȋn 1929, dar unele semne existau din 1928, a izbucnit ceea ce a rǎmas ȋn cǎrți drept Marea Crizǎ Economicǎ de supraproducție și care a dus ȋn cele din urmǎ la declanșarea unui nou rǎzboi mondial ȋn septembrie 1939. Datele sunt foarte bine prezentate, detaliat, ȋn toate limbile de pe planetǎ, și se pare cǎ este un adevǎr veșnic. Analizele științifice uimesc prin calitatea materialului documentar și prin finețea argumentǎrilor de specialitate. Aparatul critic și bibliografia se ȋntind pe pagini ȋntregi, plictisind cititorul. 

Repetarea la infinit a unei informații duce la transformarea ei ȋn adevǎr științific. Dar dacǎ ar fi exact invers? Adicǎ ȋn 1928 a ȋnceput rǎzboiul mondial prin intensificarea ȋnarmǎrilor și din cauza cheltuielilor militare ȋntreaga economie a fost datǎ peste cap și a apǎrut recesiunea. Sǎ dǎm acum doar cȃteva exemple. Uniunea Sovieticǎ a ȋnceput ȋn 1927 politica de industrializare forțatǎ și ȋn 1928 construirea unui impresionant sistem de fortificații botezat popular Linia Stalin, ȋntins de la Leningrad și pȃnǎ pe litoralul Mǎrii Negre ȋn regiunea Odessa. Nu era omis din schema de fortificare nici celebrul port militar Sevastopol și a ȋnceput munca la o fortǎreațǎ dotatǎ cu tunuri de calibrul 305 mm. Era numitǎ Maxim Gorki, ȋn onoarea scriitorului util pentru promovarea ideologiei egalitariste și totalitariste. Aici erau ȋngropate cantitǎțile uriașe de beton și metal livrate de industria ȋn plin avȃnt ideologic. Autoritǎțile au acționat cu urǎ ȋmpotriva localnicilor ce ȋncurcau planurile strategice ale Kremlinului și populația a fost deportatǎ fǎrǎ milǎ. Așezǎri ȋntregi au pierit de pe fața pǎmȃntului.

Țǎranii erau deposedți de pǎmȃnt și erau trimiși sǎ moarǎ pe șantierele inițiate de regim ca locuri de exterminare. Conducerea de la Paris a procedat la fel prin ȋnceperea lucrǎrilor la Linia Maginot ȋn 1928 ȋn fața Italiei fasciste și apoi a continuat pe frontiera cu Germania. Marea diferențǎ a politicii statului occidental a constat ȋn faptul cǎ locuitorii n-au fost tratați cu brutalitate. Mai mult.

Autoritǎțile au ȋncercat sǎ ridice sistemul de fortificații astfel ȋncȃt sǎ fie apǎrate toate așezǎrile țǎrii, chiar dacǎ o astfel de idée ducea la o risipire periculoasǎ a forțelor defensive. Armele specifice trupelor mobile erau prea mari ȋn raport cu volumul interior al fortificațiilor din beton și, ȋn plus, exista tendința dezarmǎrii ȋntǎriturilor pentru a dota batalioanele și bateriile armatei de manevrǎ. Industria statelor dezvoltate a primit ordin sǎ livreze guri de foc special adaptate și ordinul a fost executat cu celeritate.

Astfel, fabricile franceze au trimis spre granițǎ mitraliere Reibel de calibrul 7,5 mm, capabile sǎ foloseascǎ ȋncǎrcǎtoare cu o sutǎ de cartușe. Erau utile și la dotarea blindatelor. O singurǎ armǎ avea o rezervǎ de 40.000 de cartușe, lucrǎrile defensive mai mari ajungȃnd la depozite cu cȃte 140.000 de lovituri. Mult mai periculoase pentru inamic și mai costisitoare pentru contribuabil erau aruncǎtoarele de bombe de calibrul 135 mm. Permiteau efectuarea de lovituri pȃnǎ la o distanțǎ de patru kilometri și tirul curb asigura lovirea infanteriei ascunse dupǎ obstacole sau ȋn tranșee. Puterea de foc era asiguratǎ prin cadența de opt lovituri pe minut și sitemul cu rǎcire cu apǎ permitea un tir susținut fǎrǎ afectarea mecanismelor. Au fost montate și piese de calibrul 82 mm, cadența obișnuitǎ a acestora fiind de 15 lovituri de 3,3 kg fiecare pe minut, dar ȋn situații excepționale se putea ajunge la suprasaturare a terenului din fațǎ cu cȃte 30 expediate ȋn aceeași unitate de timp. Rǎzboiul industrial nu ținea cont de economii. O cazematǎ puternicǎ avea pereți cu o grosime de cel puțin 1,5 m ȋn care se afla o armǎturǎ consistentǎ din fier de calitate. Totuși, pentru a rezista proiectilelor grele, era necesarǎ o cuirasǎ din oțel ȋnalt aliat și multe centre de rezistențǎ au primit armurile necesare.

Cazematele erau solide și fixe, dar nu dǎdeau rezultate la capitolul expansiune. Economia marilor puteri este una vorace și are nevoie ȋn permanențǎ de noi resurse și piețe de desfacere. Japonia avea puse ȋn șantier 24 de distrugǎtoare din clasa Fubuki, prea puternice ȋn raport cu modelele vechi. Marea Britanie a ripostat rapid prin clasele A și B, nouǎ unitǎți fiind ȋncepute ȋn 1928 și 11 ȋn 1929. N-au fost ȋncheiate bine lucrǎrile și alte 14 din clasele C și D au fost puse ȋn șantier. Au urmat unitǎțile claselor E și F, toate puse ȋn șantier atunci cȃnd criza bȃntuia cu furie.

SUA s-a concentrat pe crucișǎtoare grele, capabile sǎ scufunde orice distrugǎtor sau crucișǎtor ușor. Toate marile puteri s-au prins ȋn horǎ la acest capitol al dotǎrii cu piese de calibrul 203 mm. Chiar dacǎ proiectilul nu impresiona ȋn raport cu ȋnzestrarea existentǎ pe cuirasate, interiorul fǎcea diferența. Conținutul mare de explozibil provoca ravagii la lovirea obiectivelor neblindate sau puțin protejate. Vibrațiile produse de tunurile ce ajungeau la o masǎ de 30 de tone fǎceau complet inutile carcasele metalice ale unor modele de nave existente déjà. Sovieticii au ȋncercat o astfel de adaptare, dar au fost obligați sǎ se mulțumeascǎ doar cu piese de calibrul 180 mm. Șantierele navale au primit ordine clare pentru proiectarea și realizarea de noi vase de luptǎ cu structura de rezistențǎ consolidatǎ. Cuirasatele au fost puse ȋn șantiere și schimbate radical, adicǎ erau aproape ca noi. Dotarea cu noi guri de foc nu era deloc ieftinǎ dacǎ se ține cont cǎ un singur cuirasat american primea la bord opt tunuri de calibrul 127 mm, adicǎ era o dotare echivalentǎ cu douǎ distrugǎtoare. USS Arizona a fost trimis ȋn șantier ȋn ianuarie 1929 și a fost gata de marșul pe mare ȋn martie 1931. Transformǎrile erau uimitoare. Au fost modificate telemetrele necesare pentru estimarea distanțelor și creșterea preciziei loviturilor la distanțǎ. Puntea, un adevǎrat cǎlcȃi al lui Ahile, a fost ȋntǎritǎ prin aplicarea unui strat oțel STS gros de 44 mm. Cum torpilele erau un pericol mortal chiar și pentru vapoarele cu multe compartimente etanșe, au fost montate camere speciale pe carenǎ. S-a renunțat la o parte din piesele artileriei secundare și s-a procedat la o rearanjare a celor rǎmase pentru a ȋmpiedica apropierea torpiloarelor. Artileria antiaerianǎ a fost ȋmbunǎtǎțitǎ prin cele opt piese de calibrul 127 mm devenite un standard ȋn domeniu. Tunurile grele aveau posibilitǎți deosebite, dar turelele erau proiectate dupǎ standardele de dinainte de prima conflagrație mondialǎ și limitau astfel bǎtaia maximǎ. Inginerii au intervenit masiv și aici și obuzele puteau sǎ ajungǎ la peste 31.000 m, creșterea de la 21.000 m fiind revoluționarǎ. Cum puterea de foc trebuie sǎ fie obligatoriu dublatǎ de creșterea vitezei de deplasare, cuirasatul a primit o nouǎ instalație de forțǎ și putea sǎ atingǎ 38 km/h la un deplasament de 38.000 t. Nu s-a ținut cont de ideea de economie și echipajul a fost sporit la 92 de ofițeri și 1.639 de marinari, calitatea vieții la bord fiind cu mult peste ceea ce exista pentru populația de rȃnd. Cuirasatul n-a avut parte de o carierǎ glorioasǎ, o bombǎ japonezǎ distrugȃndu-l ȋn atacul din 7 decembrie 1941. Nu se poate spune ȋnsǎ cǎ autoritǎțile americane n-au investit din belșug pentru consolidarea blindajului. Cazul cuirasatului USS Arizona, ales din cauza soartei tragice din decembrie 1941, nu era unul singular. Practic, toate flotele s-au schimbat la fațǎ ȋn anii presupuși de crizǎ economicǎ provocatǎ de funcționarea sistemului capitalist.

Nu se fǎceau economii nici la capitolul utilizarea navelor de luptǎ. Astfel, USS Arizona a participat la exerciții din Oceanul Atlantic și apoi a fost transferatǎ ȋn Pacific, cetatea plutitoare consumȃnd foarte mult combustibil lichid. Antrenamentul din 1932 simula un atac asupra bazei din insula Oahu (Hawaii), ceva asemǎnǎtor cu ceea ce vor realiza niponii ȋn 1941.

Obsesia pentru tunuri cu putere mare de distrugere a mers pȃnǎ la montarea acestora pe submarinele din categoria crucișǎtor, uimitoare fiind piesele de calibrul 203 mm de pe nava francezǎ Surcouf. Nu prea se simțea criza prin șantierele navale ale Haxagonului. Dacǎ uriașul purtǎtor de tunuri s-a dovedit prea costisitor și era vulnerabil din cauza scufundǎrii lente ȋn cazul unui atac aerian sau naval, Parisul n-a vrut sǎ renunțe la ideea dragǎ a supremației maritime și muncitorii au trimis flotei 31 de unitǎți din clasa Redoutable ȋncepȃnd din 1928, chilele ȋncepȃnd sǎ fie puse din 1927. Aveau un deplasament de 1.500 t și puteau sǎ atace țintele cu torpilele lansate din 11 tuburi sau cu proiectilele trase din tunul de calibrul 100 mm. Germania a avut rezultate deosebite cu unitǎțile clasei VII C ȋn Al Doilea Rǎzboi Mondial, dar acestea aveau un deplasament modest de 769 t (U-69).

Tancurile și avioanele ieșeau din fabricile vechi, modernizate sau noi ȋn mare serie și trebuia doar un simplu motiv pentru a ȋncepe distrugerea civilizației moderne. Capacitǎțile de producție erau sporite ȋn mod permanent și se aștepta doar momentul prielnic pentru a se da ordinul de creștere a livrǎrilor de instrumente ale nimicirii. Bombardierele strategice sovietice de tip TB-1 erau revoluționare ȋntr-o erǎ ȋncǎ dominatǎ de biplane. Nu erau totuși mulțumitoare la capitolele ȋncǎrcǎturǎ și razǎ de acțiune. A fost necesar o nou salt tehnologic și fabricile au trecut la asamblarea componentelor pentru TB-3.

Avioanele nu aveau prea multǎ valoare fǎrǎ masele de tancuri și Uniunea Sovieticǎ a trecut la alcǎtuirea brigǎzilor, diviziilor și apoi a corpurilor de tancuri. Primul regiment de tancuri a apǎrut fix ȋn 1929 și brigada mecanizatǎ și-a fǎcut apariția ȋn 1930. Corpul motorizat a intrat ȋn istorie ȋn 1933. O adevǎratǎ tornadǎ a ȋnceput sǎ ȋnghitǎ producția de metal a țǎrii. Tanchetele de tip T-27 erau mașini interesante pentru sprijinirea cu foc a infanteriei și pentru aducerea muniției spre prima linie.

Se poate pune ȋntrebarea de ce conflictul n-a fost declanșat mai devreme de 1939. Mijloacele de nimicire existau din belșug și fabricile erau gata sǎ livreze tot ce se cerea. Mai era o problemǎ deosebitǎ pentru strategi și aceasta necesita ceva mai mult timp. Economia de rǎzboi avea nevoie de mijloace de transport din belșug, cǎile ferate nefiind capabile sǎ se implice ȋn noile forme de ducere a luptei pe spații vaste, indiferent de rezistența solului. Era nevoie acum de automobile pentru comandanți, camioane de transport trupǎ și muniții, tractoare pentru deplasarea tunurilor grele, cisterne și puncte mobile de comandament. Fabricile erau obligate sǎ asigure cantitǎțile cerute de armate, dar acestea erau insuficiente ȋn cazul mobilizǎrii ȋn masǎ. Scoaterea din sectorul civil era o soluție de crizǎ, dar putea sǎ ducǎ la grave perturbǎri ale fluxului de producție din industrie. Industria sovieticǎ a asamblat din 1933 pȃnǎ ȋn 1941 nu mai puțin de 325.051 camioane de tip ZIS-5, fiecare capabil sǎ care trei tone de produse militare. Au fost absolut insuficiente pentru a satisface nevoile frontului ȋn condiții de manevrǎ și ajutorul occidental a fost fundamental pentru ȋnfrȃngerea trupelor Wehrmacht-ului.

Ȋn plus, fiecare lider politic dorea sǎ manevreze cȃt mai mult timp astfel ȋncȃt sǎ dispunǎ pionii ȋn poziții cȃt mai avantajoase și mai avansate. O altǎ regulǎ fundamentalǎ a pregǎtirii de rǎzboi constǎ a lǎsa posibilii adversari sǎ se implice ȋn conflict ȋn timp ce propriile trupe sunt ferite de pierderi și se așteaptǎ momentul oportun pentru lovitura decisivǎ. Adolf Hitler a jucat rolul lupului intrat singur ȋntr-o haitǎ de cȃini interesați de dominația mondialǎ. Jocurile strategice erau fǎcute de marile puteri ce dispuneau de resurse materiale și umane deosebite. Marea Britanie, Franța, SUA și URSS aveau cele mai importante poziții și erau capabile sǎ acționeze la nivel global. Cei doi coloși economici și militari nu se manifestau zgomotos și au lǎsat ca fosta Antantǎ Cordialǎ sǎ riposteze ȋmpotriva celor ce doreau sǎ schimbe raportul de forțe. Italia, Japonia și Germania s-au ȋnarmat prea puțin pentru a emite pretenții mondiale, dar manevrele beligeranților și forțele motorizate au permis lovituri uluitoare ȋn raport cu ceea ce aveau ȋn dotare.

Așa au fost tocați banii contribuabililor și populația a ȋnceput sǎ cunoascǎ lipsurile de tot felul. Legenda fabricilor ȋnchise din cauza supraproducției a fost un praf ȋn ochi pentru a masca amploarea politicilor de ȋnarmare.

Istoria trebuie scrisǎ altfel acum, chiar dacǎ este foarte greu sǎ se renunțe la ideile introduse timp de decenii. Mai ȋntȃi au ȋnceput ȋn forțǎ pregǎtirile pentru rǎzboiul mondial ȋncǎ din 1926 sub acoperirea luptei pentru pace și dezarmare, naivi precum Nicolae Titulescu fiind foarte utili, și apoi s-a declanșat Marea Crizǎ Economicǎ ȋn 1929. Recesiunea a fost cauza vizibilǎ a excesului de cheltuieli cu politicile de ȋnarmare, statele acumulȃnd datorii și multe ramuri economice s-au ofilit din cauza lipsei de finanțare. Banii au mers masiv spre distrugere și tot acolo erau dirijate materialele de calitate.

Bibliografie minimalǎ

Beaud, Michel, Istoria capitalismului de la 1500 pȃnǎ ȋn 2000, Editura Cartier, București, 2001.

Ignat, Dan, Transporturile ieri și azi, Editura Tehnicǎ, București, 1989.

Ovsianȋi, Igor, Preliminariile celui de-Al Doilea Rǎzboi Mondial, Editura Agenției de presǎ Novosti, Moscova, 1989.

Procacci, Giuliano, Istoria italienilor, Editura Politicǎ, București, 1975.

Saizu, I., Al. Tacu, Europa economicǎ interbelicǎ, Institutul European, Iași, 1997.

Siegfried, André, La crise britannique au XXe siècle, Armand Colin, Paris, 1931.

Stǎnescu, Gheorghe, Dumitru Vochin, Tancuri și automobile, Editura Militarǎ, București, 1978.


""