Autor 982 vizualizări


 

În secolele XVII-XVIII, Roma, Orașul Etern devine un fel de microcosmos al relațiilor internaționale, o arenă a rivalităților dintre Marile Puteri. Unul din cele mai bune exemple în acest sens este un scandal privind privilegiile diplomatice, scandal ce stă la baza unui conflict între Papalitate și regele Franței.

Povestea își are originile în secolul al XVII-lea. Mai precis, în august 1662, când o altercație de la Palazzo Farnese, reședința ambasadorului francez la Roma, a dus la câțiva morți și răniți. Cearta se desfășurase între membrii anturajului ambasadorului și garda corsicană din oraș. Conflictul e reprezentantiv pentru tensiunile deja existente în Roma secolului XVII referitoare la privilegiile diplomatice. În urma acestui scandal, Franța a ocupat enclava papală de la Avignon ca pedeapsă, iar Papa a fost forțat să trimită un cardinal la Paris pentru a-și cere scuze Regelului Ludovic al XIV-lea.  

În anii 1660, regele francez și ambasadorii săi au păstrat o atitudine rece față de Roma, iar incidentul corsican a dus la încheierea tratatului de la Pisa, în 1664, care a umilit Papalitatea prin garantarea prerogativelor ambasadorilor francezi de la Roma. Acest incident internațional, care a pornit de la o aparentă încălcare a imunității diplomatice, a evoluat de-a lungul timpului și s-a transformat în una din cele mai problematice chestiuni din lungul război rece dintre regele francez și Papă. Miza conflictului:așa-zisa régale, sau extinderea autorității lui Ludovic asupra Bisericii Catolice din Franța, în detrimentul influenței papale. Astfel, totul pornea de la vechea problemă a relației dintre monarhia spirituală și cea temporală și limitele jurisdicției papale.

Potrivit privilegiilor oferite diplomaților și reședințelor lor, cunoscute drept francize, diplomații, membrii anturajului diplomatic și alte persoane afiliate unei ambasade erau scutite de controlul autorităților romane. Nici guvernul papal, nici sbirri(poliția papală) nu puteau exercita niciun control legal în interiorul granițelor ambasadei. De-a lungul câtorva decenii, aceste granițe s-au extins dincolo de limitele reședințelor inițale, pentru a include străzile din jur, acestea fiind incluse în așa-numitele francize. Aceste „cartiere” diplomatice au devenit centrul unor tensiuni crescânde pe măsură ce Marile Puteri au pornit o cursă pentru controlul teritoriului Romei. Papalitatea nu putea decât să se neliniștească în fața acestei situații îngrijorătoare.

După afacerea corsicană, problema imunității diplomatice a căzut în umbră, asta până la alegerea lui Inocențiu al XI-lea, în 1676. Noul Papă era foarte îngrijorat că extinderea zonelor diplomatice amenința stabilitatea orașului și abilitatea autorităților de a menține ordinea și de a asigura justiția. Extinderea francizei cu siguranță facilita corupția;nu era nimic neobișnuit ca unele persoane să dea bani pentru a fi recunoscute ca parte a unui grup diplomatic, pentru a nu putea fi aduse în fața justiției. Alții făceau tot felul de înțelegeri pentru a evita taxele de import prin aducerea unor bunuri la Roma sub numele unui ambasador, beneficiind astfel de scutirea de taxe. Nu în ultimul rând, infractorii se refugiau adesea în cartierele diplomatice pentru a scăpa de arestare.

În 1677, Papa Inocențiu a fost încântat atunci când Regele Spaniei a acceptat să renunțe la cartierele diplomatice spaniole, cu condiția ca și celelalte puteri să facă la fel. În următorii ani, multe state au făcut același lucru, dar nu întotdeauna cu bunăvoință. Tactica obișnuită a Papei era de a refuza recunoașterea unui nou ambasador dacă statul respectiv nu renunța la cartierul diplomatic. Regele francez nu s-a supus însă acestui șantaj, insistând că francizele sunt valabile în zona din jurul reședinței dipomatice de la Palazzo Farneze.

În 1684, când un criminal urmărit de autoritățile romane s-a refugiat în cartierul francez, polițiștii care îl urmăreau au fost reținuți de ambasadorul francez. Gestul a fost considerat o mare insultă la adresa autorităților romane, iar Papa a devenit din ce în ce mai ostil pe parcursul negocierilor dintre curiași curtea franceză referitoare la limitele francizelor. Inocențiu a refuzat să cedeze și a respins propunerile franceze privind un cartier diplomatic mai restrâns, dar care să-și păstreze toate privilegiile diplomatice.

Până în 1687, ambasadorului francez îi era deja clar că autoritățile romane nu mai aveau răbdare și că vor lua măsuri. El a evacuat Palazzo Farnese la scurtă vreme înainte ca acesta să fie ocupat. Câteva săptămâni mai târziu, în mai 1687, printr-o bulă papală, Inocențiu ridica imunitatea diplomatică a tuturor cartierelor. Decizia a fost acceptată de toate Marile Puteri, cu excepția Franței. Sosirea Marchizului de Lavardin, noul ambasador franccez, cu un anturaj înarmat a fost un gest evident de respingere agresivă a noii politicic papale. Lavardin s-a instalat la Palazzo Farnese, a arborat steagul francez și a refuzat să renunțe la privilegiile diplomatice. Practic, el a făcut din cartierul francez o colonie militarizată în interiorul Romei.

Lavardin a luat măsuri pentru impunerea ordinei în zonă:a expulzat mai bine de 100 de infractori refugiați în cartierul său, și a instalat gardieni la toate punctele de intrare pentru ca, pe viitor, nimeni să nu mai abuzeze de imunitate. În martie 1688, după ce Lavardin a fost excomunicat de Papă, el a fost rechemat la Paris și obligat să renunțe la garda sa armată. Mai mult, el a cheltuit sume importante (din banii proprii) pentru apărarea și reformarea cartierului său diplmatic.

Moartea lui Inocențiu al XI-lea, în august 1689, i-a dat lui Ludovic oportunitatea de a încheia conflictul. Inițial, el a insistat ca noul Papă, Alexandru al VIII-lea, să accepte imunitatea cartierului. Când Alexandru a refuzat, Ludovic a cedat puțin în privința francizelor, sperând că pe viitor va putea negocia de pe poziții mai bune. Însă presiunile războaielor, geopolitica și problemele diplomatice l-au obligat pe Ludovic să renunțe și la alte pretenții, inclusiv în chestiunea autorității sale asupra Bisericii Catolice franceze.

Afacerea francizelor a demonstrat că Roma era încă centrul diplomatic al Europei și că pontifii erau hotărâi să-și păstreze autoritatea într-o Europă post-Reformă. Argumentul lui Ludovic al XIV-lea, că privilegiile diplomatice din interiorul cartierelor diplomatice erau o problemă de natură temporală, nu spirituală, a fost unul din modurile în care monarhii catolici au căutat să-și justifice opoziția față de autoritatea paplă.

 

 

 

 

 


 

E.L. Devlin, Afacerea corsicană, în „History Today”, vol. 63, nr.5, 2013