Săraca ţară frumoasă. Călători străini pe meleagurile fanarioţilor

Autor 3777 vizualizări


Încă din perioada secolului 18, veacul cel negru din istoria românilor, Ţările Române au primit călători de pe meleaguri străine. Cu toate că fanarioţii şi-au impus stilul de viaţă şi au redecorat Principatele până aproape de pierderea identităţii, străinii au reuşit să surprindă schimbarea în paginile lor de jurnal, exact ca o sită care cerne neghina de grâu. Stând poate la geamlâcul unui caravanserai, şi sorbind dintr-o cafea la ibric, călătorii străini au împăturit în colţul pergamentelor esenţa românească.

Secolul al XVIII-lea a fost un pionier al schimbării, a ceea ce avea să reprezinte istoria în veacul următor. În Franţa apunea domnia extravagantă a Regelui Soare, în timp ce în minţile oamenilor se contura din ce în ce mai mult ideea de libertate şi de autopreţuire, lucruri concretizate prin asaltul Bastilliei sau punerea pe hârtie a Declaraţiei Drepturilor Omului. Dintr-o Europă cochetă şi (aparent) civilizată, unde arta şi cultura erau adulate, pe meleagurile româneşti poposeau adesea călători. Purtând pecetea diplomaţiei sau pur şi simplu împinşi de curiozitate, străinii au trăit mirajul ţărilor aflate într-o continuă zbatere între Occident şi Orient.

Un francez prin Valahia

Intrând în ţara unde spiritul românesc se chinuia să mai trăiască, dar care totuşi îşi juca destinul după partituri orientale, contele francez Maurice d’Hauterive, ataşat la ambasada Franţei din Constantinopol, descria treptat peisajul ce i se întindea în faţa ochilor: „Pe măsură ce ne îndepărtăm de ţinuturile turceşti, Muntenia devine mai frumoasă şi mai populată; nu lipsesc decât copacii şi pietrele (n.n. — străbătea Bărăganul). Ierburi înalte de opt picioare, adunate ca fânul şi groase pe măsura înălţimii, herghelii de cai şi de iepe gata să fete, boi ca cei din Auvergne, oi cu lâna creaţă şi mari cât nişte tufişuri, ciocârlii şi scatii care, deşi este frig, cântă pretutindeni, vrăbii care mişună, ciori ce zboară în şiruri lungi de o jumătate de poştă, şi nici un om, decât prin sate, iar acestea sunt rare. Timp de zece ceasuri, te crezi într-un pustiu şi, când ajungi, te miri că dai peste o populaţie la care nici nu te gândeai.” Traiul sărăcăcios al ţăranului român, lipsurile şi nevoile sale, pictau cu nuanţe de amar descrierea străinului: „Casele mici, destul de asemănătoare cu nişte stupi şi aproape la fel de sărăcăcioase ca cele din satele noastre din Beauce şi Sologne, cuprind în ele zece persoane, tată, mamă, copii, între cel mai vârstnic şi cel mai mic nu sunt nici opt ani diferenţă; trupul le este acoperit de zdrenţe, dar nu le este frig. Taţii, care ies pe afară, sunt cu toţii bine îmbrăcaţi; copiii nu ies pe afară decât atunci când este vreme frumoasă, ca să alerge prin noroi, sprinteni şi despuiaţi ca nişte pui de maimuţă. Iarba pe care boii n-au păscut-o, uscându-se, a devenit băţoasă: este tăiată pe măsură ce este nevoie, şi cu ea se face focul cel mai strălucitor şi cel mai frumos de pe lume.”


Marele boier Iordache Filipescu pe la 1843. Chiar și la 20 de ani după sfârșitul domniilor fanariote, înalta societate păstra obiceiurile orientale

Despre ţara asuprită de străini, şi peste care se punea din ce în ce mai adânc amprenta conducătorilor fanarioţi, scriau cu tristeţe călătorii, impresionaţi totuşi cum de frumuseţea naturii parcă îşi avea originile pe plaiurile mioritice. Acelaşi d’Hauterive observa: „Pădurile forfotesc de păsări ce vestesc chiar de pe acum primăvara, florile, frunzele şi fructele de care, pesemne, sunt pline pâlcurile acelea de peri şi de cireşi sălbatici, ca şi tufele de răsură; ce frumos trebuie să fie timpul acesta atât de râvnit pe nişte meleaguri atât de minunate: şi ce păcat că, la două sute de leghe de aici, sunt turci, sultani, viziri, pe care trebuie să-i saturi din seva acestui darnic pământ, unde, în ciuda atâtor nedrepte jafuri, fără măsură, din vremuri uitate, se mai văd încă arbori, ierburi, oi, cai, chiar şi oameni.”

Moldova: oglinda politicii fanariote

Frumuseţea meleagurilor româneşti intra în contrast cu starea lamentabilă a conducerii: „O ţară atât de frumoasă stârneşte mila străinului şi a europeanului care se gândeşte la starea de sărăcie şi de înjosire în care se găseşte ea... Aflată de multă vreme la cheremul cârmuirii turceşti, ajungând să fie chiar vândută de aceasta, veşnic pradă lăcomiei domnitorilor trimişi de ea, nu pentru a o cârmui, ci pentru a o jefui şi a o sărăci, este mare minune că oamenii n-au pierit cu totul de pe aici şi că ţinutul nu slujeşte de lăcaş doar pentru lupi şi pentru urşi.

Ţara însăşi are o aşezare plăcută, munţii înalţi, de la fluviul Olt şi până la Dunăre şi la Timoc formează o curbă concavă, de pe care razele soarelui de dimineaţă şi de amiază se răsfrâng asupra pământului şi îl încălzesc, apoi apele foarte reci care aleargă la vale din aceşti munţi înalţi străbat toate locurile din această ţară, şi prin aceasta împrospătează mereu aerul, mulţumită cărui fapt este un aer sănătos şi bun în toate locurile din această ţară, cum s-a putut băga de seamă şi constata de câţiva ani încoace, căci în toate celelalte ţări înconjurătoare ca Transilvania, Banatul, Serbia, Bulgaria şi în Valahia turcească, bântuie mereu ciuma, pe când în această ţară nu s-a auzit chiar nimic de natura aceasta, ci numai de friguri reci şi friguri calde.”


Ca o canţonetă, cu note lungi de tristeţe: aşa era descrisă Moldova anului 1789 de către primul viceconsul trimis în Moldova de către Franţa. „Aşezarea acestui Principat este cum nu se poate mai variată şi mai fericit alcătuită, în privinţa aceasta, se deosebeşte mult de Muntenia, care, adesea, nu este decât o nesfârşită câmpie, pe care ochiul, obosit, caută zadarnic, în depărtare, o movilă cât de mică, un copac la umbra căruia să te poţi odihni. Aici, natura n-a făcut toate lucrurile la fel, totul este făurit de ea, dar nimic nu seamănă cu altceva. Colo sunt munţi uriaşi, la poalele lor sunt vâlcele luminoase, într-o parte se află stânci, prăpăstii, ape repezi; lângă păşuni, sunt pâraie, izvoare şi, pretutindeni, rodnicia pământului este nesecătuită, pretutindeni pământul, chiar şi nelucrat, produce ceva; fiecare loc se împodobeşte, după cum este timpul, cu vegetaţia ce i se potriveşte, încât, trecând prin aceste ţinuturi, ai crede că Moldova este o înfăţişare a tuturor muncilor firii, care ne desfată cu mulţimea şi felurimea lor. S-o mai spunem o dată: s-ar părea că natura a dăruit acest pământ părăsit cu tot ce a avut ea: aici şi-a pus comorile, iar călătorul ce îl străbate, mirându-se de cât de mult poate rodi, ar trebui să se mire şi mai tare că nu rodeşte încă şi mai mult [...]. Trebuie însă să spunem că, aici, întâlnim două păcate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi mereu înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă, şi chiar şi negoţul care, cu vremea, s-ar putea întări prin aceste locuri nu-i va aduce decât prea puţine foloase. Cele două păcate sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi depopularea, urmarea nefericită a celei dintâi.”

Cei treizeci şi unu de fanarioţi şi cele două ţări oropsite

Zicala spune că Omul sfinţeşte locul. Cei treizeci şi unu de lideri veniţi din Fanar să conducă Principatele Române şi-au făcut un renume în istoria naţională ca domni asupritori, ce au adus cu ei tradiţii bizantine şi moravuri orientale, detaşaţi fiind de orice sentiment românesc. Descrierea conturată în linii mari ca fiind una negativă nu a fost fabricată sau închipuită de către istoriografia românească. Chiar străinii aflaţi în trecere observau cum asprimea politică a afectat ţara, nu numai la nivel politic sau instituţional, ci – cel mai important – la nivelul esenţei de om şi de român. Englezul W. Wilkinson nota în jurnalul său: „Nici unul din evenimentele care au înrâurit existenţa politică şi distrus spiritul public al moldovenilor şi al valahilor n-a fost atât de dezastruos ca sistemul de politică introdus de grecii din Fanar ajunşi în fruntea Principatelor. Umiliţi, înjosiţi şi asupriţi aşa cum sunt grecii de când nu mai sunt un neam, civilizaţia lor a decăzut şi ea pe măsură ce au crescut greutatea şi barbaria jugului ce-i apasă; astfel, pe nesimţite, s-au învăţat cu ticăloşia şi supunerea slugarnică, căci ele nu pot fi desprinse de o asemenea stare de sclavie. Prefăcătoria şi minciuna au devenit trăsăturile cele mai caracteristice ale fizionomiei lor morale; în sfârşit, gravitatea împrejurărilor în care se află tot timpul i-a obişnuit, treptat, cu tot ce-l poate înjosi şi umili pe om.“ Raicevich, fostul consul al Austriei, scria şi el despre oamenii din cele două ţări cu spiritul asuprit de la nord de Dunăre: „Dintotdeauna, sclavii care, bucurându-se de ocrotirea stăpânilor, pun mâna pe putere sunt cei mai mârşavi şi mai cumpliţi asupritori ai neamului omenesc. Am văzut-o tot timpul de când grecii cârmuiesc aceste nefericite provincii. Nu vreau să obosesc pe nimeni povestind tertipurile şi nedreptăţile grecilor din Fanar când este vorba să sprijine un domnitor să se înalţe, el însuşi omul şi unealta vreunui ministru sau agent de la Poartă; este destul să spun că mulţi dintre ei au terminat cu ştreangul de gât, că nici un grec nu s-a îmbogăţit şi că cele două provincii au fost ruinate şi aproape părăsite...”

Bucureştiul la 1740: „Când plouă, abia poţi să mergi de noroi şi căruţele rămân adeseori înglodate prin gropi”

Bucureşti, 1740. Vreme rea, vremuri grele. O capitală unde tradiţia românească a stat la rang înalt şi a fost meşteşugită cu măiestrie în timpul ultimului domn pământean, Constantin Brâncoveanu: „Un oraş deschis, destul de mare, care este aşezat într-o câmpie bogată, în grâne şi păşuni, acoperită cu pomi roditori. Sunt în el peste trei sute de biserici şi nu e nici una care să nu ţină de o mânăstire de călugări greci. Ele sunt monumente ale evlaviei voievozilor sau domnitorilor ţării, care au căutat, datorită acestor clădiri, să treacă în nemurire.”


Prima hartă a Bucureștiului, realizată în 1781 de F. I. Sultzer

Călătorul străin nu îşi mai găsea locul într-un oraş unde, afundat în noroi şi îngheţat de frig, viaţa ta nu mai însemna doi bani. Oamenii se pliau pe starea oraşului, iar în astfel de condiţii orice venit de pe meleaguri străine şi-ar fi dorit să părăsească aliajul bucureştean. „Aici e o iarnă grozavă. A început la 18 octombrie şi de atunci zăpada a crescut în fiecare zi şi frigul s-a făcut mai cumplit. Este ca şi când ne-ar fi luat din oraş şi ne-ar fi dus tocmai în Laponia, lângă Oceanul Îngheţat, căci nimeni nu-şi aminteşte de o iarnă atât de grea. Şi aşa este în toată Europa. Aici e mare scumpete şi lipsă. Pe stradă oamenii îşi smulg pâinea unii de la alţii. S-a întâmplat de multe ori să fi stat la masă şi să nu am pâine. Nu este de mirare, căci nu se aduce nimic de nicăieri; iar aici totul e îngheţat tun: apa, moara şi morarul. Mărturisesc că m-aş despărţi bucuros de Bucureşti căci rămânerea aici e foarte plicticoasă. Eu nu ştiu ce fel de oameni sunt aceştia de nu pot sta de vorbă cu ei. Să nu-ţi fie teamă că vreun boier de aici sau din Moldova te-ar chema la masă! Cunosc din copilărie pe un boier, dar nu-mi arată nici cea mai mică prietenie. Când mă duc la el, vorbeşte mult cu ceilalţi. Bag de seamă că ei nu îndrăznesc să stea de vorbă cu străinii din cauza domnului, dar şi între ei sunt tot numai români. Acum închei, căci să scrii e o adevărată pedeapsă. Mai la fiecare literă, trebuie să apropii pana de foc, să se dezgheţe cerneala. Şi focul e ca vai de el, căci de multe ori şi el îngheaţă. Lemne găseşti foarte rar şi scump, deşi se apropie primăvara, dar pe aici viforăşte ca şi cum abia acum ar începe iarna. Oraşul însuşi împreună cu mahalalele seamănă, în partea dinspre Nistru, cu o semilună. Oraşele şi satele aşezate venind de la Belgrad în Ţara Românească, în Moldova şi pe dreapta, în susul Dunării, sunt în general clădite foarte prost, fără cea mai mică ordine sau grijă pentru cum arată. Lângă unele oraşe se văd, când pe o parte, când pe cealaltă ruinele unor ziduri şi între ele totul e vraişte, iar lângă altele nu se vede nici o urmă. Străzile şi uliţele înguste se încrucişează în mers întortocheat. În unele oraşe, ele sunt pietruite, în altele sunt podite cu scânduri şi cele mai multe nu au nici una, nici alta [... ]. De aceea nu trebuie să te gândeşti la nici un fel de măsuri de organizare. Dar, când plouă, abia poţi să mergi de noroi şi căruţele rămân adeseori înglodate prin gropi. Pentru cei ce merg pe jos sunt pe amândouă laturile uliţei cărări mai ridicate făcute din platrii, sau din lemn, la capătul uliţei sunt puse pietroaie mari pentru ca să se poată păşi de pe unele pe celelalte, dar tot te umpli îndeajuns de noroi fie că eşti stropit de trăsuri sau de cei ce trec călare. De altfel aceste căi sunt atât de înguste încât dacă doi oameni se întâlnesc, abia poate unul face loc celuilalt şi adeseori se ivesc certuri pentru întâietate. De aceea cel mai lesne şi mai sigur este să te duci după treburi călare. Drumurile nu se repară niciodată, astfel că pe vreme rea sunt pline de gropi şi pricinuiesc foarte mari greutăţi. De aceea, aceştia adeseori părăsesc drumurile şi croiesc îndată altele când lucrul e cu putinţă aceasta, chiar dacă trebuie să facă un înconjur de câteva ceasuri...”

Şi după ce toate au fost aşternute pe hârtie, a mai rămas amintirea unor ţinuturi care balansau între procesul de emancipare occidentală, acceptarea influenţelor orientale şi păstrarea identităţii naţionale. Iar „din dorul călător a rămas doar dorul dor...”


""