«Scenariul cu fuga lui Ceaușescu e fals de la A la Z»

Autor 90081 vizualizări


Cercetând colecţia revistei „Expres Magazin“ din 1991, pentru a strânge în volum comentariile publicate săptămânal, am descoperit la un moment dat, pierdut în foile prăfuite, un document excepţional pentru efortul depus azi de istorici, jurnalişti, dar şi de opinia publică de a descifra misterele evenimentelor din decembrie 1989. E vorba de un interviu luat de mine şi publicat în patru numere  consecutive ale revistei „Expres Magazin“, – 10-14-24 şi 31 iulie 1991 – publicistei şi autoarei de documentare TV Malgosha Gago.

Stendhal semnala  undeva, plecând de la propria-i experienţă, golurile din memoria omului. Om fiind, sufăr şi eu de această slăbiciune. Din nenorocire, momentul acestui interviu s-a nimerit să cadă exact într-unul dintre multele goluri din memoria mea, semănând, din acest punct de vedere, cu şvaiţer.
Din răsfoirea colecţiei şi din nota introductivă la interviu, înţeleg că Malgosha Gago, împreună cu Willy Golbérine, reporter la „Paris Match“, lucrau sau lucraseră la o carte dedicată Revoluţiei Române sub titlul sugestiv Revoluţia furată. De altfel, în mai multe numere anterioare celui cu interviul, publicasem fragmente mari din carte. Nota introductivă anunţa că Revoluţia furată urma să apară la Fundaţia Expres, practic, editura firmei care scotea şi „Expres Magazin“.
Golul absolut din memoria mea face imposibile răspunsurile la întrebările pe care şi le pun, desigur, nu numai cititorii, dar şi subsemnatul:
– A apărut sau nu până la urmă cartea la Fundaţia Expres?
– Dacă n-a apărut (ceea ce pare sigur, judecând după faptul că n-am găsit nicăieri urma acestei producţii editoriale), de ce n-a apărut?
– Era vorba de traducerea unei cărţi deja publicate peste hotare sau de traducerea unui manuscris?
– Dacă „Revoluţia furată“ era doar un manuscris, acesta era încheiat când am început publicarea fragmentelor sau cei doi mai lucrau încă la el?

Golurile din memorie nu pot fi soluţionate asemenea ştersăturilor din computer.  Apeşi pe Restore şi, din Recycle Bin îţi apare, la locul din care a dispărut, textul râvnit. Despre momentul precis al interviului nu-mi amintesc absolut nimic, oricât de mult m-aş strădui. Nu ţin minte nici în ce împrejurări i-am luat interviul, nici de ce n-a fost prezent şi Willy Golbérine, nici dacă interlocutoarea a stat în faţa mea sau dacă mi-a răspuns la întrebări în scris. Nu-mi amintesc, desigur, nici cum arăta Malgosha Gago.

Din colecţia revistei, am reuşit, în schimb, să-mi amintesc de ce am publicat fragmente din Revoluţia furatăşi de ce i-am luat eu, director al publicaţiei, un interviu distinsei autoare.
Volumul O lovitură de stat prost mascată, reunind textele publicate de mine între ianuarie 1990 şi octombrie 1991, dă seama de preocuparea mea, ajunsă obsesie, pentru dezlegarea enigmelor născute de evenimentele din decembrie 1989. Volumul, apărut la Editura „Adevărul“, mărturiseşte doar un aspect al acestei preocupări:cel ţinând de comentatorul politic. Colecţiile publicaţiilor conduse de mine în această perioadă – „Zig-Zag Magazin“ şi „Expres Magazin“ – stau însă mărturie a unui alt aspect al acestei preocupări:cel ţinând de directorul publicaţiilor respective.

În paralel cu textele iscălite de mine ca editorialist, am făcut să apară, sub semnul unei campanii susţinute, numeroase documente, dezvăluiri şi mărturii despre evenimentele din decembrie 1989. Din acest punct de vedere, n-ar strica dacă istoricii şi jurnaliştii interesaţi de evenimentele din decembrie 1989 s-ar apleca asupra colecţiilor „Zig-Zag Magazin“ şi „Expres-Magazin“ din anii 1990-1991-1992.
Garantez că vor descoperi în paginile acestor publicaţii piese de o valoare deosebită pentru cercetarea lui decembrie 1989.
Aceasta, deoarece ele beneficiază de două avantaje importante:
– Au fost publicate la puţin timp de la desfăşurarea evenimentelor şi, în consecinţă, n-aveau cum fi trucate de-a lungul timpului.
– Provin în marea lor parte din efortul nostru, al celor care lucrau la publicaţiile respective, de a obţine colaborarea unor personaje respinse în chip militant de jurnaliştii din restul presei:foşti securişti, foşti nomenclaturişti.

Recitirea interviului azi m-a ajutat să-mi amintesc de ce se apucaseră Malgosha Gago şi Willy Golbérine să scrie o carte despre Revoluţia Română. Amândoi urmăriseră pe viu  evenimentele de la finele anului 1989. Malgosha Gago, ca trimisă a postului public de televiziune japonez NHK (Nippon Hoso Kyokai), iar Willy Golbérine, ca reporter la „Paris Mach“. Din „Caietele Revoluţiei“, nr. 3, 2006, editate de Institutul Revoluţiei Române, am aflat că Willy Golbérine s-a documentat, ca jurnalist, în zilele Revoluţiei, la Bucureşti şi la Timişoara.

Potrivit interviului, Malgosha Gago a trăit, ca jurnalist străin, atmosfera de la Aeroportul Otopeni din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 (mărturiile sale despre ce s-a întâmplat acolo reprezintă o piesă de o excepţională însemnătate în demonstraţia că Revoluţia Română a conţinut mult teatru) şi, după ce s-a documentat în diferite locuri din Bucureşti, a revenit în România de mai multe ori pentru a scrie o carte. Despre Willy Golbérine nu mai ştiu nimic. Despre Malgosha Gago, am aflat, în schimb, că a devenit o autoare celebră de documentare TV. Sub semnătura ei, au apărut pe piaţa media: Stalinworld, Minerii din Silezia şi, îndeosebi, Umbrele Casablancăi.

Cititorii revistei „Historia“ vor trage singuri concluziile din parcurgerea acestui interviu luat şi publicat în vara lui 1991. Ca publicist şi istoric interesat de evenimentele din decembrie 1989, le-aş atrage atenţia asupra unui lucru:

Malgosha Gago avansa ipoteze confirmate strălucit de cercetarea ulterioară a evenimentelor. Mult mai important însă, ea lansa o serie de ipoteze originale, la care specialiştii români şi străini în cazul decembrie 1989 nu s-au gândit. Luând cunoştinţă de ele, atât specialiştii, cât şi simplii cititori se vor vedea obligaţi să revadă evenimentele din decembrie 1989 într-o nouă lumină.

48 de ore în aeroportul Otopeni, în decembrie 1989

– Când şi în ce împrejurări aţi aflat despre evenimentele de la Bucureşti?
– Mai întâi, vreau să spun că am fost atentă la schimbările din toate ţările din Estul Europei şi, din momentul în care au apărut primele telegrame despre Timişoara, am urmărit continuu ştirile de la Reuters şi de la AFP, ca să aflăm ce se petrece în România. Eram convinşi încă de la Congresul al XIV-lea că  şi în România va apărea o schimbare. Dar când, nu ştiam. Era o problemă de săptămâni, de luni, poate de ani, dar după valul de schimbări din Europa de Est eram convinşi că acel moment nu era prea departe. Pe 19 sau 20 decembrie 1989 i-am cerut redactorului-şef de la NHK să mă trimită la frontiera României cu Ungaria. Willy Golbérine se afla deja acolo. Ştiam că în România nu se putea intra, dar voiam să ne aflăm totuşi cât mai aproape, în caz că se va întâmpla ceva, ca să putem intra în ţară imediat. Acum nu-mi mai amintesc foarte bine datele, dar cred că pe 18 sau 19 decembrie am aflat că, la Timişoara, Armata a trecut de partea poporului. Noi am crezut că regimul va fi într-adevăr răsturnat atunci când discursul lui Ceauşescu a fost transmis în direct pe canalul nostru, şi ne era puţin teamă ca, după acest discurs, situaţia să nu revină la normal. A doua zi a urmat însă un alt discurs la Comitetul Central şi, când am văzut că emisia s-a întrerupt, ne-am dat seama că schimbările se apropie.

În zilele acelea nu ne gândeam deloc la o revoluţie. Redactorul meu şef  nu reacţiona în nici un fel. A doua zi am mers la birou foarte devreme, m-am uitat în telegrame – pe la ora 12.30 am primit ştirea că Ceauşescu a plecat cu un elicopter – şi atunci redactorul-şef mi-a spus să încerc să ajung la Bucureşti. Frontierele erau încă închise, deci mă gândeam să merg la Sofia sau la Belgrad şi de-acolo să vin în România cu maşina. Nu am găsit însă loc la avion, pentru că era perioada sărbătorilor. Până la urmă am închiriat un avion particular şi am venit la Bucureşti ca să asist la eliberare. Nu m-am gândit nici o clipă că vin aici pentru o revoluţie. Nu sunt un erou. Şi când am ajuns, avionul nostru era penultimul care ateriza, erau şase persoane de la NHK şi un ziarist de la Radio France Internationale. Avionul care ateriza în urma noastră era al Crucii Roşii, şi ni s-a spus că s-a deschis focul asupra lui. Am ajuns deci la aeroport, eram foarte neliniştiţi. Era în jurul orei 9-9.30 seara, pe 22 decembrie. Situaţia era foarte confuză, cameramanul meu mi-a spus să caut o maşină, nu era nici una împrejur, iar soldaţii ne-au spus că aeroportul este atacat, că e foarte primejdios să mergem în Bucureşti şi că trebuie să rămânem pe loc. Eram foarte furioasă. M-am dus la militarul cu gradul cel mai mare şi am început să ţip la el că n-am făcut 2000 km ca să stau într-un aeroport, că-mi trebuie o maşină etc. Mi-a găsit o maşină, în care se aflau două personaje foarte dubioase, în haine de piele, aş putea spune că erau de la Securitate, dar n-am nici o dovadă. Erau două locuri pentru Bucureşti. I-am instalat acolo pe cameraman şi pe producătorul japonez, spunându-le că vom veni şi noi imediat. Cameramanul s-a dus la Bucureşti la Comitetul Central, unde a rămas toată noaptea, iar noi, împreună cu ceilalţi ziarişti de la alte şapte televiziuni, nu ne-am mai putut mişca din aeroport. Din momentul acela am rămas acolo şi am văzut ce s-a întâmplat.

Emisiunea de la TVR din după-amiaza lui 22 decembrie 1989 îmi amintea de Congresul al XIV-lea al PCR

– Cât timp aţi rămas în aeroport?
– Patruzeci şi opt de ore.
– Şi aţi văzut evenimentele de la televizor?
– Văzusem primele emisiuni ale Televiziunii Române Libere la Paris, căci se transmisese totul în direct. Am continuat să le urmărim la aeroport. La început nu s-a întâmplat nimic, panica era mare. Un avion plin cu turişti polonezi stătea acolo de două zile, fără să înţeleagă ce se întâmplă. Era acolo şi Crucea Roşie Internaţională. Ni s-a spus că aeroportul e atacat, ne-am culcat la pământ şi am aşteptat. Pe la ora 3 dimineaţa ne-am trezit în tiruri de mitraliere de tanc şi de tunuri de tanc. Mărturisesc că-mi era foarte teamă. M-am trezit, am urmărit tirul şi-mi amintesc că, primul lucru pe care mi l-am spus, a fost că aici nu e ca la cinema, că sunetul e diferit. Tirul tancurilor a durat în jur de 15 minute, apoi 2 ore de linişte, din nou 15 minute de tir de pe tancuri. Se vedeau gloanţele trasoare care mergeau numai dinspre dreapta spre stânga. Nu se vedea nimic venind de la stânga spre dreapta, dar mă gândeam, probabil, că ceilalţi nu folosesc gloanţe trasoare. Nu mi se părea nimic ciudat, nimic nu-mi dădea de bănuit, credeam că într-adevăr afară e o luptă şi că trebuie să rămânem pe loc.

Singurul lucru care mi-a dat de gândit toată noaptea a fost acela că Televiziunea nu-şi întrerupea deloc emisia. Iar tonul, vocile de la TV îmi aduceau aminte de cele pe care le auzisem la Congresul al XIV-lea:aceleaşi voci monotone, apoi cântecele, pe care nu le înţelegeam, nu ştiam ce semnificaţie au ele în limba română. Dar această propagandă continuă îmi amintea de Congresul al XIV-lea. A doua zi dimineaţa a avut loc o nouă bătălie, au venit nişte soldaţi tineri – mi s-a spus că sunt de la Securitate – ca să elibereze aeroportul, aflat în mâinile Armatei. Au fost mulţi morţi şi răniţi. Crucea Roşie s-a ocupat de ei. I-am văzut cu ochii mei, şi nici o clipă nu mi-am imaginat că totul ar putea fi doar un spectacol de teatru. Oamenii aceia erau ­morţi de-adevăratelea. După-amiaza m-am împrietenit cu un soldat din contingent care vorbea perfect englezeşte şi care a început să plângă, spunând că aşa ceva nu se poate uita, „colegi de-ai noştri au fost ucişi, a fost un accident, dar erau mulţi morţi şi răniţi, şi noi suntem cei care i-am omorât“. Apoi îmi amintesc foarte bine că asupra aeroportului au mai fost nişte tiruri sporadice, iar noi am fost duşi în nişte pivniţe, acolo unde se ţin bagajele. Nu se mai vorbea deloc de securişti, ci de terorişti. Se vorbea despre palestinieni. Aceste zvonuri erau foarte ciudate. S-a telefonat la Ambasada Franţei care, din nefericire, a confirmat aceste zvonuri, adăugând că urmau să vină alţi sirieni şi libieni şi că şi Armata Roşie se pregătea să vină.
Panica era foarte mare.

Pe aeroport erau, cred, 5 sau 6 avioane particulare, care au plecat în acel moment, cu excepţia unuia singur. Multe dintre echipele de ziarişti au plecat cu aceste avioane, ABC News din SUA, de exemplu, care şi-a lăsat acolo tot echipamentul, toate bagajele. Într-una din valize au lăsat chiar şi 100.000 de dolari cash, pe care i-au recuperat pe 25 decembrie printr-o altă echipă. Dar au plecat la Viena lăsând totul acolo, căci le era foarte frică. Dacă venea un război internaţional şi dacă asta se întâmpla la aeroport, însemna că mureau cu toţii. Nu ştiu de ce, dar nu m-am gândit în clipa aceea să plec din aeroport. Am rămas şi am mai petrecut încă o noapte acolo, căci aeroportul era iarăşi atacat. La un moment dat am ieşit de-acolo cu un ziarist de la RFI ca să vedem tirurile. Se trăgea cu mitraliere uşoare, printre avioane, înspre noi. Dar nu era nici un geam spart şi se vedeau nişte puncte roşii care trăgeau dintre avioane, asupra aeroportului.

Ni se spunea că elicopterele care trag sunt invizibile

– Şi gloanţele nu pătrundeau prin geam?
– Nu, păreau să vină de destul de departe, între avioane se vedeau punctele roşii. Dar în tot aeroportul, în cele două zile, cred că au avut loc cinci atacuri, cu gloanţe. Mitralierele trăgeau aproape non-stop. Nu ştiu de la ce distanţă poate trage o mitralieră, dar păreau că se află destul de departe.

– Dar din aeroport se răspundea? Era o luptă?
– Toată ziua, cele mai multe tiruri pe care le-am văzut proveneau de la Armata din turnul aeroportului. Când se auzea o împuşcătură din afară, douăzeci de soldaţi răspundeau golindu-şi încărcătoarele. Cele mai multe din tiruri veneau dinspre aeroport spre exterior. Am aflat apoi că acesta era un mod de luptă al armatelor din Pactul de la Varşovia. Dar din exterior se trăgea foarte puţin. Am ieşit deci, pentru că afară trăgea aşa-zisul inamic şi voiam să înregistrăm zgomotele pe magnetofon pentru RFI. N-am putut sta afară foarte mult, ne era teamă. A doua zi turiştii polonezi erau şi mai speriaţi. Crucea Roşie primise în sfârşit autobuzele cu care să meargă în Bucureşti, iar noi am fost sfătuiţi să plecăm cât mai repede de pe aeroport, pentru că pericolul era foarte mare. Unele echipe s-au hotărât să plece, altele să rămână. Se afla acolo un avion-ambulanţă austriac, particular, cu care am plecat la Viena, împreună cu nişte ziarişti italieni. Am plecat deci de-acolo după 48 de ore.


– Deci aţi petrecut două nopţi pe aeroport, 22 spre 23 şi 23 spre 24. E o mărturie foarte interesantă, cred că e singura a unui ziarist care a fost acolo. Ce spuneau cei de pe aeroport? Cine trăgea şi de ce?
– În prima dimineaţă erau toţi isterizaţi, pentru că se afla acolo un autobuz al TAROM-ului, care era, se spunea, atacat de terorişti. Erau mulţi morţi şi răniţi printre angajaţii TAROM-ului care veniseră la serviciu. Pe aceştia nu i-am văzut, ni s-a spus că au fost duşi la spital. Atmosfera din aeroport era însă tragică. Toată lumea credea că e un război adevărat. Soldaţii normali, cei cu grade mici, erau dezgustaţi după lupta cu cei de la Şcoala de Securitate, îşi aruncau insignele. De altfel am acasă o mulţime de insigne, ca amintire, le-am adunat de pe jos. N-am văzut pe nimeni care să aibă vreo bănuială. Până în seara de 23 spre 24, când un domn de vreo 40-45 de ani, foarte gras, cu o uniformă neagră, ca cele de aviaţie, cu epoleţi aurii, ne-a spus că s-a uitat la radarul aeroportului şi că specialiştii afirmau că aeroportul este atacat cu elicoptere. Noi i-am spus că e imposibil, că nu se aude nici un elicopter. El a replicat că nu trebuie să se audă, pentru că sunt elicoptere speciale, se văd doar pe radar. Ca şi noi, era de acord că nu se aude nici un elicopter, dar spunea că pe radar se văd. În clipa aceea nu găseam nici o explicaţie. În ianuarie, martie, iunie 1990, când am venit în România, am înţeles încetul cu încetul multe lucruri discutând cu diverşi ataşaţi militari, cu specialişti etc. Cele mai multe explicaţii mi le-au dat în primul rând specialiştii străini şi nu cei români. Generalul Stănculescu vorbea mereu de un bruiaj electronic, de un război cu arme foarte, foarte sofisticate, în timp ce militarii şi cei de la AIR TRAFFIC CONTROL din Franţa mi-au spus că e foarte uşor ca un radar să fie bruiat cu bucăţi de poleială. Astea sunt metode artizanale.

– Din perspectiva cărţii dvs., din ce scenariu făcea parte Otopeniul? Teoretic, cineva voia să ocupe aeroportul. Cine şi de ce?
– Cred că acolo a fost o mare porcărie. Cei care complotau, nu trebuie să uităm asta, erau din vremea lui Ceauşescu. Ei, deci, erau constituiţi în mici grupuri şi nu se cunoşteau între ei. Ceea ce se întâmpla acum la aeroport nu îmi puteam explica. Mai târziu am aflat că toate tirurile de tun erau oarbe, căci nu era nici o urmă de impact pe jos. Deci, aveam impresia că, pentru că pe aeroport se aflau 7 televiziuni străine, voiau să facă un spectacol grandios, ca să ne arate cât de dur era războiul. Eu am plecat pe 24, nu sunt foarte curajoasă. Unele echipe de televiziune au rămas, altele au plecat înaintea mea. Tirurile s-au oprit pe 23 la ora 4 p.m., pentru o jumătate de oră, ca să lase avioanele cu echipa de la ABC News să plece la Viena. Deci ABC News a putut transmite pe 23 la Viena imagini ale luptelor îndârjite de pe aeroportul Otopeni.

– Deci primul act al piesei se terminase.
– Da, şi toată lumea era convinsă că e vorba de un război.

Se trăgea cu tunul pentru televiziunile străine

– Deci televiziunile au înregistrat şi au fost lăsate să plece?
– Cred că a fost ceva şi mai subtil. Pe aeroport a fost declanşată o stare de teroare când s-au anunţat că vor veni ruşii, sirienii şi libienii, încât aveam într-adevăr impresia că următoarea luptă se va transforma într-un război internaţional pe aeroport şi atunci, la două ore după lansarea acestui zvon, aeroportul a fost deschis, ca din întâmplare, pentru a lăsa să decoleze cinci avioane, cu care au plecat echipele televiziunilor. Şi, printre ele, se aflaABC News, care e foarte, foarte important.

– Cei care trăgeau în alb, cine erau?
– Era armata. Erau tunuri şi tancuri. Tancuri adevărate, nu TAB-uri.

– Dar cei care erau între avioane şi trăgeau asupra aeroportului?
– Asta nu ştiu, era noapte, nu se vedea.

– Dar cine presupuneţi că erau?
– Acum, după atâta vreme, cred că totul n-a fost decât o înscenare pentru a salva Revoluţia, pentru a-i da timp lui Iliescu şi noii puteri să-şi ocupe locul, pentru că poporul nu îi recunoştea încă drept cei care erau îndreptăţiţi să preia puterea. Aveau nevoie de 48 de ore sau chiar mai mult, pentru ca Revoluţia să fie în primejdie, pentru ca poporul să nu mai ceară nimic şi să se ducă acasă, iar noua putere să-şi ocupe locul. În acest timp aveau loc negocieri între cele trei elemente importante ale puterii din România:Armata, Securitatea şi Partidul, care a devenit FSN. Atunci s-a împărţit tortul. Au început pe 22 dimineaţa şi poporul nu i-a deranjat. Poporul a început să-i deranjeze atunci când s-a văzut că Iliescu, aflându-se în balconul Comitetului Central, nu era acceptat cu uşurinţă. Peste o oră au început tirurile. Mazilu era aclamat de oameni, în timp ce Iliescu, nu. Deci, pentru mine, între 6 şi 7 seara, pe 22, nu a existat decât un singur duşman al Revoluţiei – poporul. Puterile se puseseră de acord.

Când a avut loc împărţirea tortului
 

– În carte susţineţi că împărţirea tortului, pactul, s-a făcut la M.Ap.N. în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Apoi, echipa lui Iliescu a venit şi a vorbit din balcon, dar lumea nu l-a acceptat, s-a strigat „Jos comunismul!“. Credeţi că se aşteptau la acest lucru şi că atunci când au făcut pactul au hotărât şi crearea fenomenului terorist, sau el a fost creat din mers?
– Împărţirea nu s-a făcut la M.Ap.N. Acolo au început negocierile, împărţirea a durat două zile. Până pe 25. Şi apoi comunicatele acelea în întregime contradictorii, de exemplu Guşe, care spunea din balcon că Securitatea este sub controlul Armatei, iar apoi un alt Comunicat, nu-mi mai amintesc al cui, în care se spunea că nu prietenii noştri din Securitate sunt vinovaţi, toate acestea însemnau că negocierile nu se terminaseră, că scenariul cu fuga lui Ceauşescu este fals de la A la Z. Ceauşescu a fost tot timpul în mâinile lui Stănculescu. El a fost cartea lui cea mare în negocieri. Stănculescu a jucat un rol primordial, nu în complot, dar, pentru că este un om extrem de inteligent, şi-a dat seama că în spatele lui se întâmpla ceva în noaptea de 21 spre 22. Atunci a decis să acţioneze;pe 22 decembrie îşi salva pielea:a lui şi a Armatei. În timpul acestor cinci zile, urmărind ascensiunile şi căderile în carierele personajelor principale şi urmărind diversele declaraţii, se poate vedea cum s-au făcut negocierile, care parte  a Securităţii a câştigat, care a pierdut, care parte a Armatei a câştigat, care a pierdut, pentru că era o împărţire foarte complicată. Nu numai între trei puteri, dar era vorba şi de o reînnoire a cadrelor în fiecare din aceste forţe. Deci, s-au făcut alianţe între cadrele medii din Securitate şi din Partid, care voiau să se debaraseze de cei bătrâni, pentru a fi ei înşişi promovaţi. A fost un proces foarte complicat. Dar ceea ce am constatat este faptul că nici una din aceste forţe nu era împotriva debarasării de Ceauşescu. Toţi erau de acord asupra acestui punct.

Revoluţia s-a întâmplat în România. Dacă ar fi fost în Germania, totul ar fi fost pus la punct de la A la Z şi s-ar fi stabilit un plan foarte exact. În România lucrurile nu stau aşa. România este o ţară latină şi, în plus, o ţară în care a domnit paranoia pe toată perioada lui Ceauşescu. Deci, planul era foarte vag iar în ceea ce se întâmpla erau multe improvizaţii, multe erori... Ştiu că trupele de Securitate sosite la aeroport au fost trimise de televiziune. Acest lucru nu fusese prevăzut, erorile de acest gen nu erau prevăzute. Dar ei au obţinut ceea ce voiau:puterea. N-au obţinut însă chiar totul, pentru că poporul a cerut mult, mult prea mult pentru ce puteau ei să dea şi au fost nevoiţi să facă nişte concesii. Şi în continuare fac concesii, dar au comis o eroare imensă, aceea că nu au spus adevărul. Şi au rămas dependenţi de prima minciună, despre care nu îndrăznesc să vorbească. Am impresia că dacă ar fi spus clar cum stau lucrurile, ar fi avut mai multă libertate de mişcare, s-ar fi putut gândi altfel la viitor, nu ar fi fost legaţi de mâini şi de picioare. Le este de exemplu imposibil să atace un sector sau altul al societăţii, căci consecinţa imediată ar fi aflarea adevărului.

– Deci a fost o alianţă pentru răsturnarea lui Ceauşescu. Nici o alianţă – se spune – nu supravieţuieşte victoriei. Nici măcar după cel de-Al Doilea Război Mondial. Această alianţă se aştepta ca mulţimea să meargă mai departe de perestroika, să ceară căderea comunismului?
– Desigur. Scenariul este acelaşi în toate ţările din Est. Dovada a fost făcută în Cehoslovacia, căci acolo s-a organizat o mare anchetă şi s-a văzut că Moscova a fost implicată de la început până la sfârşit. Dar acolo scenariul Moscovei a cedat complet. Personalitatea pe care Gorbaciov o voia în locul lui Husac n-a acceptat acest rol. Era un vid, iar poporul ceh are memorie istorică.

– La noi în ţară există încă o enigmă:cea a generalului Vlad. În această arhitectură foarte interesantă, care este rolul lui. A pierdut? Şi dacă da, de ce?
– Am impresia că Iulian Vlad este un om extrem de inteligent, de calm. Cred că e prea inteligent ca să nu fi fost la curent cu toate aranjamentele Moscovei care aveau loc chiar în serviciul său, în Securitate. Era prea inteligent ca să nu-şi dea seama. Virgil Măgureanu a plecat de 12 ori la Moscova în ’89, dintre care cel mai des în decembrie ’89. Era imposibil ca Vlad să nu ştie de aceste călătorii. Nu era un secret pentru nimeni că Ceauşescu îl deranja pe Gorbaciov, fiindcă acesta avea o nouă imagine în Occident, aceea a unui liberal, un nou gen de comunist, se uita chiar şi termenul de comunist, atunci când se vorbea de el.
Singurul care, în întreg sistemul, refuza să facă vreo schimbare, era Ceauşescu. E imposibil ca Vlad să nu fi ştiut toate astea. Nu trebuie să uităm că, chiar şi România, o ţară care era condusă de un dictator, făcea parte din Pactul de la Varşovia. Ţările din acest Pact comunicau între ele, prin Comitetele lor Centrale, dar şi şeful de stat major din fiecare ţară avea o legătură de comunicare directă cu fiecare Minister al Apărării din fiecare ţară, fiecare serviciu secret îşi avea propria sa reţea de comunicare. Deci nu era vorba de o centralizare atât de mare pe cât şi-o imaginează lumea.
Ceauşescu nu avea în stăpânire absolut întreg sistemul. Privind profilul lui Vlad şi pe cel al Securităţii, se vede că era vorba de nişte oameni extrem de bine informaţi şi de inteligenţi. Numai Vlad îl putea informa pe Ceauşescu despre ceea ce se întâmpla. E clar că Ceauşescu nu ştia tot ce se întâmpla. Fiindcă despre Ceauşescu se poate spune orice, dar nu că era un idiot. El a reacţionat ca cineva care nu cunoştea realitatea. Deci, pentru mine, e evident că Vlad avea un rol extrem de important, şi când am văzut procesul lui şi învinuirile care i s-au adus, mi s-a părut că sunt mărunţişuri, că întrebările cu adevărat importante nu i-au fost niciodată puse, că prezenţa lui în Comitetul Central în noaptea de 22 spre 23 decembrie era asigurarea lui, că această prezenţă a devenit stânjenitoare pentru oamenii de la putere, căci el nu voia să admită că Securitatea a jucat un rol. Şi din cauza asta el va fi cu siguranţă eliberat într-un an sau doi. Sunt convinsă că Vlad nu voia să joace rolul de conducător de ţară. Şi dacă în acest moment Vlad priveşte la ce se întâmplă în România, cred că este foarte dezamăgit. Dar a făcut un pact şi îl va respecta. Pentru mine, el este unul dintre cei ce doreau schimbarea. În acelaşi timp era un om al Securităţii, voia să-şi păstreze organizaţia. Am impresia că acceptă să nu vorbească tocmai pentru a salva acest organism.

Un Pact în care nimeni nu poate avea prea mare libertate

– Deci se poate lansa ipoteza că Vlad personal era pentru o schimbare dincolo de perestroika?
– Nu ştiu. Cred că poporul este cel care a avut mai multe speranţe. Părerea mea este că nimeni nu a crezut, la un moment dat, că România poate merge mai departe de perestroika. Mai ales în vremea lui Ceauşescu nu cred că cineva îşi imagina că, pentru România, se poate ceva mai mult de perestroika. Pentru România un sistem à la russe era binevenit. Să nu uităm. La Congresul al XIV-lea eram aici şi, prin glume foarte discrete, oamenii arătau că nu au nimic împotriva unei invazii ruseşti în acel moment. Căci perestroika era clar mai bună decât dictatura lui Ceauşescu.
Numai după revolta populară comunismul a devenit un cuvânt murdar. Chiar şi perestroika a devenit un cuvânt murdar. Dar în ’89 poporul nu-şi dorea decât demnitate, o viaţă demnă, nu voia în momentul acela capitalism, cred că nici măcar nu ştia ce este capitalismul adevărat. Voia o oarecare  libertate. Acum n-aş putea spune că Vlad voia o democraţie de tip occidental sau un sistem de tip perestroika. Cred că nu asta era problema la început, ci doar cum să se scape de Ceauşescu şi cum să se menţină controlul asupra unui sistem. Cred că orice om din aparat:Serviciu secret sau armată – nu concepe un sistem anarhic.

– Deci, nefiind în Germania, putem crede că Vlad a făcut un pact cu puterea, pact pe care puterea nu l-a respectat, arestându-l?
– Da. De fapt, da şi nu. Pentru că, dacă era cu adevărat o forţă democratică, l-ar fi judecat pe Iulian Vlad pentru rolul lui în Securitate. Dar n-au făcut asta. Au jucat din nou teatru:l-au arestat numai pentru popor, nu este o arestare adevărată, nu e un proces adevărat. Pedeapsa lui este foarte mică, iar organizaţia rămâne.

– A te debarasa de camaradul stânjenitor este un scenariu tipic comunist, nu-i aşa?
– Dar au fost îndepărtaţi toţi camarazii stânjenitori. Toţi cei care au jucat roluri principale în primele ore ale Revoluţiei, cei inocenţi, ca Mazilu, Doina Cornea şi cei mai puţin inocenţi, toţi au fost îndepărtaţi. Au rămas trei personalităţi-cheie, sau poate patru, pentru că Stănculescu nu ştiu încotro bate în acest moment. E vorba de Roman, Iliescu şi Măgureanu. Părerea mea este că Iliescu face parte din cei de şcoală veche, iar Roman din cei de şcoală nouă. Dacă Roman ar putea  lupta pe faţă împotriva lui Iliescu şi ar schimba sistemul – părerea mea este că va face asta, pentru că e un tehnocrat –, oricum nu va putea merge prea departe fiindcă, la fiecare pas pe care va încerca să-l facă, tot se va împiedica, doar şi el a fost prieten cu dracul. Deci, e un pact în care nimeni nu poate avea prea mare libertate, căci fiecare deţine informaţii despre celălalt.

– Foarte interesantă în cartea dvs. este suspiciunea faţă de înregistrările video făcute în Comitetul Central. Aţi putea să ne daţi mai multe amănunte în acest sens?
– Suspiciunile au apărut, într-adevăr. Eu vin dintr-o ţară democratică, în care există un comandant al Armatei şi un şef al serviciilor secrete franceze, pe care nu l-am văzut niciodată şi mi se pare imposibil ca ei să permită să fie filmaţi o noapte întreagă. Aici, în România, personajele de talia lor s-au lăsat filmate toată noaptea de un amator, un inginer. Cum e posibil aşa ceva, când acolo, la cinci metri distanţă, se afla un cameraman profesionist, cu o cameră BETACAM, care a încercat tot timpul să intre?! Eu sunt foarte suspicioasă. Nu înţeleg deloc această situaţie, nu înţeleg de ce am putut vedea casetele acelea numai după câteva zile, timp în care au putut fi cenzurate. Când am urmărit acele casete – cred că însumau cam 18 ore şi totul mi-a fost tradus – am văzut că nu se dădea nici un nume, nici un ordin, totul era fals. Un şef de stat-major nu putea controla un război de la Comitetul Central – căci ni se spunea că e vorba de un război – când toate listele de unităţi,   hărţile, planurile, tacticile de luptă, toate se află la Ministerul Apărării. Asta este fie o eroare gravă, fie o înscenare în întregime. În aceste condiţii nu se puteau lăsa filmaţi în Comitetul Central de un inginer, cu o cameră VHS.

– Şi de ce era nevoie ca cei doi să joace tot acest teatru în Comitetul Central?
– Părerea mea este că şi Guşe şi Vlad aveau nevoie de asta, pentru a arăta că nu sunt împotriva Revoluţiei, era o asigurare personală a fiecăruia. Tot ceea ce ei spun în aceste casete este pro-revoluţie. Mi s-a spus foarte des că Guşe a făcut carieră numai pentru că soţia lui era prietenă cu Elena Ceauşescu. Mie nu mi s-a părut că el este un om deosebit de inteligent. Nu cred că Guşe a fost implicat în Revoluţie. Atunci când Armata a schimbat câmpul de luptă, şi el, ca orice bun soldat, a mers alături de ea, a fost solidar cu ea. Vlad cunoaşte situaţia foarte bine. El a jucat ca de obicei, ştia că Ceauşescu este în mâinile Armatei, că Iliescu se află la Televiziune şi că se pregăteşte să-şi formeze un Comitet, ştia cine e Iliescu şi ştia că Iliescu ştie cine este Iulian Vlad. El nu avea încredere în nimeni. Avea nevoie de cineva care să-i furnizeze un alibi şi dovezi că nu a fost împotriva Revoluţiei, fiindcă, vă amintiţi, cred, nimeni nu avea încredere în nimeni, pactul s-a încheiat numai pentru că era ceva necesar. Fiecare trebuia să-şi aibă alibiul lui. Stănculescu avea piciorul pus în ghips, Vlad a fost filmat tot timpul de un cameraman, fiecare avea un alibi. Cea mai bună dovadă a fost Guşe, când răspunde la telefon că nu vorbeşte rusa, iar pe casetă se aude zgomotul unei camere de 16 mm, probabil că asta era camera lui Guşe care-l filmează pentru a dovedi că el nu dorea deloc să primească armata sovietică. Toată lumea avea nevoie de protecţie personală.

În sediul CC s-a filmat de dragul alibiului

– Deci centrul puterii nu era la ei doi?
– Deloc. Centrul puterii se afla la Televiziune şi la Ministerul Apărării.

– Ei erau excluşi deja din joc?
– Da, aşa cred. Şi mai cred că Vlad şi-a dat seama de acest lucru şi din această cauză s-a lăsat filmat.

– Şi atunci tot ceea ce făcea el era pentru a se salva, pentru a demonstra că în noaptea respectivă n-a fost contra Revoluţiei?
– Da.

– Un alt lucru din cartea dvs. care i-a şocat pe ­mulţi dintre cei care au citit serialul din „Expres Magazin“ este modul în care s-au făcut transmisiunile de la televiziune:una pentru intern, alta pentru televiziunile străine. Puteţi să ne aduceţi nişte argumente?
– Asta s-a întâmplat în noaptea de 22 spre 23 decembrie. Urmăream în aeroport programul televiziunii române, iar la Paris, inginerul meu înregistra imagini de la camera aflată în Piaţa Universităţii. Au transmis acele imagini prin satelit – nu ştiu cine a luat această decizie, dar sunt sigură că redacţiile din întreaga lume se plictiseau foarte tare urmărind programul TVRL, pentru că ceea ce vedeau era foarte plictisitor. O mulţime de oameni care vorbeau încontinuu nu puteau fi ceva foarte interesant. La un moment dat, timp de aproape o oră, s-au transmis imagini luate cu această cameră aflată în Piaţa Universităţii. Deci, la Paris s-au putut vedea în timpul nopţii imagini din Piaţa Universităţii, tirurile, luptele. Este un lucru care poate fi verificat, fiindcă acele imagini au fost înregistrate.

– Toată lumea recunoaşte faptul că regimul a început cu o minciună. Dacă această minciună va fi dezvăluită azi, mâine, peste un an, se va schimba ceva în România?
– Cred că singurul mod de a descoperi adevărul este ca ziariştii români să facă o anchetă. Noi am făcut o anchetă, am venit aici cam de zece ori, nu vorbim româneşte, am folosit foarte mulţi traducători, multe din aceste lucruri le-am făcut în timpul liber şi în vacanţe. De-acum va fi foarte greu. Personalităţile vorbesc foarte rar. Trebuie să se ia din nou interviuri, să se pună cap la cap toate informaţiile pentru ca, într-un an sau doi, să se ajungă la adevăr. Echipa actuală de la putere are un singur interes:acela de a ascunde adevărul şi de a distruge documentele. Dar nu pot distruge oamenii implicaţi în această înscenare şi în special cadrele medii care pot vorbi. Cât despre viitorul României, cred că este acelaşi ca pentru toate ţările din Est.
Va avea loc o schimbare economică foarte dureroasă prin care toate ţările Europei de Est trebuie să treacă pentru a ajunge la o economie de piaţă. Această schimbare dureroasă cere ca la putere să se afle o echipă în care poporul să aibă încredere totală. Acest lucru lipseşte în România. Echipa actuală are câteva idei şi a făcut câteva demersuri pozitive. Dar nu poate fi acceptată de popor, pentru că poporul nu crede în ea. Această situaţie îmi aminteşte de ceea ce se petrecea în Polonia înaintea schimbărilor. Primul ministru Rakovski era foarte liberal, voia să introducă economia de piaţă, dar la fiecare pas i se puneau piedici pentru că era, totuşi, comunist, iar oamenii nu voiau să mai creadă tot într-un comunist.
Cred că acesta este viitorul echipei din România.
Doar dacă printr-un miracol – şi e păcat că nu au făcut încă acest lucru – ei, sectorul progresist al acestui regim, vor accepta să facă mea culpa pentru ceea ce s-a petrecut în timpul Revoluţiei, să trateze oamenii ca pe nişte adulţi, să explice ce era posibil şi ce era imposibil în decembrie 1989 şi să spună clar ce s-a întâmplat. Din păcate, mă îndoiesc că echipa aflată acum la putere va avea curajul s-o facă.
(Interviu apărut în numerele din 10-17-24-31 iulie 1991 ale revistei Expres Magazin)

""