Scandalul domnişoarelor de onoare ale Reginei Elisabeta

În 1882, un scandal de proporţii tulbura traiul tihnit al familiei regale, aflate la reşedinţa de vacanţă de la mănăstirea Sinaia:diplomaţii belgieni Jules Jooris şi Paul Guillame încălcau regulile etichetei, având rendez-vous-uri nocturne cu domnişoarele de onoare ale Reginei Elisabeta. Regele Carol încerca să limiteze proporţiile dezastrului – concedia domnişoarele şi impunea un aranjament matromonial, Elisabeta se îmbolnăvise de supărare, iar Eminescu, într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle, asemăna curtea regală cu un hotel.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, onoarea era un efect al sociabilităţilor masculine, asociindu-şi, totodată, moralitatea, politeţea şi eleganţa. Bărbaţii trebuiau să aibă reputaţie bună, să fie galanţi, să evite limbajul vulgar şi gesturile indecente. Respectabilitatea unei familii, inclusiv a celor regale, se construia şi se conserva cu orice preţ, o trăsătură esenţială a noţiunii de onoare fiind grija pentru aparenţe şi pentru ascunderea aspectelor posibil scandaloase[1]. În situaţii critice, secretul şi onoarea deveneau complementare, cel dintâi salvând-o pe cea din urmă. Iar prezenţa cuiva la o curte princiară pretindea, cu atât mai mult, respectarea unor norme de conduită[2].

Aceste reguli sunt cunoscute în manieră oficială sub denumirea de protocol. În accepţiunea lui Pierre-Yves Monette, autorul cărţii Métier de Roi, protocolul este ansamblul regulilor scrise în manieră de etichetă. El include, pe lângă formulele de adresare în scris sau verbale, şi un anumit ceremonial pentru activităţile la care iau parte membrii familiei regale. Are la bază practici exersate şi devenite în timp tradiţii. De altfel, la toate curţile exista o persoană care deţinea funcţia de Mareşal al Curţii, misiunea acestuia fiind să vegheze la aplicarea corectă a regulilor de protocol.

Protocolul lui Carol I, strict şi milităros

În România, un ceremonial de acest gen a fost legiferat pentru prima dată în timpul lui Carol I, în anul 1875, când i s-a încredinţat lui Theodor Văcărescu, Mareşal al Curţii, redactarea unei lucrări privind protocolul de la curte. Văcărescu preciza faptul că la baza întocmirii acestui protocol au stat reguli şi obiceiuri deja folosite la curţile domneşti ale Principatelor Române. Structura noii Curţii era următoarea:Casa Civilă, Casa militară a Domnitorului şi Casa Doamnei. Casa Civilă includea demnitarii şi persoanele cu atribuţii la curte, administratorii acesteia, personalul care se ocupa de funcţionarea fundaţiilor, consilierii pe diferite probleme. Casa militară era formată din aghiotanţi domneşti, garda personală a lui Carol, iar Casa Doamnei cuprindea domnişoarele de onoare, un secretar, o cititoare şi o mare maestră a veşmintelor[3]. Doamnele de onoare se ocupau de programare audienţelor, îi ţineau companie Elisabetei, citeau şi brodau împreună cu ea, discutând ultimele zvonuri. De obicei, domnişoarele de onoare erau alese din familiile cu tradiţie în Principate, Doamna luându-le sub protecţie şi asigurându-le ascensiunea în societate. Mai mult chiar, unele domnişoare de onoare aparţineau „boierimii scăpătate”, sprijinul reginei permiţându-le să-şi facă intrarea în lumea mondenă[4].

Regulamentul de care vorbim va căpăta mai mult substanţă din 1881, când România devenea regat. „Curtea” se afla sub coordonarea unui Mareşal, purtător de cuvânt şi reprezentant al Regelui în raporturile cu autorităţile. Ritualurile din vremea dinastiei Hohenzollern erau asemănătoare celor de la curţile europene, dar spiritul şi personalitatea suveranului determinau şi stilul protocolului ales. Astfel, protocolul lui Carol I era unul foarte strict şi milităros. Salutul respecta un anumit ceremonial, bărbaţii făcându-l cu un gest scurt de înclinare a capului, iar femeile cu o reverenţă. Mâna era întinsă în chip de salut numai în cazul în care acţiunea era iniţiată de unul dintre membrii familiei regale. Discreţia şi comportamentul reţinut erau obligatorii pentru întregul personal al Curţii. După cum însuşi Regele menţiona, „cele mai mărunte cuvinte produc la curtea regală un ecou”. De aceea, erau evitate conversaţiile pe subiecte politice, religioase sau foarte personale:„cu regele trebuie să vorbiţi despre pictură, arte frumoase, istorie, geografie, niciodată politică..., regele este catolic, regina protestantă, ţara ortodoxă:să nu vorbiţi despre religie...”[5].

Domnişoarele de onoare ale reginei...

Carol şi Elisabeta petreceau la Sinaia o lungă perioadă de timp, de la începutul primăverii până în luna noiembrie, Peleşul devenind cumva cunoscut prin seratele muzicale şi literare pe care le găzduia. În compensaţie, plecarea familiei regale la reşedinţa de vară permitea o anume relaxare a codurilor comportamentale din Capitală. Înainte de încheierea construcţiei castelului Peleş, membrii casei regale se retrăgeau la mănăstirea Sinaia, care oferea un cadru de viaţă modest. Odăile ocupate de suverani se aflau la stânga bisericii şi se ajungea la ele printr-o galerie deschisă. Cabinetul de lucru al domnitorului se afla la extremitatea acestor încăperi şi comunica direct cu salonul şi sufrageria. Încăperile din aripa dreaptă erau destinate domnişoarelor. Protocolul uneori rigid, strict şi sobru nu excludea deci grija faţă de viaţa personală a angajaţilor. Ceea ce nu a putut împiedica aşa-numitul scandal al domnişoarelor de la curte.

Protagoniştii acestui scandal au fost, pe de o parte, domnişoarele de onoare ale Reginei Elisabeta şi, de cealaltă parte, membrii delegaţiei belgiene la Bucureşti. În 1882, din suita reginei făceau parte Lucia Ghica şi Eufrosina Grădişteanu, care o însoţeau pe Elisabeta încă din 1878. Moldoveancă de neam, mărunţică, palidă, cu păr negru şi ochi mari, albaştri, de o graţie desăvârşită[6], Lucia Ghica era fiica lui Alexandru Ghica, al doilea fiu al fostului domnitor Grigore Ghica (1849-1856), din partea mamei fiind descendentă a familiei Rosetti-Rosnovanu. Eufrosina Grădişteanu, foarte frumoasă şi impunătoare, cu un minunat păr lung şi blond, era fiica lui Emanoil Grădişteanu, preşedinte al Curţii de Conturi şi a Alexandrinei Grădişteanu născută Darvari, fiica marelui căminar Mihail Darvari. Dintre domnişoarele invitate în acel an se afla şi Maria Assan, cunoscută artistă, cu studii de canto la Strassbourg şi Paris, al cărei glas frumos şi cultivat era apreciat de suverani.

...şi membrii delegaţiei belgiene

La sfârşitul anului 1882, găzduiţi pentru o perioadă la reşedinţa regală din incinta Mănăstirii Sinaia, diplomaţii belgieni generau, prin comportamentul lor, un scandal de proporţii. Delegaţia belgiană era formată din Jules Jooris – numit în 1880 ministru rezident al Belgiei la Bucureşti – şi din secretarul acestuia, Paul Guillaume. În corespondenţa personală, Carol I îl vede pe Guillaume drept un „tânăr fermecător cu maniere elegante”, lucru care nu putea fi susţinut şi în cazul lui Jooris, prezentat drept un individ antipatic, cu „maniere extrem de proaste”:o înghiontise pe regină şi scosese limba la rege! Pe parcursul şederii lor la Sinaia, au încălcat regulile etichetei, având rendez-vous-uri nocturne cu domnişoarele de la curte. După cum se menţionează în jurnalul şi în corespondenţa Regelui Carol, într-una dintre nopţile lunii octombrie 1882 (în jurnalul său regele Carol face prima menţiune la data de 14/26 octombrie 1882), între orele 1 şi 2, Guillaume era oprit de către garda mănăstirii în momentul când părăsea, pe fereastră, camera domnişoarelor. Regele şi Regina dispuneau efectuarea unei anchete, prin care se afla că fuseseră trei asemenea escapade;cu precizarea că Jooris se retrăgea întotdeauna mai devreme, secretarul urmându-l mult mai târziu[7]. Sugestiv este şi faptul că într-o telegramă trimisă de Jooris la data de 1 octombrie 1882, către superiorii săi de la Bruxelles, se spune că Regele Carol I era plecat într-o vizită în Moldova şi că în acest timp legaţia belgiană îşi prelungea sejurul la Sinaia.

În realitate, Regele nu voia să dea prea multă atenţie chestiunii, pentru ca lucrurile întâmplate să nu apară în presă. Cu toate acestea, povestea a luat amploare tocmai din cauza delegatului belgian, care se lăudase cu succesele sale în amor;„am tăcut în privinţa participării tinerei fetei la scandaloasele evenimente, dar Jooris care este un mare palavragiu, a povestit (…)”[8], preciza Regele. Finalmente, el apela la ajutorul surorii sale, Maria de Flandra, cerându-i să facă demersuri pentru rechemarea lui Jooris, însă într-un mod discret, oferindu-i-se un alt post.

Paul Guillame, căsătorie cu domnişoara compromisă

Pentru a apăra imaginea curţii, Regele concedia domnişoarele şi impunea secretarului belgian să o ia de soţie pe Eufrosina Grădişteanu, domnişoara pe care a compromisese şi care fusese promisă spre căsătorie fiului doamnei Mohr;în caz contrar, Guillaume trebuia să părăsească ţara. Înţelegând miza jocului, tânărul secretar părea dispus să se căsătorească cu Eufrosina, cu condiţia ca el să fie numit însărcinat cu afaceri la Bucureşti. Se baza pe faptul că Regele Carol putea interveni pe lângă sora sa, căsătorită cu un membru al familiei regale belgiene, contele Philipp de Flandra. Perfectarea compromisului matrimonial a fost tergiversată timp de şase săptămâni, reprezentanţii belgieni încercând să obţină mai întâi numirea dorită de Guillaume. În acest scop, nu ezitau să apeleze de nenumărate ori la „madame” Mavrogheni[9], cunoscută pentru faptul că, de câte ori izbucnea un conflict la curte, era de partea adversarilor reginei[10]. Ministrul Văcărescu era trimis pentru tratative la Bruxelles, Regele negociind şi el, prin intermediari, cu secretarul belgian. Deşi Carol accepta în cele din urmă numirea lui Guillaume ca însărcinat cu afaceri la Bucureşti, ministrul de externe belgian dispunea, în ianuarie 1883, numirea lui Guillaume ca secretar de legaţie la Madrid. În cele din urmă, se ajungea la o înţelegere, Eufrosina căsătorindu-se cu Guillaume, pentru a salva mai mult onoarea Casei Regale şi mai puţin propria reputaţie. Anunţul apărea în ziarul „Românulu” din 25 februarie/7 martie 1883, ceremonia având loc la capela catolică şi la Mitropolie. Tinerii căsătoriţi părăseau ţara la câteva ore după aceea[11]. În acelaşi an, Eufrosina năştea un băiat, Gustave, care în 1928 devenea ambasador al Belgiei la Bucureşti.

În încercarea de „a-şi spăla păcatele”, Jooris publica, în februarie 1883, în Belgia, o broşură intitulată România în faţa Conferinţei de la Londra. Susţinea astfel drepturile românilor, atrăgându-şi aprecierea cercurilor politice de la Bucureşti. Drept urmare, Carol I intervenea pentru el pe lângă Regele Leopold, pentru ca cele întâmplate la Sinaia să nu-i afecteze cariera[12]. Această broşură a fost apreciată şi de cercurile politice belgiene, aspect remarcat de ministrul României la Bruxelles, Văcărescu, într-o telegramă către ministrul afacerilor externe D. Sturdza. Se mai amintea şi faptul că numeroase exemplare fuseseră trimise la Londra, dar şi la alte legaţii ale României[13].

„Elisabeta s-a îmbolnăvit de supărare şi zace la pat”

În scandal a fost implicată şi Lucia Ghica. Ea avusese o legătură cu Nicolaie Vlădoianu (fiul omului politic Barbu Vlădoianu), militar de carieră şi adjutant regal. În momentul idilei cu Lucia Ghica, acesta era căsătorit cu Iza, fiica prinţului Dimitrie Ghica, preşedinte al Senatului. Regele a aflat totul în momentul când Lucia, rămânând însărcinată, nu a mai putut ascunde adulterul. Reacţia bătrânului monarh a fost una energică şi brutală, Lucia Ghica fiind trimisă la mama ei la Cernăuţi[14], iar Vlădoianu înlăturat de la curte. Nici măcar intervenţiile celor mai influenţi oameni politici din ţară la acel moment, I.C Brătianu şi prinţul Dimitrie Ghica, nu au reuşit să schimbe decizia lui Carol. Onoarea şi moralitatea casei regale erau mult mai importante[15].

Cea mai afectată din tot acest scandal pare să fi fost Regina:„Elisabeta s-a îmbolnăvit de supărare şi zace la pat”[16], nota Carol la data de 24 octombrie/5 noiembrie 1882. Iar societatea românească nu întârzia să se arate indignată de cele întâmplate:într-o scrisoare către Veronica Micle, Eminescu asemăna curtea regală cu un „hotel”! Mai mult, într-un stil ironic, Eminescu descria întâmplările prin prisma sintagmei:„întreaga companie de domnişoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanţi”[17]. În memoriile sale, Robert Scheffer, bibliotecarul curţii regale, spune că acest incident ar fi determinat o măsură de precauţie suplimentară:a fost amenajată o locuinţă specială pentru aghiotanţi, legată de castel printr-o galerie joasă, care nu putea fi folosită decât ziua;noaptea uşa era închisă, din grijă pentru virtutea domnişoarelor de onoare[18]. Puseul de moralism nu avea să dureze prea mult. Până în aprilie 1883, cazul Grădişteanu-Guillaume era dat uitării, protagoniştii scandalului fiind reabilitaţi.

NOTE

[1]Mihai Chiper, Coduri culturale ale duelului în societatea românească modernă, în Romantism şi modernitate. Atitudini, reevaluări, polemici, coord. Andi Mihalache, Alexandru Istrate, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2009, p.455-460.

[2]Dorina Tomescu, Aspecte ale ceremonialului de la curtea regelui CarolI, în „Muzeul Naţional de Istorie a României”, tom XIII, Bucureşti, 2001, p.219-225.

[3]Mădălina Niţelea, Ceremonialul la curtea regelui Carol I de Hohenzollern (1866-1914), Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2009, p.29.

[4]Gabriel Badea-Păun, Carmen Sylva (1843-1916), traducere din franceză de Irina Margareta Nistor, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p.139-140.

[5]Robert Scheffer, Orient Regal. Cinci ani la Curtea României, traducere de Rodica Pânzaru, Editura Saeculum, Bucureşti, 1997, p.156.

[6]ApudDan Pintilie, Elena Perticari Davila. Din viaţa suveranilor la mănăstirea Sinaia în 1882, în „Muzeul Judeţean Argeş-Argessis”, studii şi comunicări, seria Istorie, tom X, 2001, Piteşti, p.301.

[7]Sorin Cristescu, Carol I corespondenţa personală (1878-1912), Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p.133.

[8]Ibidem, p.137.

[9]Olga Mavrogheni, născută Catargi, soţia diplomatului şi omului politic Petru Mavrogheni, ministru plenipotenţiar al României la Roma şi Viena, dar şi ministru de finanţe şi externe în perioada anilor 1871-1875, era mare doamnă de onoare a reginei Elisabeta. O soră a ei, Maria, căsătorită cu Miloş Obrenovici, era mama principelui Serbiei Milan Obrenovici.

[10]Zoe Cămărăşteanu, Amintiri, Editura Vitruviu, Bucureşti, p.88.

[11]„Românulu”, 25 februarie/7 martie 1883, p.3.

[12]Sorin Cristescu, op.cit., p.145.

[13]Ministerul Afacerilor Externe, Documente diplomatice române, seria I, volumul XI, 1883, volum realizat de Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Antal Lukacs, Editura Academiei, Bucureşti, 2006, p.109.

[14]Jurnal. Carol I al României, volumul I, 1881-1887, Iaşi, Polirom, 2007, p.178.

[15]Vasile Docea, La curtea iubirilor reprimate, în „Tribuna”, nr.41, mai 2004, p.13.

[16]Sorin Cristescu, op.cit., p.134.

[17]Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondenta inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol-Illias, Polirom, 2000, p.370.

[18]Robert Scheffer, op.cit., p.25.