Sânge şi onoare: despre moralitate în lumea vikingilor

Autor 19591 vizualizări


În vechile societăţi scandinave, conceptele de ‘onoare’ sau ‘reputaţie’ sunt ceva mai cuprinzătoare şi oarecum diferite de sensurile din limbajul curent, iar traducerea termenilor din nordica veche este aproximativă.

O lucrare precum “Islendigasögur” (Saga islandezilor) ne poate însă furniza detalii preţioase cu privire la etica şi moralitatea oamenilor din societatea nordică pre-creştină. Aceste epopei trebuie totuşi privite cu o oarecare reţinere, întrucât au fost redactate la sute de ani după evenimentele pe care le descriu şi prezintă de fapt un melanj de idei din epoca vikingilor (~800-1000) şi epoca Sturlungar (~1100-1300). Comportamentele vechilor nordici putem spune că variau pe o scală de la “drengskapr” la “niðr”, noţiuni de obicei traduse ca ‘onoare’ şi ‘ruşine’.

La o extremă, condiţia de “drengskapr” era deosebit de admirată şi lăudată, iar oamenii căutatu să îl imite pe drengr. La cealaltă extremă, condiţia de “niðr” era înjositoare, iar acţiunile unui “niðingr” condamnate. Snorri Sturluson ne scrie despre drengr că aceştia erau bărbaţi viteji care se remarcau printr-o pleiadă de caracteristici pozitive în afară de forţa fizică:nobleţe, mărinimie, corectitudine, respect pentru ceilalţi, demnitate, control de sine. Un drengr înfrunta întotdeauna pericolul, nu din nesăbuinţă, ci pentru că riscurile personale nu se comparau cu nevoia de a-şi proteja reputaţia în cadrul comunităţii. Asadar, teama nu doar că denota lipsă de bărbăţie, ci era şi complet inutilă.

Găsim în epopei multe exemple care ilustrează acest tip de stoicism. În capitolul al 6-lea din “Grunnlaugs saga ormstungu”, un nobil l-a întrebat pe eroul Gunnlaug de ce nu şchiopăta, când piciorul său sângera puternic şi era acoperit de puroi. Acesta i-a răspuns că nu va şchiopăta atâta vreme cât ambele sale picioare au aceeaşi lungime. În capitolul al 30-lea din “Heiðarviga saga”, un inamic i-a tăiat piciorul lui þorbjörn, dar acesta a continuat să lupte, spunând că nu e musai să fii trol ca să suporţi o asemenea rană şi să renunţi la luptă. Niðingr pe de altă parte erau dispreţuiţi şi trăiau în afara societăţii, ca urmare a unor acte reprobabile precum trădarea, laşitatea, uciderea unei rude sau a unui om neînarmat. În capitolul al 32-lea din “Gisla saga”, Eyjolfr a ordonat oamenilor săi să ucidă o femeie, dar a fost oprit de Harvarðr, care l-a avertizat că va deveni niðingr.

Comportamentul nordicilor mai era influentat şi de noţiunile de soartă şi noroc. Miturile relatează că atunci când se năştea un copil, cele trei Norne îi alegeau ceasul morţii, iar nimic nu putea să schimbe acest lucru. Probabil că acest fatalism a contribuit şi el la pasiunea vikingilor pentru aventură şi expediţii îndrăzneţe, ca metode de a căpăta un renume. După cum spunea Kolfinnur în “Kjalnesinga saga”, oricărui pericol s-ar fi expus, era deja decis dacă avea să moară sau să trăiască. Cu toate acestea, războinicii nu erau chiar atât de nesăbuiţi. În capitolul al 7-lea din “Vatnsdaela saga”, Ingjaldur i-a sfătuit pe tinerii Ingimundur şi Grimur să aibă grijă pe unde fac raiduri, căci este mai important să acumulezi puţin câte puţin decât să te ambiţionezi prea tare. “Gæfa”, norocul, era şi el important:războinicii nu foloseau doar obiecte norocoase, ci încercau să câştige simpatia celor pe care îi considerau ‘de bun augur’.

De asemenea, se lepădau de obiectele care aduceau ghinion, cum ar fi armele duşmanilor ucişi. Adesea căutau să înţeleagă evenimentele prezente şi viitoare prin semne sau vise. În capitolul al 2-lea din “Grænlendiga saga”, Leifur Eriksson a insistat ca tatăl său să conducă expediţia în Groenlanda, pentru că era cel mai norocos. Când Eirikur s-a îndreptat spre corabie, calul său s-a împiedicat, iar el a interpretat întâmplarea ca un semn că trebuia să stea acasă.

Dezonorarea lua la rândul ei mai multe forme. Unele insulte de exemplu aveau însemnătate atât de mare, încât codul de legi “Gragas” permitea uciderea celui care ofensa în anumite cazuri. De cele mai multe ori, sugestia cum că un nordic se comporta într-un mod femeiesc era percepută drept o insultă mortală, pentru că idea de efeminare presupunea şi impotenţă sexuală şi socială, alături de laşitate. În capitolul al 123-lea din “Njals saga”, Flosi l-a insultat pe Njal spunându-i că nu îţi poţi da seama dacă este bărbat sau femeie, la care fiul lui Njal i-a răspuns că în schimb cu el işi făcea poftele un trol. De data aceasta, Flosi s-a răzbunat dând foc casei lui Njal cât familia sa se afla înăuntru. În plus, insultele mai erau folosite şi pentru a mobiliza pe cineva să ia atitudine sau pentru a enerva duşmanii într-atât incât aceştia să comită greşeli.

Adesea insultele aveau o încărcătură umoristică, cel puţin pentru cei care nu erau vizaţi de ele. În capitolul al 18-lea din “Viga-Glums saga”, Barður a refuzat să se lupte pe cal cu Vigfus, care l-a tachinat dar a primit un răspuns pe măsură:Barður l-ar fi distrus, căci inamic său ar fi stat la mult la discuţii despre reţete de mâncare decât la antrenamente pentru luptele călare. Poreclele erau şi ele destul de comune. De pildă, lui Asbjörn din “þorðar saga hreðu” fraţii celei pe care voia să o peţească îi spuneau ‘obraji de fecioară’ pentru că nu avea barbă.

Insultele însă nu se limitau, desigur, la partea verbală. Dezonorarea se producea şi mai concret, iar legea interzicea o serie de practici considerate batjocură la adresa celorlalti, ca de pildă murdărirea intenţionată sau ruperea hainelor. Un exemplu memorabil vine din capitolul al 25-lea din “Reykdæla saga og Vigaskutu”, unde þorgeirr voia să se răzbune pe Skuta pentru moartea tatălui său şi a aranjat ca locuinţa temporară a acestuia din cadrul adunării Alþing să fie utilizată înainte ca latrină. Skuta i-a întors favoarea răpunându-l cu securea. Totodată, daruri precum cuţite neascuţite sau veşminte din mătase care se ofereau drept compensaţie puteau la rândul lor fi interpretate drept insulte. Mai multe epopei menţionează şi semne obscene sau figurine din lemn menite să îi facă de ruşine pe cei vizaţi. Simbolul absolut al ruşinii era însa “niðstöng”, stâlpul infamiei. În capitolul al 57-lea din “Egils saga Skallagrimssonar”, Egil a ridicat un astfel de stâlp împotriva regelui Eirikur şi reginei sale, ca urmare a prostului tratament primit în încercarea de a recupera averea soţiei sale. Aşa că a înfipt capul unui cal într-un lemn de alun pe care a scrijelit cu rune un blestem, ca spiritele locului să nu aibă linişte până ce regele nu va pleca.

Nimic nu pare să fi fost mai important decât faima, renumele care depăşea granitele morţii, ceea ce provoca o mare sensibilitate la parerile comunităţii. Nordicul trebuia să fie foarte atent la orice vorbă sau act care i-ar fi afectat reputaţia. Dacă se simţea nedreptăţit, trebuia să îşi declare public nemulţumirea şi apoi să se răzbune. Răzbunarea nu era privită ca o pedeapsă, ci ca o reparaţie a onoarei lezate. Nici măcar nu era nevoie ca cel responsabil de insultă să fie afectat, uciderea unei rude a acestuia valorând la fel de mult. Cum autoritatea statală nu avea prea mare putere să controleze violenţa, legile islandeze chiar încurajau practica răzbunării. “Gragas” stipula că in cazul unei răni serioase, victima avea dreptul să ucidă făptaşul fără niciun fel de consecinte până în clipa in care cazul revenea curtii de judecată. Duelurile se aceeptau şi ele ca ‘reglare de conturi’.

Cele informale se numeau ‘einvigi’, lupte simple, în vreme ce acelea mai formalizate purtau numele de ‘holmganga’ şi se desfăşurau de regulă pe insule mici şi pustii, pentru a preveni fuga sau intervenţia unui terţ. Se organizau conform unor reguli, care cuprindeau atât formule de adresare, cât şi data şi locul întâlnirilor. Cei care nu se prezentau deveneau automat niðingr. Întâi se recita legea duelului, apoi se întindea pe jos un material, iar cine ieşea în afara lui devenea şi în acest caz proscris. Fiecare avea dreptul la trei scuturi, iar dacă un participant se rănea avea dreptul să se retragă. În caz de răni grave îşi putea plăti ieşirea din duel, dar cum proprietăţile învinsului reveneau învingătorului, majoritatea luptelor se duceau până la moarte. Conform unora dintre epopei, se pare că scutierii aveau un rol activ în duel. În capitolul al 12-lea din “Kormaks saga” se povesteşte ca în duelul cu Bersi, Kormakur i-a ţinut scutul lui Steinar. Când sabia lui Bersi a rămas întepenită în scut, Kormakur l-a ridicat, permiţându-i lui Steinar să îl atace şi să îl doboare pe Bersi.

Uneori mai gasim şi alte detalii curioase. De pildă, capitolul al 65-lea din “Egils saga” menţionează un viţel de sacrificiu care a fost adus la locul duelului dintre Egil şi Atli, acesta din urmă ucis muşcat de gât. Războinicul Egil, în nebunia încăierării, a trântit viţelul de pământ şi i-a rupt spatele. Alte descrieri, mai fantasmagorice, cum ar fi capitolul al 17-lea din “Floamanna saga” în care luptătorii sunt prinşi în nişte butoaie şi pot lupta doar cu toiege scurte, pot fi puse pe seama faptului că duelurile nu se mai practicau de mult in momentul când au fost scrise operele literare. De fapt, “Gunnlaugs saga” ne relatează despre ultimul duel din Islanda, dintre Gunnlaugur şi Hrafn, care a avut loc la începutul secolului al 11-lea. Imediat după aceea adunarea Alþing le-ar fi abolit. 

""