Autor 8264 vizualizări


Suntem în 1962. Tudor Arghezi a încetat să fie polemistul temut. E, mai ales, poetul cu rubrici permanente în presa literară (apar săptămânal, sunt bijuterii lingvistice, dau bine, niciodată însă nu se știe când au fost scrise: acum sau în trecut). Acordă interviuri. Publică Tablete de cronicar, cu mesaje ce se vor sapiențiale. Devine semnatar de serviciu în presa de partid pentru a susține politica „cea nouă” și scrie articole favorabile lui Dej. „E primit cu aplauze”, după cum relata M. Beniuc, și ascultat cu reculegere la congresele scriitorilor. Devine, la 75 de ani, membru titular și activ al Academiei Române. Vorbește, cu glasu-i subțiratic, de la tribuna Marii Adunări Naționale. E decorat cu „Steaua Republicii Populare Române” și, la vârsta patriarhilor, e sărbătorit la scara întregii țări.

Încep să se scrie monografii, lucrări de substanță „despre cel a cărui poezie ca putere de expresie, ca adâncime de sensibilitate, ca organică viziune de lirism e îndreptățit să ocupe versantul liber în fața lui Eminescu” (Pompiliu Constantinescu, 1940) – Tudor Arghezi, poet al omului (1961, T. Vianu), Opera lui Tudor Arghezi (1965, D. Micu) – care vor continua și după dispariția sa lumească, semnate N. Balotă (1979), Dumitru Micu (1979), Alex. Ștefănescu (o antologie) etc. Reabilitat, după înverșunatele incriminări ale lui Miron Radu Paraschivescu, Sorin Toma și ale altor proletcultiști, când lumea, cea scriitoricească, dar mai ales jurnaliștii, i se adresează cu apelativul „Maestre” , acum protestează mai mult de formă. Și nu respinge – ba din contră – avantajele pe care regimul comunist, în căutarea asocierii interesate cu personalități cultural-literare și artistice de prestigiu din interbelic, i le oferă.

Se plimbă Cu bastonul prin București (1961). Dar, mai ales, poate călători nestingherit peste hotare, oricând și oriunde, fie și în Occident – privilegiu pentru cei cu un anumit statut de încredere în ochii Partidului. Și aceste călătorii, în general de lungă durată, i se aprobă imediat, iar dacă invocă motive de sănătate, Maestrul poate fi însoțit de membri ai familiei, uneori chiar de toți ai casei odată.

Tudor Arghezi către Gh. Gheorghiu-Dej. [Data primirii: 27 august 1962]

„Scump și Mare Tovarășe Dej,
Bâjbâind prin sertarele gândului, caut cuvinte frumoase și cu miez bogat, vecine dacă se poate cu generozitatea, grație cărora nesănătatea ni se găsește din nou la Geneva. Cu sfiala de totdeauna, permiteți-mi să vă scriu.
Pare a făcătură: cu cât simțirea e mai tare, cu atât condeiul o trădează.
Se petrece același fenomen ca la traducerea unei poezii dintr-o limbă într-alta.
O zicală italienească spune: tradutore traditore. Inima arde și condeiul scoate fum. Dar nici fumul nu iese fără foc.
Vă sunt dator atât de mult, atât de mult, încât mi-e permis să fiu emoționat și bâlbâit dacă mă aflu dinaintea Dumneavoastră chiar cu o scrisoare. V-am dovedit-o cu prisosință în Marea Adunare a Colectivizării, știindu-vă aproape de pupitrul meu.
Sunt încă în viață de câțiva ani mulțumită Dumneavoastră. Ba mai mult, starea sănătății, din ce în ce mai bună, face și în a optzeci-și-doua mea tinerețe să mai câștig câte una nouă.
Sunt în plin tratament optimist. O voce mă strigă: «Nu te lăsa». Și nu mă las.
Din sânul Alpilor, dați-mi voie să vă aduc iarăși, pe talgerul unui pătrat de hârtie, simpla mărturisire a unei vaste recunoștințe.
Tudor Arghezi
2 August 1962
La Résidence Florissant Genève (Suisse)
Envoie de Tudor Arghezi Tovarășului Gh. Gheorghiu-Dej
Aleea Turghenieff
Bucarest, Roumanie”

(Filiala Iași a Academiei Române, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, Fond Documentar, nr. 31/1990)

Acest text este un fragment din articolul "Cum l-a recrutat Securitatea pe fiul lui Arghezi", apărut în numărul 227 al revistei Historia, disponibil în perioada 15 decembrie - 14 ianuarie 2021 la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării), dar și în format digital pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum