Sălbatici şi barbari
În anul 1478, suveranii catolici Ferdinand şi Isabela instituiseră un tribunal special pentru urmărirea oricărei crime împotriva religiei. Acest lucru se întâmplase după înfrângerea arabilor, când, prin unitatea credinţei religioase, trebuia să fie apărată unitatea imperiului, cu greu restabilită. Acest tribunal clerical, Inchiziţia, Sfântul Oficiu, îşi făcuse datoria. Arabii şi evreii, ca şi toţi cei care încercaseră să păstreze sub masca religiei catolice credinţele lor subversive, maurii şi evreii ascunşi, moriscos, iudaizanţii, maranii, fuseseră spionaţi, alungaţi, nimiciţi.
Dar după ce Inchiziţia îşi împlinise această datorie, ajunsese în stat o putere de sine stătătoare. E drept că, formal, ea îşi limita activitatea doar la descoperirea şi pedepsirea ereziei. Dar ce nu era oare socotit erezie? În primul rând, orice părere care păcătuia împotriva vreunei dogme a bisericii catolice, aşa că Inchiziţiei îi revenea sarcina să cenzureze tot ce se scria, se tipărea, se vorbea, se cânta şi se dansa. Erezie mai era apoi şi orice activitate publică importantă depusă de descendentul unui eretic. Sfântul Oficiu avea sarcina de a verifica puritatea sângelui tuturor acelora care solicitau un serviciu. Orice aspirant trebuia să dovedească puritatea sângelui, descendenţa din părinţi şi străbuni creştini:printre străbuni nu trebuia să fi fost niciun maur sau evreu. Asemenea avize nu putea să elibereze decât Inchiziţia. Ea putea să prelungească după poftă verificarea, putea să fixeze taxe cât poftea de ridicate şi avea ultimul cuvânt în chestiunea ocupării vreunui serviciu public. Erezie erau socotite însă şi blestemul, reprezentarea nudului, bigamia, desfrâul. Erezie era şi camăta, interzisă în Biblie. Până şi negoţul cu cai cu nespaniolii era socotit erezie, pentru că asemenea comerţ putea să aducă foloase necredincioşilor de dincolo de Pirinei. Prin asemenea interpretare a sferei ei de activitate, Inchiziţia răpea tot mai multe drepturi coroanei şi submina autoritatea statului.
În fiecare an, Sfântul Oficiu decreta o sărbătoare pentru a proclama cu acest prilej aşa-numitul edict de credinţă. În acest decret, cei care se simţeau vinovaţi de înclinaţii eretice erau sfătuiţi ca, în intervalul unui termen de graţie de 30 de zile, să se învinovăţească în faţa Sfântului Tribunal. Mai departe, se cerea tuturor credincioşilor să denunţe fiecare erezie pe care ar afla-o. O listă lungă enumera acţiunile suspecte. Toate obiceiurile evreieşti, aprinderea de lumânări vineri seara, schimbarea rufăriei de sabat, nemâncarea cărnii de porc, spălarea mâinilor înaintea fiecărui prânz, erau considerate erezii ascunse. Lectura cărţilor în limbi străine, ca şi, în special, citirea frecventă a lucrărilor profane, erau indicate ca porniri eretice. De îndată ce observau ceva suspect, copiii trebuiau să-şi denunţe părinţii, soţul soţia, sau invers, căci altfel atrăgeau asupra lor excomunicarea.
Apăsătoare era mai ales taina cu care îşi înconjura Tribunalul activitatea. Învinovăţirea se făcea în ascuns;cel care încunoştiinţa pe inculpat de învinuirea adusă se făcea pasibil de grea pedeapsă. Justiţiei îi erau de ajuns indicii neînsemnate pentru a dispune arestarea, şi nimeni nu îndrăznea să întrebe de cei care dispăreau în temniţele Inchiziţiei. Denunţător, martor, acuzat erau constrânşi cu jurământ la tăcere, o călcare a jurământului fiind pedepsită la fel cu erezia.
Dacă incriminatul tăgăduia sau persista în greşeală, era aplicată tortura. Aceasta se executa după instrucţiuni riguroase, în prezenţa unui medic şi a unui secretar care trecea în procesul verbal fiecare amănunt. Secole de-a rândul judecătorii clericali au accentuat cu energie că întrebuinţau mijlocul dezgustător al torturii din milă, adică pentru a-l scăpa pe îndărătnic de erezie şi a-l călăuzi pe drumul adevăratei cunoaşteri.
Dacă acuzatul recunoştea şi se căia, atunci era “împăcat cu biserica”. Împăcarea era legată de ispăşire;penitentul putea să fie bătut cu biciul, purtat în haine de ocară în procesiune publică prin oraş sau predat autorităţilor laice pentru ispăşirea unei munci silnice pe galere pe timp de 3 până la 8 ani, câteodată şi pe viaţă. Averea penitentului era confiscată, iar casa uneori distrusă.
Sfântul Tribunal nu renunţa la principiul blândeţii chiar atunci când ereticul nu recunoştea sau îşi mărturisea parţial vina. Biserica nu-l omora pe păcătos, dar pe criminalul îndărătnic sau recidivist îl excludea din comunitatea ei şi îl preda autorităţilor laice. Ea recomanda şi acestora să evite paloşul călăului, dar invita să fie luat în considerare versetul din Sfânta Scriptură:“Dacă unul nu rămâne pentru mine, este lepădat ca o mlădiţă ce s-a uscat;şi o adună lumea şi o aruncă în foc şi arde”.Aşadar, autoritatea laică ardea mlădiţele lepădate, pe izgoniţii din comunitate, şi încă de vii.
Când era vorba de un eretic mort, i se dezgropa cadavrul şi i se ardea. Dacă ereticul îşi recunoştea vina după condamnare, era sugrumat şi ars după aceea. Dacă ereticul izbutea să dispară, se ardea o efigie a lui. Întotdeauna averea îi era confiscată;o parte din bunurile confiscate reveneau statului, altă parte Inchiziţiei.
Pe cât de secretă era procedura Inchiziţiei, pe atât de răsunător erau anunţate şi executate sentinţele ei. Pronunţarea şi executarea sentinţei erau numite acte de credinţă, manifestare de credinţă, auto da fe. A lua parte la o astfel de execuţie trecea drept o acţiune plăcută lui Dumnezeu. Se desfăşurau procesiuni măreţe, steagul Inchiţiei era descoperit în chip solemn, iar pe tribuna uriaşă stăteau demnitarii civili şi ecleziastici. Fiecare criminal, îmbrăcat în cămaşă de ocară şi cu pălăria de eretic, înaltă şi ascuţită pe cap, era strigat şi prezentat, iar sentinţa îi era adusă la cunoştinţă cu glas tare. La locul de ardere, osândiţii erau conduşi cu mari forţe militare. Mulţimea privea arderea ereticului cu o lăcomie care întrecea desfătările luptelor cu tauri, şi atunci când, după condamnare, cei care se căiau aşa încât scăpau doar cu sugrumarea şi nu trebuiau arşi de vii erau prea mulţi, spectatorii murmurau.
Despre fiecare autodafeu erau publicate dări de seamă redactate de scriitori bisericeşti versaţi. Aceste rapoarte plăceau foarte mult. De pildă, padre Garau povestea de un autodafeu de pe insula Mallorca. Şi anume, cum trei păcătoşi îndărătnici îşi găsiră moartea prin foc, şi cum, atunci când îi ajunseră flăcările, disperaţi, voiră să se desprindă de pe stâlp. Ereticul Benito Terongi se smulse într-adevăr, dar căzu în flăcările din stânga lui. Sora lui, Catalina, care se lăudase mai întâi că se va arunca singură în flăcări, ţipa şi gemea acum, cerând să fie dezlegată. Ereticul Rafael Valls stătu nemişcat, ca o statuie, în fum, dar când flăcările îl atinseră, se suci şi se încovoie. Era gras şi rumen ca un purcel durduliu, iar când nu se mai văzu nicio flacără în afara corpului, el continuă să ardă pe dinăuntru, apoi abdomenul îi plesni şi intestinele căzură afară.
[...] Cam pe vremea când se născuse Goya, fuseseră arşi, la un autodafeu deosebit de fastuos, o serie de iudaizanţi, printre care o fată de 18 ani, pentru practicarea câtorva obiceiuri evreieşti. Montesquieu, cel mai mare scriitor al Franţei din acea vreme, puse în gura unuia dintre acuzaţi o pledoarie compusă de el:“Îi învinuiţi pe mahomedani, spunea acesta, că au răspândit religia lor cu sabia:de ce o răspândiţi pe a voastră cu focul? Pentru a dovedi caracterul divin al religiei voastre vă referiţi într-una la sângele martirilor voştri;acum însă aţi preluat voi înşivă rolul lui Diocleţian, şi rolul de martir ni-l cedaţi nouă. Ne cereţi să devenim creştini şi voi înşivă renunţaţi să fiţi creştini. Dar, dacă nici chiar voi nu sunteţi creştini, atunci procedaţi măcar ca şi cum aţi poseda puţinul simţ al dreptăţii cu care natura a înzestrat şi cele mai josnice fiinţe cu chip de om. Un lucru e sigur:activitatea voastră va servi viitorilor istorici ca argument pentru a arăta că Europa epocii noastre a fost locuită de sălbatici şi de barbari.”
Lion Feuchtwanger, Goya, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1070, pag. 182-187
sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/01/16/salbatici-si-barbari/
