Autor 16554 vizualizări


Studiul nostru își propune să reconstituie, pe baza literaturii memorialistice a anului 1914, atmosfera din vara anului în care a izbucnit Marele Război. Peste 50 de jurnale, memorii, amintiri ale unor personaje dintre cele mai diverse ca apartenență socială redau ultimele zile ale unei lumi frumoase, denumite generic La Belle Époque, iar evenimentele descrise se petrec în spațiul geografic al Vechiului Regat, al Ardealului și Bucovinei sau în Franța și Germania.

Pentru europeni, anul 1914 a început ca orice an normal, în care fiecare era prins în plasa preocupărilor, mărunte ori înalte, viața desfășurându-se după tiparele ei firești. Mai mult, vara se anunța a fi una liniștită și frumoasă, ca și în trecut. În vechiul regat, la fel. Vremea excesiv de caldă a Bucureștiului alunga elita românească te miri unde. Familia regală tocmai primise, în iunie, onoranta vizită la Constanța a țarului Nicolae al II-lea, iar bătrânul și fericitul rege Carol I a plecat, ca de obicei, la Sinaia. Principesa Maria povestește:„îmi pregăteam în tihnă ca în fiece an, obișnuita plecare la Tegernsee, Carol era încă la Potsdam…”[1].

Ultimele zile ale vechii lumi

Proaspăt căsătorită, Arabella Yarka, o tânără membră a high-life-ului bucureștean, se afla la mare, afirmându-și la joie de vivre:„Din fotoliul așezat în fața ferestrei larg deschise privesc cea mai mare frumusețe a lumii:marea și cerul!... Vreme însorită, marea e toată albastră și verde, aerul blând, Verlaine al meu! De-aș fi o sirenă!”[2]. Sabina Brătianu, Pia Alimăneștianu, Constantin Argetoianu plecaseră la băi, la Karlsbad, Nicolae Filipescu se afla şi el în Germania la băi, Titu Maiorescu era la Heidelberg, unde soția sa urma un tratament medical, iar Take Ionescu, la Londra.

Sorbindu-și tihnit cafelele, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Eugen Lovinescu priveau de pe terasa cafenelei Cluny mulțimea care se înghesuia pe bulevardele pariziene. În București, un tipograf, George Petrescu Delafras, își îngrijea grădina casei proaspăt achiziționate, iar pe strada Mântuleasa, „haimanaua căpitanului”, copilul Mircea Eliade, se juca agățându-se de tramvaiele trase de cai[3]. Studentul Mihail Manoilescu se afla la o moșie a unui prieten, în Oltenia. Liderii politici Ionel Brătianu şi Alexandru Marghiloman încă erau în Capitală, în timp ce alți deputați se pregăteau să plece la țară sau la băi. Ministrul Instrucțiunii, I.G. Duca, se afla într-un sat din Dâmbovița. Roman Ciorogariu, profesor la Institutul Teologic de la Arad și viitor episcop, era la băi la Tekirghiol. Un alt ardelean, Dumitru Ciumbrudean, un mic meseriaș, cu orientări socialiste, se plimba pe bulevardele Budapestei, iar Sextil Pușcariu se afla în compania unor prieteni...

Iată, în linii mari, conturul zilelor unor personaje mai mult sau mai puțin importante, care își trăiau „aceste ultime clipe de euforie ale vieții de dinainte de 1914, clipe de felul cărora omenirea nu va mai întâlni altele – dacă va întâlni – înainte de sute de ani!”[4]

Toţi cred că războiul va trece precum o ploaie de vară

Liniștea acestei lumi patriarhale avea să fie distrusă, călcată în picioare, de ora astrală a asasinatului de la Sarajevo, ca să-l parafrazăm pe Ștefan Zweig, urmată de izbucnirea, cumva neașteptată, a Marelui Război. Nimeni nu prevedea că în acea vară frumoasă bătrânul continent avea să fie cuprins de flăcări. Prea mulți ani de pace, doar scurte războaie în Europa, progresul tehnologic, predictibilitatea vieții dăduseră tuturor un optimism fără margini. Marele Război, dacă avea să se producă vreodată, era îndepărtat. Asta o credeau toti, inclusiv regele Carol I, care afirma în 1914 că împăratul Wilhelm va porni războiul peste vreo trei–patru ani, când va interveni un conflict inevitabil cu slavii. „Dacă ar fi știut că peste 20 de zile avea să înceapă războiul, altfel și-ar fi pregătit lucrurile”, avea să noteze Take Ionescu[5].

Mai toți cronicarii privesc evenimentele lunii august 1914 cu îngrijorare, războiul se prefigurează la orizont, însă nici unul nu anticipa izbucnirea unui conflict de lungă durată. Se părea că va fi o încleștare scurtă:„va ține până în decembrie, iar în ianuarie avea să fie conferința de pace”, îi spune, sigur de victoria germană, același rege Carol I lui Take Ionescu[6].

Interesant este și faptul că memorialiștii aflați încă în mrejele La Belle Époqueprivesc cu detașare spectacolul mobilizării și plecării pe front al francezilor, germanilor și ungurilor. La Paris, Eugen Lovinescu notează:„războiul... nicio putere omenească nu-l mai poate opri din mersul lui biruitor. Pare că hohotește prin străzile cu lumea veselă și grăbită a Parisului... Nici un strigăt de nădejde, de entuziasm, de război, ci numai femei plângând”[7].În Germania, Maiorescu descrie, plictisit și laconic, atmosfera de război:soldați, cântece, batiste fâlfâind în vânt[8]. La Budapesta, mulțimea, oprită din petrecerile verii, strigă:„Jos Serbia! Trăiască războiul și moarte Serbiei!”[9], în timp ce, în sunetul fanfarelor, trenurile cu mobilizați pleacă deja spre front.

Toți cred că războiul va trece precum o ploaie de vară, că nu va atinge micul regat, care cunoscuse câteva decenii de pace și prosperitate. „Se dăduse foc fitilului, cât de departe avea să se întindă flacăra?”[10], se întreba, cu neliniște, viitoarea regină Maria. Un ton aparte îi aparține lui Panait Istrati, „vagabondul” cu idei socialiste, care tocmai venise de la Paris, îndurerat de moartea prietenului său, Ștefan Gheorghiu, și se retrăsese în „ciulinii Bărăganului”, la Brăila.„Mă înapoiez în România ca să aud goarna războiului, chemând popoarele la marele măcel... Simt că în jurul meu totul e minciună”[11], notează Istrati, șocat de faptul că socialiștii, muncitorii germani, nu protestează împotriva acestuia.

Precipitarea evenimentelor în Occident, declarațiile de război și mobilizările readuc în țară românii plecați în vacanță. Drumul de întoarcere este un scurt duș rece pentru aristocrația română:ei vin cu ultimele trenuri spre România, supraaglomerate, pline de vilegiaturiști refugiați, mobilizați, drumuri închise, vapoare ce prind deschise, pe ultima sută de metri, strâmtorile de la Constantinopol[12]. Dar războiul este încă departe pentru România, care trăiește încă farmecul vieții tihnite.

Un neam și două istorii:Românii din Regat se bat cu flori, cei din Ardeal, Bucovina şi Basarabia luptă în tranșee

Foto:Prima zi de mobilizare la Paris-entuziasm general

 

 

Fotografiile fac parte din expoziția „românia 1914-1916”, găzduită de Arhivele Naționale ale româniei şi organizată împreună cu Institutul Francez din Bucureşti. demersul expozițional prezintă efervescența vieții româneşti în anii neutralității:preocupările mondene ale protipendadei (curse de cai, plimbări cu barca, concerte, partide de vânătoare şi de călărie), virulența dezbaterilor dintre antantofili şi germanofili, pregătirea intrării în război. expoziția e deschisă publicului până la sfârşitul acestui an.


[1]Maria, Regina României, Povestea vieții mele, București, Editura Rao, 2009, vol. II, p. 364.

[2]Arabela Yarka, De pe o zi pe alta. Carnet intim 1913-1918, București, Ed. Compania, 2010, pp. 46-47.

[3]Mircea Eliade, Memorii 1907-1960, București, Ed. Humanitas, 1991, p. 26.

[4]Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de azi, București, Ed. Humanitas, vol. II, 1991, p. 98.

[5]Take Ionescu, Amintiri, București, p. 31.

[6]Ibidem, p. 34.

[7]Eugen Lovinescu, Pagini de război, București, 1918, p. 14.

[8]Titu Maiorescu, România și războiul mondial:Însemnări zilnice, București, Ed. Machiavelli, 1999, p. 49.

[9]Dumitru Ciumbrudean, Jurnal de front, București, Ed. Politică, 1969, pp.36-40.

[10]Maria, Regină a României, op.cit., p. 365.

[11]Panait Istrati, Cum am devenit scriitor, București, Ed. Minerva, 1985, pp. 221-223.

[12]Sabina Brătianu, Din viața familiei I.C. Brătianu. Războiul, București, Ed. Universul, 1937, pp. I-VII.